14

— Şcoala de Psihologie Operaţională? a întrebat Cynthia.

Ceasul meu civil arăta ora 17.15 şi se apropia ora cinei.

— Nu, lasă-mă la Clubul Ofiţerilor.

Ne-am îndreptat spre Clubul Ofiţerilor care e situat pe un deal, departe de activităţile garnizoanei, dar destul de aproape ca să fie convenabil.

— Cum merge până acum? s-a interesat Cynthia.

— Din punct de vedere personal sau profesional?

— Amândouă.

— Din punct de vedere profesional, fac o treabă grozavă. Dar tu?

— Eu te întreb pe tine.

— Până acum, e bine. Eşti o profesionistă. Sunt impresionat.

— Mulţumesc. Şi din punct de vedere personal?

— Mă bucur de compania ta.

— Şi eu de a ta.

După câteva secunde de tăcere plină de semnificaţii, a schimbat subiectul.

— Ce impresie ţi-a făcut generalul Campbell?

M-am gândit o clipă. E important să vezi reacţia prietenilor, a familiei şi a colegilor de muncă la aflarea ştirii unei morţi, cât se poate de curând după moarte. Am găsit soluţia multor cazuri de asasinare numai urmărind cine nu a reacţionat just şi cercetând această pistă.

— Nu avea înfăţişarea aceea de disperare şi durere de neconsolat, pe care o are un tată când află despre moartea unui copil, i-am spus Cynthiei. Pe de altă parte, este cine este.

— Dar cine este? a întrebat ea.

— Un soldat, un erou, un conducător. Cu cât urci mai sus pe scara puterii, cu atât devin indivizii mai rezervaţi.

— Poate. A rămas o clipă tăcută, apoi a spus: Ţinând seama de felul cum a murit Ann Campbell… adică de felul cum a fost găsită… Nu cred că tatăl ei a fost ucigaşul.

— Nu ştim dacă a murit acolo unde a fost găsită sau dacă a murit cu hainele pe ea sau dezbrăcată. Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum par. Dacă ucigaşul e inteligent, vezi numai ceea ce vrea el să vezi.

— Paul, totuşi nu pot să cred că ar fi în stare să-şi gâtuie propria fiică.

— Nu e ceva obişnuit, dar nici ceva nemaiauzit. Dacă ar fi fost fiica mea şi aş fi aflat despre ciudăţeniile ei sexuale, s-ar fi putut să fiu furios.

— Dar nu te-ai fi înfuriat până într-atât, încât să-ţi ucizi propria fiică.

— Nu. Dar nu se ştie. Acum caut motivele. Am oprit la Clubul Ofiţerilor care este, după cum am spus, o clădire în stil spaniol. S-ar părea că a fost un stil răspândit în deceniul al treilea al secolului, când au fost construite acest club şi alte structuri permanente, Tabăra Hadley devenind Fortul Hadley. Războiul, care trebuia să pună capăt tuturor războaielor, fusese câştigat, dar, undeva, nişte minţi credeau că era nevoie de un spaţiu mai larg pentru armata care urma să lupte în următorul război, care să pună capăt tuturor războaielor, şi mă bătea gândul pesimist că reducerea forţelor armate era doar o stare temporară de lucruri.

Am deschis uşa maşinii şi i-am spus Cynthiei:

— Nu eşti îmbrăcată pentru club, altfel te-aş invita la cină.

— Pot să mă schimb, dacă doreşti. Doar dacă nu preferi să cinezi singur.

— Ne întâlnim la rotiserie.

Am ieşit din maşină şi ea a plecat.

Am intrat în club în timp ce în amplificatoare se auzea semnalul de stingere. Am găsit biroul secretarului, i-am arătat insigna de la DIC şi am cerut un telefon şi cartea abonaţilor din bază. Colonelul Charles Moore nu era în carte, de aceea am sunat la Şcoala de Psi-Op. Era puţin după ora 18.00, dar ce e frumos în armată este faptul că întotdeauna rămâne cineva undeva de serviciu. Noi nu dormim niciodată. A răspuns un sergent şi mi-a dat legătura cu biroul colonelului Charles Moore.

— Psi-Op, colonelul Moore la telefon.

— Domnule colonel, aici e ofiţerul Brenner, de la Army Times. Vă sun în legătură cu moartea căpitanului Campbell…

— Da… Dumnezeule, ce oribil… ce tragedie…

— Da, domnule. Pot să vă deranjez pentru câteva cuvinte?

— Sigur. Eram… Am fost comandantul căpitanului Campbell…

— Da, domnule, ştiu. Domnule colonel, v-ar conveni să ne întâlnim acum la Clubul Ofiţerilor? Nu vă reţin mai mult de zece minute.

Doar dacă mă interesezi, colonele!

— Ei bine…

— Peste două ore trebuie să predau materialul şi aş vrea măcar câteva cuvinte din partea comandantului ei.

— Bineînţeles. Unde…?

— La rotiserie. Sunt îmbrăcat într-un costum civil albastru. Mulţumesc, domnule colonel.

Am închis. Majoritatea americanilor ştiu că nu sunt obligaţi să stea de vorbă cu poliția, dacă nu doresc, dar se cred cumva obligaţi să stea de vorbă cu ziariştii. Îmi petrecusem cea mai mare parte a zilei sub numele de Paul Brenner, de la DIC, şi nevoia de a fi incorect fusese mai tare decât mine.

Am tras spre mine cartea de telefoane a oraşului Midland şi l-am găsit pe Charles Moore. Locuia în acelaşi complex de locuinţe cu Ann Campbell. Faptul în sine nu era ceva ieşit din comun, deşi Victory Gardens nu era locul pe care să-l fi ales în mod normal un colonel. Dar poate că avea datorii sau, poate, ca psiholog, nu-i păsa dacă stătea bară la bară cu locotenenţii şi căpitanii, în aceeaşi parcare. Sau poate că dorea să fie aproape de Ann Campbell.

Mi-am notat adresa şi telefonul lui, apoi am sunat la locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită şi am dat de Cynthia, care tocmai intra în camera ei.

— Ne întâlnim cu colonelul Moore. Suntem de la Army Times. De asemenea, vezi dacă poţi să-mi iei acolo o cameră. Nu pot să mă duc la Pinii Şoptitori, căci şeful Yardley patrulează. Opreşte-te la magazin şi ia-mi o periuţă de dinţi, un aparat de ras şi ce-o mai trebui. De asemenea, chiloţi mărime medie şi ciorapi. Şi poate o cămaşă mărimea patruzeci, iar tu să te încalţi cu pantofi comozi, pentru că mai târziu ne ducem la poligon. Ia şi o lanternă. Bine? Cynthia? Alo?

Cred că era o legătură proastă. Am închis şi m-am dus jos, în restaurantul rotiseriei, care nu e atât de protocolar ca restaurantul principal şi unde capeţi imediat întăritoare. Am comandat o bere la bar şi m-am ospătat cu cartofi prăjiţi şi alune, ascultând conversaţiile din jurul meu. Subiectul era Ann Campbell, iar tonul era prudent şi se vorbea în surdină. La urma urmelor, aici era Clubul Ofiţerilor. În barurile din Midland, probabil că se vorbea despre acelaşi lucru, dar se exprimau mai multe păreri.

Am văzut un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniformă verde, cu însemne de colonel, care a intrat în rotiserie şi a trecut cu privirea peste toată camera. L-am urmărit un minut întreg, nimeni nu i-a făcut semn cu mâna şi nu l-a salutat. Evident, colonelul Moore nu era cunoscut sau, poate, nu se bucura de simpatie. M-am ridicat şi m-am apropiat de el. M-a văzut şi a zâmbit nesigur.

— Domnul Brenner?

— Da.

Ne-am dat mâinile. Uniforma colonelului Moore era mototolită şi prost croită, ceea ce-l deosebeşte imediat pe ofiţerul dintr-una din ramurile specializate.

— Vă mulţumesc că aţi venit, am spus.

Colonelul Moore avea cam cincizeci de ani, părul negru, buclat, puţin prea lung, şi o înfăţişare care îţi sugera un psihiatru civil, chemat sub arme cu o zi înainte. Doctorii militari, avocaţii militari, psihiatrii militari şi dentiştii militari m-au intrigat întotdeauna. Nu îmi dau seama dacă fug de urmările unei greşeli sau dacă sunt, pur şi simplu, nişte patrioţi devotaţi. L-am condus la o masă din colţul cel mai îndepărtat şi ne-am aşezat.

— Beţi ceva?

— Da.

Am făcut semn unei chelneriţe, iar colonelul Moore a comandat un pahar de vin de Xeres. Luasem un start greşit.

Moore s-a uitat la mine, ca şi cum ar fi încercat să ghicească în ce stare se afla mintea mea. Nevoind să-l dezamăgesc, m-am oferit voluntar.

— S-ar părea că a fost atacată de un nebun. Poate e vorba de o crimă care face parte dintr-o serie.

Credincios profesiei sale, a întors declaraţia împotriva mea şi a întrebat:

— De ce spuneţi asta?

— E doar o presupunere.

— În zonă, nu au fost violuri şi crime asemănătoare.

— Asemănătoare cu ce?

— Cu ceea ce s-a întâmplat cu căpitanul Campbell.

Tocmai ceea ce se întâmplase cu căpitanul Campbell nu ar fi trebuit să ştie chiar toţi, dar armata înfloreşte pe seama zvonurilor şi a vorbelor în vânt. Deci, ceea ce ştia colonelul Moore, colonelul Fowler, şi generalul Campbell; când aflaseră şi cum era o chestie de ghicit la ora aceea.

— Ce i s-a întâmplat?

— A fost violată şi asasinată, bineînţeles. Afară, în poligon.

Mi-am scos carneţelul şi am sorbit din bere.

— Tocmai am fost sunat de la D.C. și nu am prea multe informaţii. Am auzit că a fost găsită goală şi legată.

Şi-a cântărit răspunsul.

— Mai bine întrebaţi poliția militară despre asta.

— Just. De când sunteţi comandantul ei?

— De când a venit aici, la Fortul Hadley, cam acum doi ani.

— Deci, o cunoşteați destul de bine?

— Da. E o şcoală mică. Sunt numai douăzeci de ofiţeri şi treizeci de femei şi bărbaţi, înrolaţi şi numiţi aici.

— Înţeleg. Ce aţi simţit când aţi auzit vestea?

— Sunt foarte şocat, mi-a răspuns. Încă tot nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aşa ceva.

Şi aşa mai departe. De fapt, arăta foarte bine, în ciuda faptului că era foarte şocat. Lucrez din când în când cu psihologi şi psihiatri şi ştiu că au un comportament ciudat, în timp ce spun lucruri normale. De asemenea, cred că unele profesii atrag anumite tipuri de personalităţi. Acest lucru e adevărat, mai ales în armată. Ofiţerii de infanterie, de exemplu, sunt ceva mai rezervaţi, puţin aroganţi şi siguri de ei. Cei de la DIC sunt mincinoşi, ironici şi extrem de inteligenţi. Psihanaliştii optează să-şi ducă viaţa printre cei cu minţile rătăcite şi, s-ar putea să fie un clişeu, mulţi dintre aceştia se află ei înşişi pe marginea prăpastiei. În cazul lui Charles Moore, specialist în războiul psihologic, care a încercat să transforme minţile sănătoase ale duşmanilor în minţi bolnave, avem de-a face cu echivalentul medicului care cultivă virusul tifosului pentru un război biologic.

Deci, pe când stăteam de vorbă, Charles Moore nu mi se părea a fi sănătos. Părea distant uneori, apoi se holba la mine din când în când, ca şi cum ar fi încercat să citească ceva pe faţa mea sau să-mi ghicească gândurile. Tipul mă făcea să nu mă simt în largul meu, lucru destul de greu de realizat. În afară de faptul că era cam ciudat, avea şi ochii puţin siniştri – foarte negri, adânci şi pătrunzători. De asemenea, vocea avea acea intonaţie rară, adâncă şi pseudoliniştitoare pe care probabil că o învaţă la şcoala de psihanalişti.

— Aţi cunoscut-o pe căpitanul Campbell înainte de a fi numită aici? l-am întrebat.

— Da. Am întâlnit-o prima dată acum şase ani, când a venit la Fortul Bragg. Am fost instructorul ei.

— Şi-a luat doctoratul în psihologie la Georgetown.

S-a uitat la mine, aşa cum se uită oamenii atunci când spui ceva ce ei nu ştiu.

— Da, aşa cred, a răspuns.

— Şi aţi fost împreună la Bragg în timp ce ea studia psihologia operaţională?

— Am fost la şcoală – ea se specializa în psi-op.

— Şi după aceea?

— În Germania. Am fost acolo în acelaşi timp. Am revenit la Şcoala JFK de la Bragg, unde am predat amândoi o vreme, apoi am fost trimişi în Golf, apoi la Pentagon, pentru scurt timp, iar acum doi ani am venit aici, la Fortul Hadley. De ce vreţi să ştiţi toate astea?

— Cu ce vă ocupaţi la Fortul Hadley, domnule colonel?

— E secret.

Am dat din cap şi mi-am notat. Nu e ceva foarte obişnuit ca doi oameni să fie împreună la atâtea posturi, chiar într-o arie atât de specializată ca psihologia operaţională. Cunosc cupluri de militari căsătoriţi care nu au avut acest noroc. Nu mai departe decât biata Cynthia care nu era căsătorită cu tipul acela de la Forţele Speciale, dar era logodită cu el, iar ea se afla la Bruxelles în timp ce el era în zona Canalului.

— Aveaţi o relaţie de lucru bună, i-am spus colonelului Moore.

— Da. Căpitanul Campbell era extrem de energică, inteligentă, bine pregătită şi demnă de încredere.

Suna ca toate caracterizările pe care i le făcea la fiecare şase luni. Era limpede că formau o echipă.

— Era, într-un fel, o protegée a dumneavoastră?

S-a uitat la mine, de parcă folosirea unui cuvânt franţuzesc ar fi sugerat alt cuvânt franţuzesc, paramour, poate, ori vreun alt cuvânt murdar dintr-o limbă străină.

— Era subordonata mea, a replicat.

— Exact.

Mi-am notat acest cuvânt sub titlul Prostii. Mi-am dat seama că mă sâcâia gândul că acest ţicnit străbătuse lumea alături de Ann Campbell şi că împărţise atâţia ani cu ea. Curată nebunie. Îmi venea să-i spun „Ascultă, Moore, nici nu ar trebui să exişti pe aceeaşi planetă cu această zeiţă. Eu sunt cel care ar fi putut s-o facă fericită. Tu eşti doar un biet nebun”. În loc de asta, l-am întrebat:

— Îl cunoaşteţi pe tatăl ei?

— Da, dar nu prea bine.

— L-aţi întâlnit înainte de a veni la Fortul Hadley?

— Da. Din când în când. L-am văzut de câteva ori în Golf.

— Cine?

— Ann şi cu mine.

Am notat şi asta.

L-am mai pus câteva întrebări, dar era clar că niciunul din noi nu mai găsea nimic interesant în conversaţie. Eu nu voiam decât să-mi fac o impresie asupra lui înainte ca el să ştie cu cine vorbea. Când află că eşti poliţist, încep să joace teatru. Pe de altă parte, reporterii de la Army Times nu pot să pună întrebări ca: „Ai avut relaţii sexuale cu ea?” Dar poliţiştii pot, aşa că l-am întrebat:

— Aţi avut relaţii sexuale cu ea?

S-a ridicat în picioare.

— Ce întrebare e asta? Am să vă dau pe mâna poliției!

L-am arătat insigna.

— Sunt de la DIC, domnule colonel. Luaţi loc.

S-a uitat la insignă o clipă, apoi la mine, şi ochii i-au aruncat raze roşii mortale înspre mine, ca într-un film de groază prost.

— Luaţi loc, domnule colonel, am spus iar.

S-a uitat pe furiş în jur, în camera pe jumătate plină, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă era înconjurat sau aşa ceva. În cele din urmă, s-a aşezat.

Sunt colonei şi colonei. Teoretic, gradul transcende bărbatul sau femeia care-l poartă, şi respecţi gradul, dacă nu persoana. În realitate, nu este aşa. Colonelul Fowler, de exemplu, avea putere şi autoritate, şi trebuia să fii atent cu el. Colonelul Moore nu făcea parte din nicio structură a puterii, din câte ştiam.

— Anchetez asasinarea căpitanului Campbell, i-am spus. Nu sunteţi considerat suspect, deci nu vă voi citi drepturile. De aceea, veţi răspunde la întrebările mele corect şi complet. Bine?

— Nu aveţi dreptul să vă daţi drept…

— Lăsaţi-mi mie grija dedublării personalităţii mele. Bine? Prima întrebare…

— Refuz să vorbesc cu dumneavoastră fără avocat.

— Cred că aţi văzut prea multe filme civile. Nu aveţi dreptul la avocat şi nu aveţi dreptul să tăceţi decât dacă sunteţi suspect. Dacă refuzaţi să cooperaţi de bunăvoie, atunci vă voi considera suspect, vă voi citi drepturile, vă voi duce la postul de poliţie şi voi anunţa că am un suspect care cere un avocat. Aveţi ceea ce se numeşte o obligaţie de militar. Deci?

S-a gândit o clipă, apoi a spus:

— Nu am absolut nimic de ascuns şi îmi displace felul în care m-aţi pus într-o poziţie defensivă.

— Bine. Prima întrebare. Când aţi văzut-o ultima oară pe căpitanul Campbell?

Şi-a dres vocea, s-a calmat, apoi a răspuns:

— Am văzut-o ultima oară ieri, pe la 16.30, în biroul meu. Spunea că se duce la club ca să mănânce ceva, apoi intra de serviciu.

— De ce s-a oferit voluntar, ca ofiţer de serviciu, pentru noaptea trecută?

— Nu ştiu.

— V-a sunat de la statul-major în timpul serii sau aţi sunat-o dumneavoastră?

— Să mă gândesc…

— Toate convorbirile telefonice din bază sunt înregistrate în registrul ofiţerului de serviciu.

De fapt, convorbirile interne nu puteau fi găsite, iar căpitanul Campbell precis nu trecuse în jurnal telefoanele primite sau date în interes personal.

— Da, am sunat-o, a răspuns Moore.

— La ce oră?

— Pe la ora 23.00.

— De ce aşa de târziu?

— Aveam ceva de discutat despre treaba de a doua zi şi ştiam că la ora aceea e linişte.

— De unde aţi sunat-o?

— De acasă.

— Unde staţi?

— În oraş. Victory Drive.

— Nu acolo stătea şi decedata?

— Ba da.

— Aţi fost vreodată la ea acasă?

— Sigur. De multe ori.

Am încercat să-mi închipui cum arăta tipul gol, cu spatele la cameră sau cu o mască de piele. M-am întrebat dacă laboratorul avea vreun specialist în penisuri (bărbat sau femeie) care să compare penisurile fotografiate în prim-plan cu echipamentul omului din faţa mea. Oricum, l-am întrebat:

— Aţi avut relaţii sexuale cu ea?

— Nu. Dar fiţi sigur că veţi auzi zvonuri. Zvonurile ne-au urmărit peste tot.

— Sunteţi căsătorit?

— Am fost. Am divorţat acum şapte ani.

— Vă dădeaţi întâlniri?

— Uneori.

— O găseaţi atrăgătoare pe Ann Campbell?

— Îi admiram intelectul.

— V-aţi uitat vreodată la trupul ei?

— Nu-mi place genul ăsta de întrebări.

— Nici mie. O găseaţi atrăgătoare din punct de vedere sexual?

— Eram ofiţerul ei superior. Am aproape douăzeci de ani mai mult decât ea şi este fiica generalului. Nu i-am spus niciodată ceva care să poată fi considerat hărţuire sexuală.

— Domnule colonel, eu fac o anchetă asupra unei crime, nu mă interesează hărţuirea sexuală. Atunci, de ce au apărut zvonurile?

— Pentru că oamenii au minţi murdare. Chiar şi ofiţerii din armată. A zâmbit. Şi dumneavoastră.

Pe acest comentariu, am mai comandat de băut; încă un vin de Xeres pentru el, ca să-i dezlege limba, şi o bere pentru mine, ca să-mi oprească impulsul de a-l pocni.

A venit şi Cynthia, îmbrăcată în pantaloni negri şi bluză albă. Am prezentat-o colonelului Moore, apoi i-am spus:

— Nu mai suntem de la Army Times. Suntem de la DIC. Tocmai îl întrebam pe colonelul Moore dacă a avut vreo relaţie sexuală cu decedata, iar el m-a asigurat că nu. Deocamdată, suntem într-o stare conflictuală.

— Domnul Brenner este extrem de încordat şi obosit, i-a spus Cynthia lui Moore, zâmbind.

A luat loc şi am pus-o pe Cynthia la curent. Şi-a comandat bourbon, cola şi un sandvici asortat pentru ea şi unul cu brânză pentru mine. Ştie că îmi place acest gen de sandvici. Colonelul Moore a refuzat să ia cina cu noi, explicându-ne că era prea supărat ca să mănânce.

— Eraţi prieteni, ştiţi pe cineva cu care s-ar fi putut să aibă relaţii? l-a întrebat Cynthia.

— Relaţii sexuale?

— Cred că acesta era subiectul discuţiei, a răspuns ea.

— Să mă gândesc… Se vedea cu un tânăr… civil. Rareori se întâlnea cu militari.

— Cine era acest civil? a întrebat Cynthia.

— Un oarecare Wes Yardley.

— Yardley? Şeful poliției?

— Nu, nu. Wes Yardley, unul dintre fiii lui Burt Yardley.

Cynthia s-a uitat la mine, apoi l-a întrebat pe Moore:

— De când se vedeau?

— De când a venit ea aici. Aveau o relaţie furtunoasă. De fapt, fără să acuz pe cineva, cred că ar trebui să vorbiţi cu el.

— De ce?

— De ce? Păi e limpede. Erau încurcaţi. Se certau mereu.

— În legătură cu ce?

— Ea mi-a spus că se purta rău cu ea.

Această afirmaţie m-a luat prin surprindere.

— El se purta rău cu ea? l-am întrebat pe Moore.

— Da. Nu o suna, ieşea în oraş cu alte femei, se vedea cu ea numai când îi convenea lui.

Ceva nu era în regulă. Dacă eu mă îndrăgostisem de Ann Campbell, de ce oare toţi ceilalţi bărbaţi nu s-ar fi ţinut ca nişte căţeluşi după ea?

— De ce ar fi suportat ea aşa ceva? Vreau să spun că… era atrăgătoare, dorită…

Incredibil de frumoasă, sexy… şi avea un trup pentru care puteai să şi mori. Sau să ucizi.

Moore a zâmbit aproape cu subînţeles, cred. Tipul mă făcea să mă simt prost.

— Există un tip de personalitate… am să vorbesc în termenii unui profan: lui Ann Campbell îi plăceau tipii duri. Oricine îi arăta cel mai mic semn de atenţie era considerat slab şi vrednic de dispreţ. În această categorie, intrau aproape toţi bărbaţii. Era atrasă spre bărbaţii care se purtau rău cu ea, aproape abuzau. Wes Yardley este un astfel de bărbat. Ca şi tatăl lui, este poliţist în Midland, un fel de playboy local. Are multe prietene, crede că este frumos şi are ceva din farmecul unui gentleman din sud, plus toate atitudinile exagerat masculine ale unui sudist. Derbedeu sau ticălos ar fi cele mai bune cuvinte pentru a-l descrie.

Încă tot nu-mi revenisem.

— Ann Campbell era încurcată cu el de doi ani?

— Cu intermitențe.

— A discutat cu dumneavoastră toate astea? a întrebat Cynthia.

— Da.

— Din punct de vedere profesional?

A încuviinţat din cap, ca răspuns la perspicacitatea ei.

— Da, eram terapeutul ei.

Eu nu eram atât de perspicace, poate pentru că mintea mea era răvăşită. Eram extrem de dezamăgit de Ann Campbell. Camera din subsol şi fotografiile nu mă deranjaseră, poate pentru că ştiam că bărbaţii aceia fuseseră doar nişte obiecte pe care ea le folosea ca atare. Dar ideea că avea un prieten, un iubit, cineva care abuza de ea, rudă cu Burt Yardley, pe deasupra, mă scotea din fire.

— Deci, ştiţi cam tot ceea ce e de ştiut despre ea, i-a spus Cynthia lui Moore.

— Aşa cred.

— Atunci, am să vă rog să ne ajutaţi cu o autopsie psihologică.

— Să vă ajut? Doamnă Sunhill, nu aţi putea să pricepeţi nici prima literă!

Atunci, m-am recules şi i-am spus:

— Voi avea nevoie de toate însemnările şi transcrierea tuturor şedinţelor cu ea.

— Nu mi-am făcut niciodată însemnări. Aşa ne înţeleseserăm.

— Dar ne veţi ajuta?

— De ce? Ea a murit.

— Uneori, autopsia psihologică a victimei ne ajută să facem profilul psihologic al ucigaşului. Presupun că ştiţi, i-a spus Cynthia.

— Am auzit despre asta. Ştiu foarte puţine despre psihologia criminalilor. Am să vă spun părerea mea, oricum e o prostie totul. Toţi suntem criminali, dar majoritatea dintre noi avem mecanisme bune de control. Desfiinţează controlul şi ai un ucigaş. Am văzut bărbaţi cumsecade omorând copilaşi în Vietnam.

Un timp nu a vorbit nimeni şi fiecare a rămas cu gândurile lui.

În cele din urmă, Cynthia a spus:

— Dar dorim ca dumneavoastră, în calitate de confident al ei, să ne spuneţi tot ce ştiţi despre ea, prietenii ei, duşmanii ei, mintea ei.

— Cred că nu am de ales.

— Nu, nu aveţi, l-a asigurat Cynthia. Dar am dori să colaboraţi cu noi, dacă nu cu entuziasm, măcar de bunăvoie. Şi dumneavoastră doriţi să-l vedeţi pe asasinul ei adus în faţa justiţiei.

— Doresc să-l găsiţi pe ucigaşul ei, pentru că sunt curios cine ar putea fi. Cât despre justiţie, sunt aproape sigur că ucigaşul era convins că face dreptate.

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Cynthia.

— Atunci când o femeie, ca Ann Campbell, este violată şi asasinată, aproape sub nasul tatălui ei, poţi să fii sigur că cineva avea ceva cu ea, cu tatăl ei sau cu amândoi şi probabil că avea motive. Sau măcar aşa stăteau lucrurile în mintea lui. S-a ridicat în picioare. Pentru mine, e ceva foarte supărător. Am un puternic sentiment de pierdere. O să-mi fie dor de tovărăşia ei. Deci, dacă mă scuzaţi…

Atât Cynthia, cât şi eu ne-am ridicat. La urma urmelor, era colonel.

— Aş vrea să stăm de vorbă, mâine. Vă rog să vă faceţi liber, domnule colonel. Mă interesaţi.

A plecat, iar noi ne-am aşezat la loc.

A venit şi mâncarea şi am ciugulit din sandviciul cu brânză.

— Te simţi bine? a întrebat Cynthia.

— Da.

— Cred că gusturile lui Ann Campbell în materie de iubiţi te-au supărat. Aproape că te-ai speriat când ne-a spus.

M-am uitat la ea.

— Se spune că nu trebuie să te legi emoţional de martori, suspecţi sau victime. Dar, uneori, nu te poţi opri.

— Eu întotdeauna am fost ataşată de victimele violurilor. Dar ele sunt în viață şi suferă. Ann Campbell e moartă.

Nu i-am răspuns.

— Îmi pare rău că trebuie s-o spun, a continuat Cynthia, dar cunosc genul. Probabil că îi făcea o plăcere sadică să-i chinuiască mintal pe bărbaţii care nu se puteau împiedica să-şi ia ochii de la ea sau să nu se gândească la ea, apoi s-a dat ca o masochistă unui bărbat, despre care ştia că o va trata ca pe un gunoi. S-ar părea că, în mod obscur, Wes Yardley îşi cunoştea rolul şi îl juca bine. Probabil că ea era geloasă pe celelalte femei ale lui şi, mai probabil, el era indiferent la ameninţările ei că îşi va găsi alt prieten. Aveau o relaţie bună în cadrul lumii bolnave pe care şi-o creaseră. Wes Yardley este, probabil, suspectul cel mai puţin veridic.

— De unde ştii?

— Nu am trecut prin asta, dar ştiu o mulţime de femei care au trăit aşa ceva. Am văzut prea multe.

— Adevărat?

— Da. Şi tu cunoşti astfel de bărbaţi.

— Poate.

— Ai simptomele clasice de oboseală. Devii obtuz şi prost. Du-te să dormi puţin şi te scol eu mai târziu.

— Mă simt foarte bine. Mi-ai luat o cameră?

— Da. Şi-a deschis geanta. Uite cheia. Lucrurile pe care mi le-ai cerut sunt în maşină, care e deschisă.

— Mulţumesc. Cât îţi datorez?

— O să trec suma în contul meu de cheltuieli. Karl o să moară de râs când o să vadă că am luat chiloţi bărbăteşti. De aici, poţi să te duci pe jos la locuinţele ofiţerilor vizitatori, doar dacă nu vrei să împrumuţi maşina mea.

— Niciuna, nici alta. Să mergem la postul de poliție. M-am ridicat în picioare.

— Nu ţi-ar strica să te răcoreşti puţin, Paul.

— Vrei să spui că put?

— Chiar şi un tip rece ca tine transpiră în Georgia, în luna august.

— Bine. Pune tot ce-i aici pe nota mea.

— Mulţumesc.

— Trezeşte-mă la ora 21.00.

— Bine.

M-am depărtat câţiva paşi de masă, apoi m-am întors.

— Dacă nu avea nicio legătură cu ofiţerii din garnizoană şi era topită după poliţistul ăla din Midland, cine sunt tipii din fotografii?

Cynthia şi-a ridicat privirea de la sandvici.

— Du-te la culcare, Paul!