64.

Se întâmplase la Lyon, în Gare la Part Dieu, imediat după ora șase. Lebrun tocmai se dăduse jos dintr-un taxi și intra în gară, când un individ pe motocicletă deschisese focul cu o armă automată, apoi dispăruse imediat de la fața locului. Mai fuseseră împușcate încă trei persoane. Două erau moarte, a treia era rănită grav.

Lebrun fusese împușcat în gât și în piept și fusese dus la Spitalul la Part Dieu. Primele rapoarte precizau că acesta se afla într-o stare gravă, dar că medicii se așteptau să supraviețuiască.

McVey ascultase detaliile, solicitase să fie ținut la curent cu situația, apoi închisese rapid telefonul. Imediat după aceea îl sunase pe Ian Noble la Londra.

Când i se făcu legătura cu Noble, acesta tocmai ajunsese la serviciu și își bea primul ceai de pe ziua respectivă. Simțise imediat că McVey era foarte precaut cu ceea ce spunea. La momentul respectiv, McVey nu avea nici cea mai vagă idee în cine putea să aibă încredere și în cine nu. În afară de situația în care lunganul se dusese de la Paris direct la Lyon după ce scăpase din altercația de la apartamentul Verei Monneray – ceea ce era puțin probabil, deoarece acesta știa mai mult ca sigur că poliția era în căutarea lui –, atunci însemna că persoanele care se aflau în spatele celor întâmplate nu numai că aveau trăgători de elită și în alte părți, dar ei reușeau cumva să monitorizeze tot ceea ce făcea poliția. Cu excepția lui, nimeni nu mai știuse că Lebrun se dusese la Lyon, și totuși acesta fusese urmărit acolo, până la a se cunoaște cu precizie ce tren urma acesta să ia înapoi spre Paris.

Complet bulversat, habar nu avea cine erau aceștia, cu ce se ocupau sau care le erau motivele. Însă trebuia să presupună că dacă-l împușcaseră pe Lebrun când acesta se apropiase prea tare de organizația lor de la Lyon, aceștia erau la curent cu faptul că el și polițistul parizian lucraseră împreună la cazul lui Merriman și, pentru că el nu fusese – cel puțin până atunci – atacat, se putea aștepta ca telefonul lui de la hotel să-i fie pus sub supraveghere. Acceptând acest lucru, ceea ce-i transmise lui Noble fură numai informații pe care un eventual ascultător s-ar aștepta să le audă: că Lebrun fusese împușcat și că se afla la Lyon, în stare gravă la Spitalul la Part Dieu. McVey urma să facă un duș, să se bărbierească, să mănânce rapid o chiflă la micul dejun și să ajungă la sediul poliției cât de repede putea. Când va avea mai multe vești, va suna din nou.

La Londra, Ian Noble pusese ușor receptorul în furcă și își apăsase degetele unele de altele. McVey tocmai îi spusese care era situația, unde se afla Lebrun și că îi era teamă că telefonul îi era supravegheat și că-l va suna din nou de la un telefon public. După zece minute, ridicase receptorul de la linia sa telefonică privată.

— La Interpolul din Lyon se află un fel de informator, spuse McVey dintr-o cabină telefonică de la o cafenea micuță la o stradă distanță de hotelul său. Are legătură cu uciderea lui Merriman. Lebrun s-a dus acolo să vadă ce poate afla. Imediat ce o să afle că mai este încă în viață, o să încerce din nou să-l omoare.

— Înțeleg.

— Ai putea să-l duci la Londra?

— O să fac tot ce pot…

— Iau asta ca pe un „da”, spuse McVey, apoi închise telefonul.

•

După două ore și șaptesprezece minute, un avion British Royal Air Force ateriză pe aerodromul Lyon-Bron. Imediat după aceea, o ambulanță care transporta un diplomat britanic care suferise un atac de cord se deplasă în viteză spre acesta. După un sfert de oră, Lebrun se îndrepta către Anglia pe calea aerului.

•

La ora șapte și cinci minute, o mașină opri în fața blocului în care locuia Vera Monneray, pe strada Quai de Bethune numărul 18, iar din ea coborî Philippe, extenuat și cu hainele în neorânduială în urma unei nopți lungi și lipsite de succes în care se zgâise la fotografii ale unor criminali cunoscuți. Clătină din cap în loc de salut către cei patru polițiști în uniformă care stăteau de pază la ușa principală a clădirii și intră în hol.

— Bonjour, Maurice, spuse el către paznicul de noapte care stătea la birou și pe care îl înlocuia acum cu întârziere, și-i mai solicită acestuia o oră ca să aibă timp să se bărbierească și să doarmă puțin.

Împinse o ușă și intră pe holul de serviciu, coborî un șir de trepte către apartamentul său modest de la subsol, în capătul celălalt al clădirii. Își scosese cheia și aproape ajunsese la ușă când auzi un zgomot în spatele său și pe cineva care-l striga pe nume. Tresări, se răsuci plin de groază, aproape așteptându-se să-l vadă pe lungan stând acolo în picioare, cu un pistol îndreptat către inima sa.

— Domnule Osborn, spuse el vădit ușurat, când îl văzu pe Osborn că face un pas înainte de după ușa care dădea într-o cameră în care erau depozitate contoarele electrice ale clădirii. N-ar fi trebuit să ieșiți din camera dumneavoastră. Polițiștii sunt peste tot.

Apoi zări mâna lui Osborn, bandajată, și pe care acesta o ținea adusă la brâu ca pe o gheară.

— Monsieur…

— Unde este Vera? Nu se află în apartamentul ei. Unde este?

Osborn arăta ca și cum nu ar fi dormit nici el prea mult. Însă, mai mult decât asta, arăta înspăimântat.

— Veniți înăuntru, s’il vous plaît.

Philippe descuie rapid ușa și intrară amândoi în micuțul său apartament.

— Polițiștii au condus-o la serviciu. Ea a insistat. Aveam de gând să mă duc la baie, apoi urcam la dumneavoastră să văd dacă sunteți acolo. Mademoiselle era și ea foarte îngrijorată.

— Trebuie să vorbesc cu ea. Ai un telefon?

— Oui, bineînțeles. Numai că este posibil să fie ascultat de poliție. Și atunci își vor da seama că telefonul vine de aici.

Philippe avea dreptate, mai mult ca sigur.

— Atunci sun-o dumneata! Spune-i că ți-e teamă că lunganul acela ar putea s-o găsească. Spune-i să le ceară polițiștilor care o păzesc să o ducă acasă la bunica ei, la Calais. N-o lăsa să comenteze! Spune-i să stea acolo până…

— Până când?

— Nu știu… spuse Osborn și se uită lung la el. Până… este în siguranță.