44.

La exact aceeași oră, la vreo treizeci și opt de kilometri distanță de autostrada A1, zborul Fokker 100 al companiei Air Europe cu care călătorea McVey ateriză pe aeroportul Charles de Gaulle. Un sfert de oră mai târziu, unul dintre ofițerii în uniformă ai lui Lebrun îl conducea cu mașina către Paris. Cunoștea de-acuma fiecare pietricică din aeroportul Charles de Gaulle. Era și cazul; de-abia dacă ieșise din el timp de douăzeci și patru de ore când se întorsese.

În apropiere de Paris, șoferul lui Lebrun traversă Sena și se îndreptă către Porte d’Orleans. În engleza lui stricată, acesta îi spuse lui McVey că Lebrun se afla la scena unei crime și că dorea ca McVey să se ducă și el acolo.

Ploaia se pornise din nou în momentul în care se strecurară pe străduțele pline cu echipament pentru stingerea incendiilor și cu șiruri de privitori care erau ținuți la distanță de jandarmii în uniformă. Șoferul parcă în fața rămășițelor fumegânde ale unui bloc care încă mai ardea mocnit, apoi coborî din mașină și îl conduse pe McVey către o îngrămădeală de furtunuri cu presiune mare și pompieri asudați care încă mai direcționau apa deasupra zonelor fumegânde.

Clădirea era complet distrusă. Acoperișul și toată partea de sus erau desființate. Ieșirile în caz de incendiu, din metal contorsionat, se arcuiau și se plecau sub influența temperaturii extrem de mari în bucle opuse, ca niște secțiuni nefinalizate din autostrăzi aeriene, și se clătinau periculos la etajele superioare, agățate de zidăria de cărămidă care amenința să se prăbușească dintr-o clipă în alta. Între etaje, care se puteau diferenția printre ramele arse ale ferestrelor, se vedeau grinzile distruse de căldură și înnegrite de fum, care formaseră înainte pereții și tavanele apartamentelor individuale. Și deasupra tuturor, în ciuda ploii care cădea cu încăpățânare, era mirosul inconfundabil de carne arsă.

Ocolind o grămadă de moloz, șoferul îl conduse pe McVey către spatele clădirii, unde Lebrun stătea cu inspectorii Barras și Maitrot la lumina unor lanterne portabile, discutând cu un bărbat solid îmbrăcat în uniformă de pompieri.

— A, McVey! strigă Lebrun, în vreme ce McVey păși înspre lumină. Îi cunoști pe inspectorii Barras și Maitrot. Acesta este căpitanul Chevallier, asistent-șef al batalionului de pompieri din Port d’Orleans.

— Căpitane Chevallier, spuse McVey și dădu mâna cu șeful pompierilor. Chestia asta a fost pusă la cale? întrebă McVey, privind în sus spre distrugere.

— Oui, spuse Chevallier, încheind cu o scurtă explicație în limba franceză.

— A ars la temperatură foarte mare și foarte rapid, și incendiul a fost pornit de un fel de dispozitiv extrem de sofisticat, utilizând probabil un dispozitiv incendiar de tip militar, traduse Lebrun. Nimeni nu a avut nici cea mai mică șansă de scăpare. Douăzeci și doi de oameni. Toți morți.

Pentru un timp destul de lung, McVey nu spuse nimic. În cele din urmă întrebă:

— Aveți vreo idee care este motivul?

— Da, spuse Lebrun cu hotărâre, neîncercând să-și ascundă mânia. Una dintre persoane deținea mașina pe care o conducea Albert Merriman când l-a găsit prietenul dumitale Osborn.

— Lebrun, spuse McVey, încet, dar direct. În primul rând, Osborn nu este prietenul meu. În al doilea rând, am o bănuială că mașina lui Merriman îi aparținea unei femei.

— Este o bănuială întemeiată, spuse Barras în engleză.

— Ea se numește Agnes Demblon.

Lebrun ridică din sprâncene.

— McVey! Chiar mă uimești!

— Ce știți despre Osborn? evită McVey complimentul.

— I-am găsit Peugeot-ul închiriat, parcat pe o stradă din Paris la vreo doi kilometri distanță de hotelul la care stătea. Avea trei bilete de parcare, ceea ce înseamnă că nu a mai fost condusă de ieri, de pe la începutul după-amiezii.

— Încă nu a dat niciun semn?

— Am pus să fie căutat în tot orașul, și poliția din provincie verifică zonele rurale dintre locul în care a fost găsit trupul lui Merriman și locul unde a fost găsită mașina lui.

În apropiere, doi pompieri musculoși scoaseră rămășițele arse ale leagănului unui copil printr-o ușă deschisă și îl lăsară pe pământ, alături de carcasa arsă a unui pat cu arcuri. McVey îi privi, apoi se întoarse din nou către Lebrun.

— Locul în care ați găsit mașina lui Merriman, hai să mergem până acolo!

•

Luminile galbene ale Fordului alb al lui Lebrun sfâșiară întunericul, în vreme ce polițistul parizian întoarse pe drumul care se alinia de-a lungul Senei, ce ducea înspre poiana unde poliția găsise Citroenul lui Agnes Demblon.

— Își spunea Henri Kanarack. Lucra de vreo zece ani la o brutărie din apropierea Gării de Nord. Agnes Demblon era contabilă acolo, spuse Lebrun, aprinzându-și o țigară de la bricheta de pe consolă. E evident că au avut o relație împreună. Ce a fost mai exact între ei trebuie să ne imaginăm, doar, pentru că el era căsătorit cu o franțuzoaică pe nume Michele Chalfour.

— Crezi că ea a dat foc la clădire?

— N-o să mă aventurez să fac această afirmație până când n-o vom interoga. Dar dacă ea era o simplă casnică, și cam așa stătea treaba, mă îndoiesc că ar avea acces la acel gen de material incendiar.

•

Polițiștii Barras și Maitrot percheziționaseră apartamentul lui Henri Kanarack de pe Bulevardul Verdier din Montrouge și nu găsiseră nimic. Apartamentul era gol. Nu se mai aflau în el decât câteva haine de-ale lui Michele Kanarack, un braț de reviste care promovau haine pentru bebeluși, vreo șase facturi neplătite, niște alimente în dulap și frigider, și cam asta era tot. Era evident că familia Kanarack împachetase totul și plecase în mare grabă.

În acest stadiu, singurul lucru pe care-l știau cu certitudine era că Henri Kanarack, alias Albert Merriman, se afla la morgă. Locul în care se afla Michele Kanarack era total necunoscut. O verificare a hotelurilor, spitalelor, pensiunilor, morgilor și închisorilor nu se soldase cu niciun rezultat. Încercarea de a da de ea pe numele ei de fată, Chalfour, avusese același rezultat. Nu avea permis de conducere, nici pașaport, nici măcar permis de bibliotecă, pe niciunul dintre nume. Și nicio fotografie de-a ei nu se afla în apartament și nici în portofelul lui Merriman, alias Kanarack. Drept urmare, nu rămăseseră decât cu un nume. Cu toate acestea, Lebrun dăduse drumul la un buletin în toată Franța prin care o dădea în căutare. Poate poliția locală va descoperi ceva, dacă ei nu reușiseră.

•

— Ce l-a ucis pe Merriman? întrebă McVey, care reținu în memorie configurația terenului în vreme ce ieșiră de pe autostradă și intrară pe drumul de țară care încercuia poiana.

— Heckler & Koch MP-5K. Complet automat. Probabil cu amortizor.

McVey se strâmbă. Un Heckler & Koch MP-5K era un ucigaș de oameni. Pistolul ușor, cu un calibru de nouă milimetri, cu un încărcător cu treizeci de cartușe, era preferatul teroriștilor și arma aleasă de mulți traficanți importanți de droguri.

— Ați găsit-o?

Lebrun își stinse țigara și încetini foarte mult viteza, ocolind cu Fordul o serie de bălți imense create de ploaie.

— Nu, asta am obținut din analiza balistică și cu ajutorul medicinii legale. Am avut o echipă de scufundători care au lucrat în râu în cea mai mare parte a după-amiezii, dar fără succes. Curentul este puternic și merge pe o suprafață mare în zona asta. De aceea trupul lui Merriman a fost dus atât de departe într-un timp atât de scurt. Lebrun încetini mașina și opri la marginea pâlcului de copaci. De aici mergem pe jos, spuse el, scoțând de sub unul din scaune o lanternă solidă.

Ploaia se oprise și luna arunca o ocheadă pe după norii trecători, în vreme ce cei doi polițiști coborâră din mașină și se îndreptară către panta presărată cu cenușă și noroi care ducea către apă. În vreme ce mergeau, McVey se uită înapoi peste umăr. La distanță, abia se vedeau luminile traficului de sâmbătă seara mișcându-se de-a lungul șoselei paralelă cu Sena.

— Fii atent pe unde mergi, că e alunecos pe aici! îi spuse Lebrun când ajunseră la platforma de la capătul pantei.

Plimbă lumina lanternei și îi arătă lui McVey ce mai rămăsese din urmele spălate de ploaie pe care le făcuse mașina lui Agnes Demblon când fusese remorcată de acolo.

— A plouat prea mult, spuse Lebrun. Urmele de pași care au fost aici au fost șterse înainte să ajungem noi.

— Îmi dai voie? întrebă McVey întinzând mâna după lanternă, pe care Lebrun i-o oferi.

Lumină cu ea înspre apă, evaluă viteza curentului după cum se mișca pe lângă mal. Aduse lumina mai aproape, apoi se aplecă și examină terenul.

— Ce cauți? întrebă Lebrun.

— Asta, spuse McVey, care își înfundă mâna în pământ și o scoase plină cu noroi, luminându-l bine, ca să fie sigur.

— Noroi?

McVey își ridică privirile.

— Nu, mon ami. Rouge terrain. Noroi roșu.