37

Ochiul uman poate să distingă cincisprezece sau şaisprezece nuanţe de gri. Procesorul de imagini al unui computer care analizează o amprentă poate să distingă două sute cincizeci şi şase de nuanţe de gri, ceea ce este impresionant. Totuşi, mai impresionante sunt inima omului, mintea şi sufletul lui, care pot să deosebească un număr infinit de nuanţe emoţionale, psihologice şi morale, de la negrul cel mai negru, până la albul cel mai alb. Nu am văzut niciodată capetele acestui spectru de culori, dar am văzut multe nuanţe între ele.

De fapt, oamenii nu sunt mai constanţi sau mai desăvârşiţi în privinţa personalităţii lor decât este un cameleon, când e vorba de culori.

Oamenii de aici, de la Fortul Hadley, nu sunt nici ei altfel, nici mai buni, nici mai răi decât oamenii pe care i-am văzut într-o sută de alte garnizoane sau baze, din toată lumea. Dar Ann Campbell era, în mod sigur, altfel, şi încerc să-mi închipui cum aş fi stat de vorbă cu ea, dacă aş fi întâlnit-o când era în viață, în cazul în care, de exemplu, aş fi fost trimis să anchetez ce se întâmpla aici, la Fortul Hadley. Cred că aş fi recunoscut faptul că nu mă aflam în prezenţa unei simple femei seducătoare, ci în prezenţa unei personalităţi unice, puternice şi energice. Cred, de asemenea, că aş fi putut să-i arăt că răul pe care-l face celorlalţi oameni nu poate să o facă pe ea mai puternică, ci numai să crească gradul de nefericire al tuturor.

Nu cred că aş fi pățit ca Bill Kent, dar nici nu exclud posibilitatea şi, de aceea, nu îl judec pe Kent. El s-a judecat singur, s-a uitat la ceea ce devenise, a fost speriat să descopere că o altă personalitate stătea ascunsă în mintea lui ordonată şi şi-a zburat creierii.

Acum, hangarul era plin de poliţişti militari şi agenţi FBI, personal medical, plus oamenii de la laborator, care încă nu plecaseră de la Fortul Hadley şi crezuseră că aproape-şi terminaseră treaba în acest loc.

I-am spus lui Cal Seiver:

— După ce termini cu cadavrul, trimite covorul şi mobila la curățat şi ai grijă ca toate lucrurile din casă să fie împachetate şi trimise familiei Campbell, în Michigan. Probabil că vor dori să aibă lucrurile fiicei lor.

— Da. A adăugat: Nu-mi place să spun asta, dar v-a scăpat pe toţi, afară de mine, de o mulţime de neplăceri.

— A fost un soldat bun.

M-am întors şi am străbătut hangarul, am evitat un individ de la FBI, care încerca să-mi atragă atenţia, şi am ieşit pe uşă, în soarele fierbinte.

Karl şi Cynthia stăteau de vorbă lângă o ambulanţă. Am trecut şi de ei, îndreptându-mă spre maşina mea. Karl a venit la mine şi a zis:

— Nu pot să spun că sunt satisfăcut de acest rezultat.

Nu am răspuns.

— Cynthia pare să creadă că tu ştiai că asta o să facă, a spus Karl.

— Karl, nu eu sunt vinovat de tot ce nu merge cum trebuie.

— Nu-ţi face nimeni nicio vină.

— Mie aşa mi s-a părut.

— Cred că ai fi putut să anticipezi gestul lui şi să-i iei arma…

— Domnule colonel, ca să fiu foarte cinstit, nu numai că l-am anticipat, dar l-am şi încurajat. Am apăsat în toate punctele slabe. Ea ştie asta şi tu ştii asta!

Nu a încuviinţat, pentru că nu asta voia să audă sau să ştie. Nu era în manual, dar, de fapt, era o tradiţie militară, aflată la mare cinste în multe armate din lume, să dai unui ofiţer dezonorat ocazia şi să-l încurajezi să se sinucidă, dar această tradiţie nu a prins în armata noastră şi a decăzut, nemaifiind ţinută nicăieri. Totuşi, ideea, posibilitatea au pătruns în subconştientul fiecărui corp de ofiţeri, care sunt legaţi, prin atitudini comune şi prin sentimente demodate, de onoare. Dacă ar fi să aleg între un proces la Curtea Marţială pentru viol, crimă, perversiuni sexuale, de care aş şti că nu scap, şi o rezolvare uşoară a lucrurilor, cu ajutorul unui revolver calibrul 38, s-ar putea să aleg calea cea mai uşoară. Dar nici nu mă puteam închipui în situația lui Bill Kent Dar nici Bill Kent nu s-ar fi putut închipui în situaţia asta acum câteva luni.

Karl zicea ceva, dar nu-l ascultam. În cele din urmă, l-am auzit spunând:

— Cynthia e foarte afectată. Încă mai tremură.

— Aşa e în meseria asta.

De fapt, nu vezi, în fiecare zi pe cineva zburându-şi creierii în faţa ta. Kent ar fi putut să-şi ceară scuze şi să se ducă la toaleta bărbaţilor ca s-o facă. În loc de asta, şi-a răspândit creierii, sângele peste tot, iar Cynthia a fost puţin stropită pe faţă. I-am spus lui Karl:

— Şi eu am fost stropit cu creieri în Vietnam. De fapt, fusesem lovit o dată în cap de un cap. Am adăugat, plin de solicitudine: Iese cu săpun.

Karl s-a înfuriat. S-a stropşit la mine:

— Domnule Brenner, nu eşti deloc amuzant!

— Pot să plec?

— Te rog.

M-am întors şi am deschis portiera, apoi m-am adresat lui Karl:

— Spune-i, te rog, doamnei Sunhill, că soţul ei a căutat-o la telefon azi-dimineaţă şi că o roagă să-l sune.

Am urcat în Blazer, l-am pornit şi am plecat.

Într-un sfert de oră, am fost la locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită. Mi-am scos uniforma şi am observat o pată de sânge închegat pe cămaşă. M-am dezbrăcat, m-am spălat pe faţă şi pe mâini, mi-am pus o haină sport şi pantaloni largi, apoi mi-am adunat lucrurile, pe care Cynthia le aranjase. M-am uitat încă o dată prin cameră şi mi-am dus jos bagajele.

Am plătit o sumă modestă pentru cameristă şi pentru lenjerie, dar a trebuit să semnez o recunoaştere de daune din cauza peretelui pe care desenasem. Mi se va trimite factura mai târziu. Tare iubesc armata! Soldatul de planton m-a ajutat să-mi duc bagajele la maşină. M-a întrebat:

— Aţi găsit ucigaşul?

— Da.

— Cine este?

— Toată lumea.

Am aruncat ultimul bagaj în spate, am închis portbagajul şi m-am aşezat la volan. Plantonul m-a întrebat:

— Pleacă şi doamna Sunhill?

— Nu ştiu.

— Vreţi să lăsaţi o adresă, unde să vă trimitem poşta?

— Nu. Nu ştie nimeni că sunt aici. Am venit doar în vizită.

Am băgat maşina în viteză şi am mers prin garnizoană, îndreptându-mă spre poarta de nord, apoi am ieşit pe Victory Drive.

Am trecut de complexul de imobile, unde era locuinţa lui Ann Campbell, am ajuns la şoseaua interstatală şi am luat-o spre graniţa de nord. Am pus o casetă, cu Willie Nelson, în casetofon, m-am relaxat şi am condus în continuare. Urma să ajung în Virginia înaintea zorilor şi puteam să prind un avion militar spre baza aeriană Andrews. Nu avea importantă încotro se ducea, totul era să nu fie în Statele Unite continentale.

Puneam capăt timpului petrecut în armată şi era foarte bine. Ştiam asta înainte de a fi venit la Fortul Hadley. Nu aveam regrete, nici ezitări, nici amărăciune. Ne facem datoria cât putem de bine şi, dacă devenim incapabili să ne-o mai îndeplinim sau ajungem de prisos, atunci plecăm sau, dacă nu ne dăm seama, ni se cere să plecăm. Fără resentimente. Misiunea este pe primul loc şi oricine, şi orice se subordonează acestei misiuni. Aşa scrie în manual.

Cred că ar fi trebuit să-i spun ceva Cynthiei înainte de a pleca, dar nu ar fi câştigat nimeni nimic. Viaţa în armată este trecătoare, oamenii vin şi pleacă, iar relaţiile, de orice fel, oricât de apropiate şi intense, sunt temporare. În loc de: „la revedere”, oamenii preferă să spună: „Te prind din urmă pe drum” sau „Ne mai vedem noi mai încolo”.

De data aceasta, totuşi, plecam de-a binelea. Într-un fel, simţeam că era bine să plec acum, să-mi pun deoparte sabia şi armura care ruginiseră puţin, ca să nu mai spun ce grele erau. Intrasem în armată în toiul războiului rece, într-o vreme în care armata începuse războiul din Asia. Îmi făcusem datoria şi depăşisem cei doi ani de serviciu obligatoriu, apoi petrecusem douăzeci de ani tumultuoşi. Naţiunea se schimbase, lumea se schimbase. Armata făcea acum reduceri, ceea ce însemna: „Mulţumesc pentru toate, aţi făcut treabă bună, am câştigat, acum plecaţi, vă rog, acolo de unde aţi venit!”

Minunat. Oricum, asta era. Doar nu era să fie un război fără sfârşit, deşi uneori aşa părea. Nu era să dea de lucru bărbaţilor şi femeilor, care aveau puţine perspective de carieră în altă parte, deşi o făcuse.

Steagul american fusese coborât în multe baze militare din toată lumea şi din toată ţara. Se desfiinţau unităţi combatante, iar steagurile lor de luptă şi flamurile erau puse la păstrare. Poate că, într-o zi, se va închide şi Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Începea, cu adevărat, o eră nouă şi, cu adevărat, eram fericit să o văd şi mult mai fericit că nu trebuia să am de a face cu ea.

Cred că generaţia mea a fost croită şi modelată după evenimente care sunt depăşite acum şi poate că şi valorile şi părerile noastre sunt, de asemenea, depăşite. De aceea, chiar dacă mai avem mult chef de luptă, am devenit, aşa cum mi-a sugerat Cynthia, anacronici, ca şi vechea cavalerie. „Aţi făcut treabă bună, mulţumesc, luaţi jumătate de soldă şi noroc!”

Dar, în douăzeci de ani, înveţi multe şi te distrezi. Dacă mă gândesc bine, nu aş fi schimbat cu nimic altceva. A fost chiar interesant.

Willie cânta Georgia e în gândul meu, şi am schimbat caseta cu Buddy Holly.

Îmi place să conduc, mai ales când plec de undeva, deşi cred că, dacă pleci dintr-un loc, trebuie să te duci în altul. Dar nu văd lucrurile aşa niciodată. Numai plecarea contează.

În oglinda retrovizoare a apărut o maşină de poliție şi mi-am verificat viteza, dar aveam numai optsprezece kilometri pe oră peste limita de viteză, ceea ce în Georgia înseamnă că împiedici circulaţia.

Ticălosul şi-a pus semnalizatorul roşu şi mi-a făcut semn să opresc. Am tras pe dreapta şi l-am aşteptat.

Ofiţerul a ieşit din maşină şi a venit la mine. Am coborât geamul. Am văzut că era un poliţist din Midland şi i-am spus:

— Sunteţi cam departe de casă, nu-i aşa?

— Permisul şi talonul, vă rog.

I le-am arătat pe amândouă, apoi a zis:

— Domnule, vom ieşi din şosea, vom întoarce şi mă veţi urma înapoi la Midland.

— De ce?

— Nu ştiu. Am primit ordin prin radio.

— De la şeriful Yardley?

— Da, domnule.

— Şi dacă refuz?

— Atunci, trebuie să vă pun cătuşele. Alegeţi.

— Nu există a treia soluţie?

— Nu, domnule.

— Bine.

Am pornit. Maşina poliţistului a rămas în spate, am întors în intersecţia în formă de buclă şi m-am trezit mergând spre sud, înapoi la Midland.

Am ieşit din autostradă aproape de marginea de vest a oraşului şi l-am urmat pe poliţist spre centrul de reciclare al oraşului, numit groapa de gunoi.

Maşina s-a oprit lângă crematoriu, am oprit şi eu şi am coborât.

Burt Yardley stătea lângă un transportor uriaş, supraveghind descărcarea unui camion pe banda transportoare.

Am urmărit cum dormitorul din subsolul lui Ann Campbell dispărea în flăcări.

Yardley se uita la nişte poze polaroid şi abia mi-a aruncat o privire, dar a spus:

— Ia uită-te la asta, fiule. Vezi fundul ăsta gras? Ăsta sunt eu. Acum, uită-te la cârnăciorul ăsta. Al cui crezi că o fi? A aruncat o mână de fotografii pe bandă, apoi a luat o grămadă de videocasete cu care a procedat la fel. Credeam că am fixat o întâlnire. Ai de gând să mă laşi să fac singur toată treaba? Pune mâna la treabă, fiule.

L-am ajutat să arunce mobila, toate obiectele legate de sex, lenjeria şi toate celelalte, pe banda transportoare.

— Eu îmi ţin cuvântul, băiete. Nu ai avut încredere în mine, nu-i aşa?

— Cum să nu? Doar eşti poliţist.

— Aşa-i. Ce săptămâna dracului! Ştii ceva? Am plâns tot timpul funeraliilor.

— N-am observat.

— Am plâns pe dinăuntru. Mulţi băieţi plângeau pe dinăuntru. Ai scăpat de chestiile alea din computer?

— Am ars discheta cu mâna mea.

— Da? Nu a mai rămas nimic din porcăriile alea?

— Nu. Acum sunt toţi curaţi.

— Până data viitoare. A râs şi a luat o mască de piele neagră de pe bandă. Dumnezeu să ne ierte, acum toţi o să dormim mai bine. Inclusiv ea.

Nu am răspuns.

— Îmi pare rău pentru Bill, a spus.

— Şi mie.

— Poate că, acum, ei doi stau de vorbă acolo sus, la porţile raiului.

S-a uitat în crematoriu. Sau în altă parte.

— Asta e tot?

S-a uitat în jur.

— Cam asta.

A luat o fotografie din buzunar şi s-a uitat la ea, apoi mi-a dat-o.

— Amintire.

Era un nud din faţă al lui Ann Campbell, în picioare, de fapt, sărind, pe patul din camera de la subsol, cu părul fluturând, cu picioarele depărtate, mâinile întinse şi cu faţa numai zâmbet.

Yardley a spus:

— Grozavă femeie a fost. Dar nu am înţeles nicio iotă din ceea ce se întâmpla în capul ei. Dar tu?

— Nici eu. Dar cred că ea ne-a spus mai mult despre noi înşine decât doream să ştim.

Am aruncat fotografia pe banda transportorului şi m-am îndreptat spre maşina mea.

Yardley mi-a strigat:

— Acum, ai grijă!

— Şi tu, şerifule. Salutări familiei!

Am deschis portiera, şi Yardley mi-a strigat iar:

— Era să uit. Prietena ta mi-a spus că a luat-o spre nord, pe şoseaua interstatală. M-am uitat la el peste capota maşinii. M-a rugat să-ţi spun la revedere. Zicea că o să vă întâlniţi pe drum.

— Mulţumesc.

Am intrat în Blazer şi am plecat de acolo. Am luat-o la dreapta şi am refăcut drumul până la interstatală, pe drumul mărginit de depozite şi fabrici de industrie uşoară, o zonă cu adevărat sordidă şi potrivită cu dispoziţia mea.

Pe drum, un Mustang roşu a apărut în spatele meu. Am intrat împreună pe şoseaua interstatală, iar Cynthia a rămas în urma mea, trecând de drumul care ar fi dus-o spre vest, la Fortul Benning.

Am tras pe dreapta şi ea a făcut la fel. Am ieşit amândoi din maşină şi am rămas lângă ele, cam la trei metri unul de altul. Ea era îmbrăcată în blugi, tricou şi adidaşi; atunci, m-am gândit că nu eram din aceeaşi generaţie.

— Ai trecut de drumul pe care trebuia s-o iei, i-am spus.

— Mai bine decât să pierd o şansă.

— M-ai minţit.

— Ei bine… da. Dar ce ai fi zis dacă ţi-aş fi spus că încă trăiesc cu el, deşi mă gândesc serios să termin cu asta?

— Ţi-aş fi spus să mă cauţi atunci când ai terminat cu el.

— Vezi? Eşti prea pasiv.

— Nu iau soţiile altora.

Un trailer mare a trecut pe lângă noi şi nu i-am auzit replica.

— Ce?

— Ai făcut la fel ca la Bruxelles!

— N-am auzit de locul ăsta.

— Capitala Belgiei.

— Ce-i cu Panama?

— I-am spus lui Kiefer să-ţi spună asta, ca să te determin să faci ceva.

— Iar ai minţit.

— Da. De ce-mi bat eu capul?

Un poliţist a tras maşina lângă noi şi a coborât. A salutat-o pe Cynthia şi a întrebat-o:

— Totul este în regulă, doamnă?

— Nu. Omul ăsta e idiot!

S-a uitat la mine.

— Care-i problema, prietene?

— Ea mă urmăreşte.

S-a uitat din nou la Cynthia, care i-a spus:

— Ce părere aveţi despre un bărbat care petrece trei zile cu o femeie şi nici măcar nu-i spune la revedere?

— Păi… e destul de urât.

— Nici nu am atins-o. Am avut doar o baie în comun.

— Ei, păi atunci…

— M-a invitat la casa lui din Virginia pentru weekend şi nici nu şi-a dat osteneala să-mi dea numărul de telefon sau adresa.

Poliţistul s-a uitat la mine.

— Adevărat?

— Tocmai am aflat că e încă măritată, i-am spus.

Poliţistul a dat din cap.

— Nu aveţi nevoie de încurcături din astea.

Cynthia l-a întrebat:

— Nu credeţi că un bărbat trebuie să lupte pentru ceea ce doreşte?

— Ba da.

— Tot aşa crede şi soţul ei. A vrut să mă omoare.

— Trebuie să fiţi atent.

— Eu nu mă tem de el, a spus Cynthia. Mă duc la Benning ca să-i spun că s-a terminat.

Poliţistul i-a spus:

— Să aveţi grijă!

— Spuneţi-i să-mi dea numărul de telefon.

— Ei… eu nu… S-a întors spre mine: De ce nu-i daţi numărul de telefon, ca să plecăm odată din soarele ăsta?

— Bine. Aveţi un creion?

A scos din buzunar un carnet şi un pix, şi i-am dictat numărul meu de telefon şi adresa. A rupt foaia din carnet şi i-a dat-o Cynthiei.

— Poftiţi, doamnă. Acum, urcaţi-vă amândoi în maşini şi duceţi-vă acolo unde trebuia să mergeţi. Bine?

M-am dus spre Blazer, iar Cynthia spre Mustangul ei. Mi-a strigat:

— Sâmbătă!

I-am făcut semn cu mâna, am intrat în maşină şi am luat-o spre nord. Am urmărit, în oglinda retrovizoare, cum face o întoarcere ilegală peste linia de centru a şoselei şi cum o ia spre drumul care trebuia s-o ducă la Fortul Benning.

Pasiv? Paul Brenner, tigrul de la Falls Church, pasiv? Am ieşit mult pe dreapta, am tras de volan mult stânga şi am trecut peste linia din centrul şoselei, marcată de un şir de tufişuri, apoi am îndreptat Blazerul spre sud.

— Vedem noi cine e pasiv!

Am prins-o din urmă, pe şoseaua spre Fortul Benning, şi am rămas lângă ea tot drumul.