29

Am scos maşina din parcarea statului-major, am făcut câteva sute de metri, apoi am tras pe dreapta drumului. Un fel de reacţie întârziată la interviu a pus stăpânire pe mine şi simţeam cum tremur.

— Acum ştim de ce au găsit oamenii de la laborator lacrimi uscate pe obrajii ei, am spus.

— Mi-e greaţă, a spus Cynthia.

— Simt nevoia să beau ceva.

A respirat adânc.

— Nu. Trebuie să terminăm odată. Unde e Moore?

— Ar face bine să fie pe undeva prin garnizoană.

Am băgat maşina în viteză şi am luat-o spre Şcoala de Psi-Op.

În drum, Cynthia a spus, ca pentru ea:

— Dar, până la urmă, generalul nu şi-a părăsit fiica, aşa cum făcuse la West Point. A lăsat-o în poligon, într-un acces de furie, însă undeva, pe drum, şi-a dat seama că asta era ultima şansă pentru amândoi. S-a gândit puţin şi a continuat: Probabil, a vrut să se întoarcă, dar s-a gândit la ce avea nevoie – un cuţit, ca să taie frânghia, şi prezenţa unei femei. Această atenţie pentru detalii, care ne este băgată în cap, a reuşit să întreacă şocul şi zăpăceala şi, atunci, a condus spre Bethany Hill, spre singurul om din această garnizoană în care putea să aibă încredere. Cynthia a făcut încă o pauză, apoi a remarcat: Mă întreb dacă soţii Fowler nu s-au gândit că o strangulase generalul.

— Poate că le-a dat prin cap, am răspuns. Dar, când s-au întors acasă şi i-au spus că e moartă… probabil că i-au văzut expresia de neîncredere şi şoc…

Cynthia m-a aprobat.

— Ar fi… ar fi trebuit să taie legăturile şi să o ia de acolo?

— Nu. Colonelul Fowler ştia că nu ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile, mişcând cadavrul din loc. Şi sunt convins că, datorită experienţei lui militare, colonelul Fowler a putut să-şi dea seama că era moartă de-a binelea. Cât despre bănuiala că ar fi omorât-o chiar el, sunt sigur că a binecuvântat clipa când el sau generalul, sau doamna Fowler însăşi a sugerat să meargă şi ea cu el.

— Da. În cazul în care colonelul Fowler ar fi fost singur, s-ar fi aflat într-o situaţie proastă.

M-am gândit puţin, apoi am spus:

— Deci, ştim că, în afară de victimă, alţi patru oameni au fost acolo – colonelul Moore, generalul, colonelul şi doamna Fowler. Şi nu credem că vreunul dintre ei este ucigaşul. Deci, trebuie să găsim o a cincea persoană, care să se fi dus acolo în jumătatea aceea de oră critică. Persoana aceea, bineînţeles, este ucigaşul.

— Poate ar fi trebuit să-l întrebăm pe generalul Campbell dacă are idee cine ar fi putut să se ducă în poligon, în acea jumătate de oră.

— Eu cred că el se gândeşte la colonelul Moore. Dacă s-ar fi gândit la altcineva, ne-ar fi spus. Nu cred că i-a trecut prin minte că Moore ar fi putut să fie doar complice, nu şi ucigaş. Nu puteam să-l presez mai mult.

— Ştiu. Nu pot să sufăr să interoghez familiile victimelor. E atât de tulburător…

— Te-ai descurcat minunat. Şi eu la fel. Şi generalul.

Am parcat la Şcoala de Psi-Op, dar maşina lui Moore nu era la locul ei rezervat. Am condus maşina dincolo de clădirea şcolii, unde se lua masa, dar nu am văzut Fordul cenuşiu.

— Dacă ticălosul a plecat din garnizoană, am spus, îi pun fundul în maşina de tocat.

Un jeep al poliției militare a tras lângă mine şi pe locul de lângă şofer se afla vechiul nostru prieten, caporalul Stroud.

— Îl căutaţi pe colonelul Moore?

— Pe nimeni altul.

Stroud a zâmbit.

— S-a dus să-l vadă pe şeful poliţiei din garnizoană, ca să-i ridice restricţia de a ieşi din bază.

— Mulţumesc.

Am întors şi m-am îndreptat spre poliție.

— O să-i fac fundul afiş, i-am spus Cynthiei.

— Şi ce faci cu maşina de tocat?

— O folosesc şi pe aia!

Am condus până la poliție şi, pe când mă apropiam de clădire, am observat că reporterii erau încă acolo. Am parcat pe drum, chiar în faţa uşii principale, iar Cynthia m-a precedat şi am urcat scările. Am intrat în clădire şi ne-am dus direct la biroul lui Kent. Secretarul lui ne-a spus că e ocupat.

— Cu colonelul Moore?

— Da, domnule.

Am deschis uşa. În biroul lui Kent se aflau colonelul Moore, Kent şi încă un bărbat în uniformă de căpitan.

— Sunt bucuros că aţi venit, a spus Kent.

Al treilea bărbat s-a ridicat în picioare şi am văzut, după insignă, că era un ofiţer-avocat. Omul, al cărui nume, trecut pe plăcuţa de identificare, era Collins, m-a întrebat:

— Sunteţi ofiţerul specialist Brenner?

— Aici eu pun întrebările, domnule căpitan.

— Presupun că da, a spus. Colonelul Moore a cerut să fie reprezentat de un avocat, deci orice aveţi să-i spuneţi…

— Îi voi spune lui.

Moore stătea încă jos, în faţa biroului lui Kent, şi intenţionat nu se uita în sus. I-am spus:

— Vă arestez. Veniţi cu mine.

Căpitanul Collins i-a făcut semn clientului lui să rămână pe scaun şi m-a întrebat:

— Care e acuzaţia?

— Purtare nedemnă pentru un ofiţer şi un gentleman.

— Zău, domnule Bienner, e o prostie…

— Plus articolul 134, dezordine şi neglijenţă şi aşa mai departe. Plus complicitate, după comiterea crimei, uneltire şi declaraţii false. Plus, căpitane, sunteţi la limita articolului 98, nesupunere faţă de regulile de procedură.

— Cum îndrăzniţi?

— Ai două seturi de cătuşe la îndemână? l-am întrebat pe Kent.

Colonelul Kent părea îngrijorat.

— Paul, avem câteva probleme de procedură, întâi. Nu poţi să-l arestezi – ei bine, poţi, dar sunt în mijlocul unei convorbiri cu un suspect şi cu avocatul acestuia…

— Colonelul Moore nu e suspectat de crimă, aşa încât nu ai de ce să stai de vorbă cu el şi, dacă ar exista un motiv, eu aş sta de vorbă cu el, nu tu, colonele.

— Fir-ar să fie, Brenner, ai mers prea departe…

— Colonele, îmi iau arestatul de aici. Ridicaţi-vă, i-am spus lui Moore.

Fără să se uite la avocat, s-a ridicat.

— Veniţi cu mine.

Am plecat din biroul lui Kent împreună cu Cynthia, cu colonelul Moore după noi.

L-am escortat pe coridoare până la celule. Majoritatea erau goale şi am găsit o uşă deschisă, alături de celula lui Dalbert Elkins. I-am dat lui Moore un mic brânci în celulă şi am trântit uşa după el.

Dalbert Elkins s-a uitat la Moore, apoi la mine, şi a spus cu uimire în voce:

— Ei, şefule, ăsta e colonel plin!

Nu l-am băgat în seamă şi i-am spus lui Moore:

— Sunteţi acuzat de ceea ce am zis mai înainte. Aveţi dreptul să nu vorbiţi, aveţi dreptul la un avocat ales de dumneavoastră.

Moore a vorbit pentru prima dată, reamintindu-mi:

— Am un avocat. Tocmai l-ai ameninţat că-l arestezi.

— Aşa e. Şi orice veţi spune va fi reţinut împotriva dumneavoastră pentru proces.

— Nu ştiu cine a ucis-o.

— Am zis eu că ştiţi?

— Nu… dar…

Dalbert Elkins ne urmărea atent. I-a spus lui Moore printre gratii:

— Domnule colonel, nu ar trebui să vă luaţi avocat. Chestia asta îl înfurie.

Moore s-a uitat la Elkins, apoi şi-a îndreptat din nou atenţia spre mine.

— Colonelul Kent m-a informat că sunt consemnat în garnizoană, aşa că nu am avut încotro şi mi-am luat avocat…

— Acum sunteţi într-o situaţie mai proastă. Sunteţi arestat.

Dalbert a spus:

— Mie îmi dau drumul. Consemnat în cazarmă. Mulţumesc, şefule.

L-am ignorat pe Elkins şi i-am spus lui Moore:

— Am dovezi sigure că aţi fost la locul crimei, domnule colonel. Sunt destule acuzaţii împotriva dumneavoastră ca să fiţi închis pentru zece sau douăzeci de ani.

Moore s-a dat înapoi, ca şi cum l-aş fi lovit, şi s-a aşezat greoi pe patul de campanie.

— Nu… Nu am făcut nimic rău. Am făcut doar ceea ce mi-a cerut ea să fac…

— La sugestia dumneavoastră!

— Nu. A fost ideea ei!

— Ştiaţi al dracului de bine ce i-a făcut tatăl ei la West Point.

— Am aflat doar acum o săptămână… când el i-a dat ultimatumul.

Elkins s-a uitat la Cynthia şi a întrebat-o:

— Ce v-a făcut?

I-am spus lui Elkins:

— Ţine-ţi gura!

— Am înţeles!

I-am spus lui Moore:

— Vreau să vă daţi demisia. S-ar putea să vă permit să demisionaţi în interes de serviciu. Depinde cât de cooperant veţi fi.

— Dar eu vreau să cooperez…

— Nu-mi pasă dacă vreţi sau nu, domnule colonel. Veţi coopera. Veţi renunţa la serviciile avocatului.

Elkins a dat să-mi ţină isonul, dar s-a răzgândit şi s-a aşezat pe patul lui.

Moore a dat din cap.

— Cu ce aţi fost îmbrăcat în poligonul şase?

— Cu uniforma. Ne-am gândit că e mai bine, pentru cazul în care dăm peste vreo patrulă de poliție…

— Ce încălţăminte aveaţi?

— Ce am şi acum.

— Descălţaţi-vă!

A ezitat, apoi s-a descălţat.

— Daţi-mi-i.

Mi-a dat bocancii printre gratii.

I-am spus:

— Ne vedem mai târziu, domnule colonel.

Apoi l-am întrebat pe Elkins:

— Ce mai faci, prietene?

S-a ridicat în picioare.

— Bine, domnule. Mâine îmi dau drumul.

— Bun. Dacă fugi, ai să mori.

— Da, domnule.

Am plecat de la celule, iar Cynthia m-a urmat.

— Cine era celălalt individ? a întrebat.

— Prietenul meu. Motivul pentru care am venit la Hadley.

I-am explicat pe scurt, apoi am intrat în biroul sergentului de pază. L-am arătat legitimaţia şi i-am spus:

— Am pe un oarecare colonel Moore la închisoare. Să fie percheziţionat la piele şi peste noapte să-i dai numai apă. Nu are voie să primească nimic de citit.

Sergentul m-a privit cu ochii holbaţi.

— Aţi închis un ofiţer? Un colonel?

— Nu are permisiunea să discute cu avocatul. Te anunţ eu până când.

— Da, domnule.

Am pus bocancii lui Moore pe birou.

— Pune-le o etichetă şi trimite-i la Jordan Field, în hangarul trei.

— Am înţeles.

Am ieşit şi ne-am îndreptat spre biroul nostru.

— Nu ştiam că ai de gând să-l închizi, a spus Cynthia.

— Nici eu nu ştiam până când am văzut avocatul. Oricum, toţi voiau să-l arestez.

— Da, dar pentru crimă. Şi nu se cade să bagi un ofiţer în închisoarea comună.

— Prostesc obicei. Dacă o să ajungă la Leavenworth, e un antrenament folositor. Afară de asta, oamenii vorbesc mai uşor după ce au dat de gustul închisorii.

— Exact. Ca să nu mai vorbim de percheziţia la piele şi lipsa de mâncare. Regulamentul spune că ar trebui să primească măcar pâine şi apă.

— La fiecare douăzeci şi patru de ore. Până una-alta, eu nu am mâncat ca lumea de patruzeci şi opt de ore.

— Vei primi o mustrare oficială pentru felul cum ai condus această anchetă.

— Deocamdată, asta e ultima problemă care mă frământă.

Am intrat în biroul nostru şi m-am uitat printre mesajele telefonice. În afară de cele ale ziariştilor, nu erau prea multe.

Nimeni nu mai voia să stea de vorbă cu mine. Totuşi, aveam un mesaj de la îngrijoratul maior Bowes, de la DIC, de la îngrijoratul colonel Weems, de la biroul procurorului general şi de la neliniştitul colonel Hellmann. L-am sunat pe Hellmann acasă la el, la Falls Church, iar soţia lui m-a asigurat că i-am întrerupt cina.

— Bună, Karl!

— Bună, Paul, a spus el jovial.

— Mulţumesc pentru fax, am zis.

— Nu pomeni de el. Nu pomeni niciodată de el!

— Da. Am vorbit cu generalul, cu doamna Campbell, ca şi cu doamna Fowler. Cynthia şi cu mine putem să reconstituim aproape tot ce s-a întâmplat în seara aceea din clipa în care căpitanul Campbell şi-a luat cina, compusă din pui, la Clubul Ofiţerilor, până când s-a prezentat pentru serviciu şi a luat jeepul, sub pretextul că se duce să controleze posturile de gardă şi până în clipa crimei, momentul crimei şi ce s-a întâmplat după aceea până în zori, când am fost chemat pentru anchetă.

— Foarte bine. Cine a omorât-o?

— De fapt, nu ştim.

— Înţeleg. Până mâine la prânz o să ştiţi?

— Ăsta e programul.

— Ar fi bine ca DIC să soluţioneze acest caz.

— Da, domnule. Aştept să fiu promovat şi să mi se mărească solda.

— Ei bine, nu vei avea niciuna, nici alta. Dar o să scot scrisoarea aia de mustrare din dosarul tău, aşa cum mi-ai cerut atât de politicos.

— Grozav. Foarte bine. Dar o să-i ia locul alta. L-am arestat pe colonelul Moore, l-am aruncat aici, într-o celulă, am ordonat să fie percheziţionat la piele şi pus la post doar cu apă.

— Poate ar fi fost de ajuns să-l consemnezi doar în garnizoană, domnule Brenner.

— Aşa am făcut, dar el a dat fuga şi şi-a luat un avocat de la biroul procurorului general.

— E dreptul lui.

— Absolut. De fapt, l-am arestat în faţa avocatului lui şi era să-l arestez şi pe acesta, pentru că se amesteca.

— Înţeleg. De ce e acuzat, dacă nu de crimă?

— Uneltire pentru tăinuirea unei crime, acţiuni nedemne de un ofiţer, pentru că e un bou şi aşa mai departe. Sper că nu vrei să discutăm asta la telefon, nu-i aşa?

— Nu. Ce-ar fi să-mi faxezi un raport?

— Fără rapoarte. Poate îţi trimite ofiţerul specialist Kiefer un fax.

— A, da. Sper că vă e de ajutor.

— Nu ştiam că avem un al treilea coleg.

— Acum ştii. De fapt, te-am sunat, pentru că a sunat la Falls Church comandantul DIC de acolo şi e foarte supărat.

Nu am răspuns.

— Maiorul Bowes. Îţi aminteşti de el?

— Nu am făcut cunoştinţă.

— Cu toate astea, face tot felul de ameninţări.

— Karl, în garnizoana asta sunt cam treizeci de ofiţeri, majoritatea căsătoriţi, care au avut legături sexuale cu decedata. Toţi vor ameninţa, se vor ruga, vor linguşi şi…

— Treizeci?

— Cel puţin. Dar cine-i mai numără?

— Treizeci? Dar ce naiba se întâmplă acolo?

— E ceva putred aici. Eu nu sunt amestecat.

Cynthia şi-a înăbuşit râsul, dar prea târziu, şi Karl a zis:

— Doamnă Sunhill? Eşti acolo?

— Da, domnule, acum am luat receptorul.

— De unde ştiţi că treizeci de ofiţeri căsătoriţi au avut relaţii sexuale cu decedata?

— Am găsit un jurnal, domnule, i-a răspuns Cynthia. De fapt, un fișier de computer. Grace l-a decodificat. Ofiţerii sunt majoritatea din statul-major al generalului.

Nu a urmat niciun răspuns, aşa că am spus:

— Cred că putem tine situaţia în mână, dacă asta doresc cei de la Pentagon. Aş sugera să fie transferaţi în treizeci de posturi din garnizoane diferite, apoi să urmeze demisii individuale la intervale diferite. Nu ar atrage deloc atenţia. Dar asta nu e treaba mea.

Iarăşi, niciun răspuns.

— Generalul Campbell are intenţia să-şi dea demisia mâine, după înmormântarea fiicei lui, a spus Cynthia.

Karl a spus:

— La noapte iau avionul şi vin acolo.

— De ce nu aştepţi până mâine? i-am răspuns. Aici sunt furtuni electrice, tornade, rafale de vânt…

— Bine, mâine. Altceva?

— Nimic.

— Vorbim mâine.

— Abia aştept. Poftă bună, domnule.

A închis şi noi am făcut acelaşi lucru.

— Cred că îi place de tine, a spus Cynthia.

— De asta mă tem şi eu. Ei, ce ai zice de o băutură?

— Nu încă.

A apăsat pe interfon şi a rugat-o pe doamna Kiefer să intre.

Kiefer a venit cu propriul scaun, acum că eram egali, şi a luat loc.

— Cum merge, băieţi? s-a interesat.

— Minunat, a răspuns Cynthia. Îţi mulţumim că ai stat pe aproape.

— Aici este câmpul de bătaie.

— Exact. Aş vrea să verifici toate rapoartele patrulelor de poliție din noaptea crimei. Ascultă benzile transmisiilor radio, verifică registrul sergentului de la intrare, vezi dacă au fost emise tichete de circulaţie sau de parcare în noaptea aceea şi vorbeşte cu cei care au patrulat atunci, dar fii discretă. Ştii ce căutăm.

— Da, a dat din cap Kiefer. Maşinile şi oamenii care au fost acolo, unde nu aveau ce căuta după ora 24:00. Bună idee.

— De fapt, tu mi-ai dat ideea, când ne-ai vorbit de „Excitat 6”. E genul de lucru care poate să fie semnificativ. La revedere.

Am lăsat-o pe doamna Kiefer în biroul nostru. Pe hol, i-am spus Cynthiei:

— S-ar putea să dăm de ceva.

— Sper. Nu avem prea multe date.

— Acum bem ceva?

— Cred că ar trebui să te duci să stai de vorbă cu colonelul Kent. Ai fost foarte dur cu el. Am să te aştept afară. Roagă-l să vină cu noi să bem ceva. Bine, Paul?

M-am uitat o clipă la Cynthia şi privirile noastre s-au întâlnit. Din tonul şi comportarea ei mi s-a părut că voia ceva mai mult de la Kent decât bunăvoinţă. Am dat din cap.

— Bine.

M-am dus spre biroul lui Kent şi mintea îmi mergea mai iute decât picioarele. Colonelul William Kent – motiv, ocazie, dorinţa de a acţiona, o puternică prezumţie de nevinovăţie, dar un alibi slab.

Punctul de vedere determină perspectiva. Sau, mai simplu, ceea ce vezi depinde de locul unde stai. Eu stătusem într-un loc greşit. Stătusem prea aproape de William Kent. Trebuia să mă dau înapoi şi să-l văd pe Kent dintr-un unghi diferit.

Gândul mă rodea de două zile, dar nu putusem să mă aduc în starea de a-l rosti şi nici chiar de a-l gândi. Kent mă chemase să fac ancheta şi acest lucru mă pusese pe o anumită pistă. Kent era singurul meu aliat din garnizoana de la Fortul Hadley. Toţi ceilalţi erau suspecţi, martori, ofiţeri compromişi sau victime ale sorţii. Kent îmi mărturisise cu întârziere că se compromisese şi el, dar numai deoarece credea că voi descoperi, probabil, ceva privind legătura lui cu Ann Campbell, şi poate bănuise că Cynthia şi cu mine găsisem camera. De fapt, dacă mă gândesc bine, Burt Yardley îi spusese, probabil, lui Kent că uşa camerei fusese încleiată şi ei bănuiau că numai eu aş fi putut s-o fac. Conţinutul camerei părea să fie neatins atunci când Yardley a ajuns acolo, dar nici el şi nici Kent nu puteau să fie siguri de ceea ce găsisem sau luasem cu mine.

Burt Yardley, ca un ticălos şiret ce era, se prefăcuse a fi surprins de faptul că ştiam de cameră, dar el ştia că Ann Campbell nu ar fi lipit uşa cu clei… de aceea bănuise că Brenner făcuse acest lucru. Burt Yardley i-a dat această informaţie lui Kent, iar Kent s-a hotărât să mărturisească infidelitatea sa conjugală, dar a omis să pomenească de cameră. Acum, conţinutul camerei se afla în mâinile lui Yardley şi nu ştiam cine avea avantajul şi ce relaţii existau între cei doi bărbaţi, dar, dacă unul din ei o omorâse, celălalt nu ştia nimic.

Mi-am amintit cum se opusese Kent să mă duc direct la locuinţa victimei din afara garnizoanei. Era lucru de înţeles, dat fiind că era o procedură ilegală, dar acum mi-am dat seama că Kent intenţionase să-l sune pe Yardley devreme, în dimineaţa aceea, sau poate încercase să-l sune înainte sau după ce mă sunase pe mine, şi să-i spună cam aşa ceva:, Ann Campbell a fost asasinată în garnizoană. Ar trebui să scoţi un ordin al tribunalului şi să te duci la ea acasă cât se poate de repede. Adună probe”. Iar Yardley ar fi ştiut ce probe să adune şi s-ar fi mişcat repede. Dar Yardley, conform propriei mărturisiri, fusese, din nefericire sau din fericire, la Atlanta, iar Kent se trezise singur în încurcătură.

Exact aşa a fost. Aşa că am ajuns primul acolo, iar Kent a trebuit să mai sune o dată la Atlanta şi să-i explice lui Yardley ce se întâmplase. Apoi Kent şi Yardley şi-au ţinut pumnii strânşi, sperând că nu voi descoperi camera de la subsol. Tot aşa cum eu şi cu Cynthia speraserăm acelaşi lucru, neştiind că şeful poliţiei din Midland şi şeful poliţiei militare din Fortul Hadley fuseseră amândoi oaspeţi în camera aceea.

De asemenea, Kent întârziase să-i înştiinţeze pe general şi pe doamna Campbell. Putea să fie o reacţie umană, de înţeles, o aversiune naturală de a fi purtătorul unor veşti rele, deşi nu era o atitudine profesională pentru Kent. Dar, dacă Kent o omorâse pe fiica generalului, îmi dădeam seama că nu putea avea curajul să îndeplinească această îndatorire.

Kent nu-l chemase pe maiorul Bowes, deoarece ştia că acesta cunoştea camera, maiorul distrându-se şi el acolo. Iar Kent nu dorea ca Bowes să pună mâna pe nişte dovezi împotriva lui. Kent nu putea să ajungă el însuşi în camera aceea din casa lui Ann Campbell, deoarece, dacă o omorâse, locul unde ar fi trebuit să se afle era acasă la el, şi încă al naibii de repede, ca să aştepte telefonul patrulei de poliție care o va găsi.

Aproape că puteam să-mi închipui… aproape. Kent, dintr-un motiv pe care încă nu-l ştiam, era acolo, în poligonul şase. Nu ştiam cum sau dacă ştia ce se întâmpla acolo, dar puteam să mi-l închipui, după plecarea generalului Campbell; înalt, solid, Bill Kent, probabil, în uniformă, străbate cei cincizeci de metri, de la drum până la Ann Campbell. Se opreşte, se uită unul la celălalt şi el îşi dă seama că soarta l-a servit. Problema lui era Ann Campbell şi voinţa ei de a-i trage pe toţi după ea. Răspunsul la problema lui era frânghia pe care ea o avea deja în jurul gâtului.

Poate că ştia sau poate că nu ştia ce era cu acest scenariu, poate auzise sau poate nu schimbul de cuvinte cu tatăl ei. Dacă nu auzise, poate că se înşelase şi crezuse că era vorba de o întâlnire cu un alt bărbat şi era gelos, furios. În oricare din cazuri, stătuseră de vorbă, desigur, şi era foarte posibil ca Ann Campbell să-i fi spus ceva nepotrivit la momentul nepotrivit.

Sau poate că nici nu conta ce spusese ea – Kent se săturase. Ştia că acolo erau urmele celorlalţi participanţi la scenă şi ştia că va reveni, peste câteva ore, în calitate oficială şi orice urmă a prezenţei lui acolo va fi explicabilă. E poliţist şi se gândeşte la toate foarte repede. Nu numai că va fi o crimă perfectă, dar era şi o crimă necesară. Tot ce avea de făcut era să îngenuncheze şi să strângă frânghia. Dar avusese el voinţa de a o face? Oare ea îl implorase? Putuse el să fie atât de rece şi crud? Sau fusese dominat de ura şi de furia lui?

Ce ştiam eu despre acest om pe care îl văzusem, poate, de vreo zece ori în ultimii zece ani? Mi-am răscolit memoria, dar tot ce puteam spune cu siguranţă despre el era faptul că întotdeauna fusese mai îngrijorat de aparenţa de corectitudine decât de corectitudinea în sine. Era foarte grijuliu cu reputaţia lui de poliţist curat. Nu făcuse niciodată comentarii sau glume legate de sex şi era dur cu oamenii din subordinea lui, care nu trăiau conform standardelor lui de comportament. Apoi fusese sedus de fiica generalului. Ştia că era ţinta tuturor glumelor, conform celor spuse de doamna Kiefer, ştia că nu se mai bucura de respect şi ştia că nu ajungi general, numai culcându-te cu fiica unuia dintre ei.

Şi era, oare, posibil, ca undeva, în cotloanele întunecate ale minţii lui, el să fi ştiut că unii oameni din garnizoană, unii chiar de sub comanda lui, se întrebau cu uimire dacă William Kent făcuse acest lucru, dacă poliţistul cu cel mai înalt grad din Hadley rezolvase nu numai problema lui, ci şi problemele a treizeci de ofiţeri superiori şi ale soţiilor lor. Persoanele obişnuite pot să simtă aversiune faţă de un ucigaş, dar un ucigaş poate, de asemenea, să provoace frică şi respect, mai ales dacă există simţământul că a făcut ceva nu tocmai rău de tot.

Date fiind toate acestea, dat fiind faptul că aceste speculaţii şi deducţii erau logice şi se potriveau cu faptele, colonelul William Kent, şeful poliției militare din Fortul Hadley, devenea suspect de uciderea căpitanului Ann Campbell? Cu toţi ceilalţi bărbaţi şi poate femei din garnizoană care aveau motive – răzbunare, gelozie, ascunderea unei crime, evitarea umilinţei şi a nenorocirii sau chiar mania criminală – de ce tocmai Kent? Şi, dacă el era vinovatul, cum voi proceda ca să dovedesc lucrul acesta? În rarele cazuri, în care poliţistul aflat la faţa locului unei crime este chiar făptaşul, anchetatorul are mari probleme.

Am rămas în faţa uşii lui Kent o clipă, apoi am bătut.