2.

Michele Kanarack se uită spre partea cealaltă a mesei, apoi își întinse mâna. Avea ochii plini de dragoste și de afecțiune. Henri Kanarack îi luă mâna într-a lui și o privi. Aceasta era cea de-a cincizeci și doua aniversare a lui; ea avea treizeci și patru de ani. Fuseseră căsătoriți timp de aproape opt ani, iar astăzi ea îi spusese că rămăsese însărcinată cu primul lor copil.

— Seara aceasta este foarte specială, spuse ea.

— Da, foarte specială. Îi sărută mâna cu blândețe, apoi i-o lăsă, și turnă în pahare dintr-o sticlă de Bordeaux roșu.

— Ăsta-i ultimul pahar, spuse ea, până se naște copilul. Nu voi bea deloc alcool cât timp voi fi însărcinată.

— Atunci voi face și eu la fel, spuse Henri și zâmbi.

Afară, ploaia cădea torențial. Vântul făcea să zdrăngănească acoperișul și ferestrele. Apartamentul lor se afla la ultimul nivel al unei clădiri cu cinci etaje de pe Bulevardul Verdier, din zona Montrouge a Parisului. Henri Kanarack era brutar. Pleca în fiecare dimineață la ora cinci și nu se întorcea mai devreme de ora șase și jumătate seara. Făcea naveta câte o oră dus și o oră întors până la brutăria de lângă Gare du Nord, care se afla în partea de nord a Parisului. Fusese o zi lungă, dar fusese mulțumit. La fel de mulțumit era și de viața pe care o ducea, și de faptul că avea să devină tată pentru prima dată la vârsta de cincizeci și doi de ani. Cel puțin așa fusese până în seara aceea, înainte ca străinul acela să-l atace în braserie, apoi să-l urmărească până în stația de metrou. Părea american, în jur de treizeci și cinci de ani. Era bine făcut și puternic, și era îmbrăcat în blugi și cu un sacou scump pe el, ca un om de afaceri în vacanță. Cine naiba era? Și de ce făcuse acest lucru?

— Ești bine? îl întrebă Michele, privindu-l lung.

Unde avea să ajungă Parisul, dacă un brutar putea fi atacat într-o braserie de către un străin? Ar fi vrut ca el să cheme poliția. Apoi să caute un avocat și să-l dea în judecată pe proprietarul braseriei.

— Da, spuse el. Sunt bine.

Nu voia nici să cheme poliția, nici să dea braseria în judecată, deși avea ochiul stâng atât de umflat, că nu-l putea deschide, iar buza îi era tumefiată și învinețită în locul în care fusese străpunsă de unul din dinții de sus, din cauza loviturilor sălbatice ale acelui individ.

— Ei, o să fiu tată! spuse el, încercând să treacă peste asta. Nu vreau să văd nicio față lungă pe aici! Cel puțin nu în seara asta!

Michele se ridică de la masă, veni în spatele lui și își încolăci brațele în jurul gâtului său.

— Hai să facem dragoste, să sărbătorim viața. Viața minunată pe care o trăiesc în comun tânăra Michele, bătrânul Henri și noul copilaș.

Henri se răsuci și o privi în ochi, apoi zâmbi. Cum să nu! O iubea.

Mai târziu, în vreme ce stătea pe întuneric și îi asculta respirația, încercă să alunge din minte amintirea individului cu părul negru. Numai că aceasta nu voia să plece. Îi trezea o teamă profundă, aproape primitivă, că indiferent ce ar face sau oricât de departe ar fugi, într-o zi tot va fi descoperit.