65.

— Acum intru pe o linie telefonică sigură.

McVey apăsă un buton și se aprinse imediat o lumină la „telefonul sigur” de dimensiuni foarte mari din biroul personal al lui Lebrun, la sediul poliției, confirmând că linia nu era ascultată de către altcineva.

— Mă auzi?

— Da, spuse Noble de la un telefon similar de la centrul de comunicații de la Departamentul Special din Londra. Lebrun a sosit acum patruzeci de minute, mulțumită ajutorului de la RAF{20}. Acum se află la Spitalul Westminster, sub un alt nume. Nu este în cea mai bună stare, însă doctorii par să creadă că o să supraviețuiască.

— Poate vorbi?

— Încă nu. Însă poate scrie, sau măcar să mâzgălească ceva. Ne-a oferit două nume: „Klass” și „Antoine” – Antoine are un semn de întrebare după el.

Klass era doctorul Hugo Klass, expertul german în amprente, care lucra pentru Interpolul din Lyon.

— Vrea să ne spună că Hugo Klass este persoana care a cerut dosarul lui Merriman de la Departamentul de Poliție din New York, spuse McVey. Antoine este fratele lui Lebrun, supraveghetor al securității interne de la sediul Interpolului, spuse McVey, întrebându-se dacă semnul de întrebare după numele lui Antoine însemna că Lebrun era preocupat de siguranța fratelui său sau că era posibil ca și acesta să fi fost implicat în incidentul cu împușcăturile.

— Pentru că tot discutăm despre asta, permite-mi să-ți aduc și altceva la cunoștință, spuse Noble. Am găsit un nume care să corespundă la capul acela secționat atât de curat.

— Ce spui? întrebă McVey, tocmai când începuse să creadă că termenul de „noroc” fusese exclus din vocabularul său.

— Se numește Timothy Ashford și era zugrav în Clapham South, despre care s-ar putea să știi sau nu, dar este un cartier muncitoresc din sudul Londrei. Locuia singur și lucra ca zugrav ziler, trecând de la o slujbă la alta. Singura lui rudă este o soră care locuiește la Chicago, însă nu prea aveau legături unul cu celălalt. A dispărut acum doi ani. Proprietăreasa lui a declarat dispariția lui. S-a dus la autorități când a văzut că nu mai vine pe acasă de mai multe săptămâni și rămăsese în urmă și cu chiria. Ea a închiriat până la urmă apartamentul lui altcuiva, dar nu știa ce să facă cu obiectele sale personale. Individul a avut capul zdrobit cu un tac de biliard într-o bătaie la un bar. Norocul nostru că a pocnit și un polițist tot atunci. Când l-au peticit, au fost nevoiți să-i pună o placă de metal în cap; acest lucru a intrat în rapoartele poliției.

— Asta înseamnă că aveți și amprentele lui.

— Ai absolută dreptate, polițist McVey. Avem amprentele lui. Problema este că tot ce avem din el acum este doar capul.

Se auzi un țârâit și McVey îl auzi pe Noble cum face legătura cu biroul său.

— Da, Elizabeth, îl auzi McVey.

Urmă o pauză, și apoi spuse „mulțumesc” și reveni pe firul cu McVey.

— Cadoux sună de la Lyon.

— Vorbește de la un telefon sigur?

— Nu.

— Ian, spuse McVey încetișor, înainte să răspunzi la telefon: poți avea încredere în el? Adică fără rezerve.

— Da, răspunse Noble.

— Întreabă-l dacă este la sediu. Dacă da, găsește o modalitate să-i spui să iasă din clădire și să sune pe linia dumitale privată de la un telefon public. Când intri în legătură cu el, conectează-mă și pe mine, să avem o discuție în trei.

•

După un sfert de oră, sună pe linia privată a telefonului lui Noble, iar acesta răspunse imediat.

— Yves, McVey e pe fir, de la Paris. Îl introduc și pe el acum pe fir.

— Cadoux, aici este McVey. Lebrun este la Londra, l-am scos de acolo pentru propria lui siguranță.

— Mi-am dat seama. Deși trebuie să precizez că oamenii din paza spitalului, la fel ca și poliția din Lyon, sunt destul de supărați de modul în care s-a realizat acest lucru. Cum se simte?

— O să supraviețuiască, spuse McVey, apoi făcu o pauză. Cadoux, ascultă cu atenție! Aveți un informator la sediu. El este doctorul Hugo Klass.

— Klass? întrebă Cadoux, foarte surprins. Este unul dintre cei mai străluciți specialiști ai noștri. El a descoperit amprenta lui Albert Merriman pe ciobul de sticlă luat de la scena crimei în cazul lui Jean Packard. De ce ar…?

— Nu știm acest lucru.

McVey și-l putea imagina pe Cadoux, solid cum era, înghesuit într-o cabină telefonică undeva în Lyon, răsucindu-și mustața cu vârfurile răsucite, încremenită și aceasta în aceeași perplexitate.

— Însă, ceea ce știm este că el a solicitat dosarul Merriman de la NYPD, prin Interpolul din Washington, cu cincisprezece ore înainte de a-l alerta pe Lebrun despre faptul că descoperise o amprentă. După douăzeci și patru de ore, Merriman era mort. Și la scurt timp după aceea, la fel și prietena lui din Paris și soția lui plus întreaga ei familie din Marsilia. Într-un fel sau în altul, Klass trebuie să fi aflat că Lebrun a sosit la Lyon și că se interesa de cel care solicitase dosarul. Așa că a făcut tot posibilul să-i închidă gura.

— Abia acum începe să aibă sens.

— Ce anume? întrebă Noble.

— Fratele lui Lebrun, Antoine, supraveghetorul nostru pentru securitatea internă, a fost găsit împușcat în cap azi-dimineață. Pare să fie o sinucidere, dar poate că nu e chiar așa.

McVey blestemă în sinea lui. Lebrun era și așa într-o stare fizică destul de proastă, chiar și fără să mai afle că fratele lui murise.

— Cadoux, mă îndoiesc foarte tare că ai de-a face cu o sinucidere în acest caz. Se întâmplă ceva care l-a implicat pe Merriman, dar care se întinde mult mai departe. Și orice ar fi, oricine ar fi în spatele acestui lucru, acum s-a apucat să ucidă polițiști.

— Yves, cred că ar fi mai bine să-l arestezi pe Klass cât mai curând posibil, spuse Noble fără ocolișuri.

— Scuză-mă, Ian, nu prea cred că e bine așa, se opuse McVey, mergând încolo și încoace în spatele biroului lui Lebrun. Cadoux, găsește pe cineva în care să poți avea încredere! Chiar și din alt oraș, dacă trebuie. Klass nu ne suspectează că îl bănuim. Supraveghează-i linia telefonică privată de acasă și urmărește-i fiecare mișcare! Vezi unde se duce, cu cine discută. Apoi investighează ce s-a întâmplat înainte de moartea lui Antoine. Vezi dacă poți urmări firul care duce de la momentul morții sale la întâlnirea de duminică pe care a avut-o cu Lebrun. Încă nu știm de care parte aparținea el. În cele din urmă, dar cu foarte mare atenție, vezi la cine a apelat Klass de la Interpolul din Washington pentru a solicita dosarul Merriman de la poliția din New York.

— Înțeleg, spuse Cadoux.

— Căpitane, ai grijă de dumneata! îl preveni McVey.

— Voi avea. Merci. Au revoir.

Se auzi un clic atunci când Cadoux închise telefonul.

— Cine este acest doctor Klass? întrebă Noble.

— Dincolo de ceea ce pare? Habar n-am!

— O să contactez MI6. Poate descoperim și noi ceva despre doctorul Klass.

Noble închise, iar McVey rămase privind lung peretele din fața lui, enervat la culme că nu putea să-și dea seama foarte clar despre ceea ce se petrecea. Era ca și cum ar fi devenit subit impotent profesional. Se auzi imediat un bocănit în ușă și un polițist în uniformă își băgă capul pe ușă și îi spuse în engleză că portarul de la hotel îl căuta la telefon.

— Pe linia doi, spuse acesta.

— Merci, răspunse McVey, iar după ce ieși polițistul, trecu de la „linia sigură” la telefonul de pe biroul lui Lebrun, al cărui receptor îl ridică. Aici McVey, spuse el.

— Aici Dave Gifford, de la Hôtel Vieux, îi răspunse o voce masculină.

Când plecase mai devreme de la hotel, McVey lăsase la portar, un american expatriat, un bacșiș de două sute de franci și-i ceruse să-l informeze privitor la orice telefon sau mesaj care îl privea.

— Am primit un fax din L.A.?

— Nu, domnule.

Ce naiba făcea Hernandez cu informațiile despre Osborn, le livra la Paris în persoană? McVey se așeză, deschise un carnețel și luă un creion. Primise două telefoane de la polițistul Barras, la distanță de o oră. Un telefon era de la instalatorul din Los Angeles, care-i confirma faptul că îi fuseseră montate aspersoarele sale automate și că acestea funcționau cum trebuie. Acesta voia însă ca McVey să-l sune înapoi și să-i spună în care zile să funcționeze acestea și cât timp de stropire să le seteze.

— Iisuse, rosti McVey cu jumătate de gură.

În cele din urmă, mai fusese un telefon despre care portarul credea că era o glumă. Fapt este că apelantul sunase de trei ori, dorind să vorbească personal cu McVey. Nu lăsase niciun mesaj, însă de fiecare dată sunase din ce în ce mai disperat. Își lăsase numele de Tommy Lasorda.