22

— Micul dejun sau Şcoala de Psi-Op? a întrebat Cynthia.

— Şcoala. Îl mâncăm pe colonelul Moore la micul dejun.

Fiecare casă de pe Bethany Hill avea o inscripţie albă, cu litere negre, pusă pe o cutie de poştă, în faţa casei, lângă şosea. Cam la cinci case de cea a colonelului Fowler, am văzut o inscripţie: „Colonelul şi doamna Kent.” I-am arătat-o Cynthiei şi am spus:

— Mă întreb unde o să stea Bill Kent luna viitoare.

— Sper că nu la Leavenworth, Kansas. Îmi pare rău pentru el.

— Fiecare şi-o face cu mâna lui.

— Arată şi tu puţină compasiune, Paul.

— Bine. Dată fiind întinderea corupţiei de aici, vor fi o grămadă de demisii bruşte, pensionări şi transferuri, poate şi câteva divorţuri, dar, cu puţin noroc, niciun proces la Curtea Marţială pentru purtare nedemnă de un ofiţer. Vor avea nevoie de un bloc de celule la Leavenworth pentru iubiţii lui Ann Campbell. Îţi închipui? Cam două duzini de foşti ofiţeri stând în celule alăturate.

— Cred că ai pierdut urma compasiunii.

— Aşa e. Iartă-mă.

Am părăsit Bethany Hill şi ne-am angajat în circulaţia matinală din garnizoană – maşini particulare şi camioane pentru trupe, autobuze şcolare şi camioane de marfă, jeepuri şi maşini militare, precum şi soldaţi mergând sau alergând în formaţie; mii de bărbaţi şi femei în mişcare, ceva asemănător, dar profund diferit de un mic oraş, la ora opt dimineaţa. În SUA, lucrul într-o garnizoană în timp de pace e plictisitor, în cel mai bun caz, iar în timp de război, un loc, cum e Fortul Hadley, e preferabil liniei de front, însă nu cu mult.

— Unii oameni nu au simţul timpului care trece. Aproape că am acceptat cronologia evenimentelor propusă de colonelul Fowler, deşi era cam pe muchie.

— Cred că, de fapt, a sunat-o mult mai devreme.

— Dar gândeşte-te la ce spui, Paul.

— Spun că ştia că a fost omorâtă, dar trebuia să lase mesajul, pentru a arăta că el credea că ea e în viață şi că a întârziat la întâlnire. Dar nu a ştiut că noi am fost acasă la ea atât de devreme.

— Asta e o explicaţie, dar de unde ştia el că a murit?

— Sunt trei posibilităţi: i-a spus cineva, el a descoperit cadavrul sau el a omorât-o.

— Nu a omorât-o el, a spus Cynthia.

M-am uitat la ea.

— Îţi place tipul.

— Da. Dar, dincolo de asta, nu e un ucigaş.

— Oricine e ucigaş, Cynthia.

— Nu e adevărat.

— Da, dar el avea motiv.

— Da. Motivaţia lui ar fi fost să-l apere pe general şi să scape de sursa de corupţie din garnizoană.

Am dat din cap.

— Acest fel de motivaţie altruistă ar putea să-l facă să ucidă pe un om cum e colonelul Fowler. Dar poate că avea, de asemenea, o motivaţie personală.

— Poate.

Cynthia a cotit pe drumul care ducea la Şcoala de Psi-Op.

— Dacă nu l-am ține pe colonelul Moore de părul lui cârlionţat, l-aş pune pe colonelul Fowler în capul listei, pe baza telefonului aceluia doar, ca să nu mai vorbim de expresia de pe faţa doamnei Fowler.

— Poate. Cât de departe mergem cu Moore?

— Până la capăt.

— Nu crezi că e timpul să vorbim cu el despre firele de păr, amprente şi urmele de cauciucuri?

— Nu neapărat. Am muncit din greu pentru asta şi nu împărţim cu el rezultatele. Vreau să-şi sape singur o groapă mai mare.

Cynthia a trecut de un semn care permitea doar accesul persoanelor autorizate. Nu era nicio cabină de poliție, dar am văzut jeepul poliției militare în faţă.

Am parcat lângă clădirea şcolii. Pancarta din faţa clădirii permitea parcarea doar cadrelor şcolii. Am văzut Fordul Fairlane gri care aparţinea, probabil, colonelului Moore.

Am intrat în clădire, unde se afla un sergent, aşezat în spatele unui birou, într-o cabină unde nu era nimic altceva. S-a ridicat şi ne-a întrebat:

— Ce doriţi?

I-am arătat legitimaţia.

— Du-ne, te rog, la biroul colonelului Moore.

— O să-l sun, şefule, a răspuns el, folosind o formulă neoficială de adresare.

Nu-mi place „şefule”, aşa că i-am spus:

— Cred că nu ai auzit, sergent! Du-ne la biroul lui.

— Da, domnule. Urmaţi-mă.

Am luat-o pe un coridor lung, cu ziduri de beton vopsite în verde-cenuşiu. Podeaua era din beton vopsit în gri. Uşi solide din metal, toate deschise, cu trei metri şi jumătate spaţiu între ele. În birourile mici, am văzut locotenenţi şi căpitani, probabil psihologi cu toţii, care lucrau la birouri cenuşii de metal. I-am spus Cynthiei:

— Uită-l pe Nietzsche. Aici e teritoriul lui Kafka.

Sergentul s-a uitat la mine, dar n-a zis nimic. L-am întrebat:

— De când a venit colonelul?

— Numai de zece minute.

— Fordul Fairlane de afară e al lui?

— Da, domnule. Este vorba de asasinarea căpitanului Campbell?

— Doar nu despre un tichet de parcare.

— Da, domnule.

— Unde e biroul căpitanului Campbell?

— Chiar la dreapta biroului colonelului Moore. E gol, a adăugat.

Am ajuns la capătul coridorului, unde era o uşă închisă pe care scria „Colonelul Moore”.

Sergentul ne-a întrebat:

— Să vă anunţ?

— Nu. Asta e tot, sergent.

A ezitat, apoi a spus:

— Eu…

— Da?

— Sper să-l găsiţi pe tipul care a făcut asta.

S-a întors şi a luat-o înapoi pe coridor.

Ultima uşă pe dreapta era, de asemenea, închisă şi pe ea scria „Căpitanul Campbell”. Cynthia a deschis uşa şi am intrat.

Biroul era, într-adevăr, gol, dar pe jos era pus un buchet de flori. Nu era niciun bilet.

Am ieşit din birou şi am făcut câţiva paşi până la uşa colonelului Moore. Am bătut, şi Moore ne-a spus să intrăm.

Cynthia şi cu mine am intrat. Colonelul Moore era aplecat peste masa de lucru şi nu s-a uitat la noi. Biroul era mare, dar la fel de mohorât ca şi cele pe lângă care trecusem. Lângă peretele din dreapta, erau fişiere, pe stânga, o masă mică de şedinţe şi un dulap de metal, deschis, în colţ, în care colonelul Moore îşi pusese haina. Un ventilator, pus pe jos, mătura camera, făcând să foşnească hârtiile lipite pe pereţi.

Lângă masa de lucru a lui Moore, se afla cel mai recent simbol al apartenenţei la guvern: un tocător de hârtie.

Colonelul Moore şi-a ridicat privirea.

— Ce este?

S-a uitat în jur, ca şi cum ar fi încercat să-şi închipuie cum ajunseserăm acolo.

— Regretăm că am picat aşa, domnule colonel, am spus, dar eram în vecinătate. Putem să luăm loc?

— Da, bine. A arătat spre cele două scaune din faţa mesei de lucru. V-aş fi foarte recunoscător dacă data viitoare aţi fixa dinainte întâlnirea.

— Da, domnule. Data viitoare vom fixa o întâlnire şi veţi veni la postul de poliție al garnizoanei.

— Să mă anunţaţi.

Ca multor savanţi şi teoreticieni, colonelului Moore păreau să-i fi scăpat subtilităţile organizatorice ale lumii înconjurătoare. Nu cred că s-ar fi prins, chiar dacă i-aş fi spus că următoarea convorbire o vom purta la poliție.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Ei bine, am zis, aş vrea să mă asiguraţi din nou că aţi fost acasă în noaptea tragediei.

— Bine. Am fost acasă de la ora 19.00. Până când am plecat la lucru, pe la ora 07.30.

Adică pe la ora când Cynthia şi cu mine eram la Victory Gardens. L-am întrebat:

— Locuiţi singur?

— Da.

— Poate cineva să confirme că aţi fost acasă?

— Nu.

— La ora 23.00, aţi sunat la statul-major şi aţi vorbit cu Ann Campbell, aşa e?

— Exact.

— Conversaţia avea vreo legătură cu munca?

— Exact.

— Aţi sunat-o din nou la amiază, acasă, şi aţi lăsat un mesaj în robot.

— Da.

— Dar aţi încercat să o sunaţi mai devreme şi telefonul ei era deranjat.

— Exact.

— Ce aveaţi să-i spuneţi?

— Exact ce i-am spus în mesaj – că poliția militară a venit şi i-a golit biroul. M-am certat cu ei, pentru că avea fișiere cu materiale secrete, dar nu m-au ascultat. Armata e condusă ca un stat polițienesc. Vă daţi seama că nici nu au avut nevoie de un mandat de percheziţie ca să facă asta?

— Domnule colonel, dacă ar fi fost sediul companiei IBM, oamenii însărcinaţi cu securitatea clădirii ar fi putut să facă acelaşi lucru la ordinul unui director al companiei. Totul şi toţi cei de aici aparţin Unchiului Sam. Aveţi unele drepturi constituţionale atunci când este vorba de o anchetă, dar nu vă sugerez să încercaţi să vă exercitaţi aceste drepturi, altfel vă pun cătuşele acum şi vă duc la închisoare. Atunci, toată lumea, inclusiv eu, va veghea ca drepturile dumneavoastră să fie respectate. Deci, sunteţi într-o dispoziţie cooperantă în această dimineaţă, domnule colonel?

— Nu. Dar voi coopera cu voi sub constrângere şi protestând.

— Bun.

M-am uitat din nou prin birou. Pe raftul de sus al dulapului de metal, se găsea o trusă de toaletă, din care fusese luată peria de cap, am presupus eu, şi m-am întrebat dacă Moore observase.

M-am uitat în coşul maşinii de tocat hârtie, dar era gol, ceea ce era bine. Moore nu era atât de prost şi nici nu era tipul profesorului inofensiv şi absent; era, de fapt, aşa cum am spus, un tip cu înfăţişare sinistră şi viclean. Dar avea o nepăsare arogantă, aşa încât, dacă aş fi văzut un ciocan şi ţăruşi de cort pe biroul lui, nu aş fi fost prea uimit.

— Domnule Brenner, sunt foarte ocupat în dimineaţa asta.

— Bine. Aţi spus că ne veţi ajuta în privinţa unor aspecte psihologice ale personalităţii căpitanului Campbell.

— Ce aţi vrea să ştiţi?

— Ei bine, mai întâi de ce îşi ura tatăl?

S-a uitat la mine mult şi a remarcat:

— Văd că aţi aflat câte ceva de la ultima noastră conversaţie.

— Da. Doamna Sunhill şi cu mine mergem de colo-colo şi vorbim cu oamenii şi fiecare persoană ne spune ceva, apoi revenim ca să întrebăm din nou oamenii şi, în câteva zile, ştim ce să întrebăm, pe cine şi, treptat, aflăm cine sunt băieţii buni, cine sunt răii şi îi arestăm pe cei răi. E simplu, în comparaţie cu războiul psihologic.

— Sunteţi prea modest.

— De ce îşi ura tatăl?

A respirat adânc şi s-a lăsat pe spate.

— Trebuie să încep prin a vă spune că eu cred că generalul Campbell are ceea ce se numeşte o tulburare de personalitate devenită cronică. Este plin de sine, dominator, nu poate tolera critica, este perfecţionist, are tulburări în exprimarea afectivităţii, dar este foarte competent şi funcţional.

— Aţi descris nouăzeci la sută dintre generalii din armată. Şi ce-i cu asta?

— Ei bine, Ann Campbell nu era cu mult diferită, ceea ce nu e ceva neobişnuit, dat fiind că sunt înrudiţi. Deci două personalităţi asemănătoare se dezvoltă în aceeaşi casă, una fiind a unui bărbat mai în vârstă, tatăl, cealaltă a unei tinere, fiica. Acesta era potenţialul de probleme.

— Aşadar, totul a început în copilăria ei nefericită.

— Nu. De fapt, totul a început bine. Ann s-a văzut în tatăl ei şi i-a plăcut ceea ce a văzut, iar tatăl s-a văzut pe sine în fiica lui şi, de asemenea, i-a făcut plăcere. De fapt, Ann mi-a povestit despre o copilărie fericită şi o relaţie strânsă cu tatăl ei.

— Pe urmă s-au înrăutăţit lucrurile?

— Da. Era inevitabil. Când copilul este mic, el vrea să câştige aprobarea tatălui. Tatăl nu vede nicio ameninţare pentru dominaţia lui şi se gândeşte la fiul sau fiica lui, ca la aşchia din trunchiul mai în vârstă, ca să folosim expresia. Dar, la adolescenţă, amândoi încep să vadă, în celălalt, trăsături care nu le plac. Ironia face ca acestea să fie cele mai rele trăsături ale lor, dar oamenii nu pot să fie obiectivi în ceea ce-i priveşte. Astfel, ei încep să se ia la întrecere pentru a domina şi încep să exprime păreri critice cu privire la celălalt. Din moment ce niciunul nu suportă critica şi deoarece amândoi sunt, de fapt, competenţi şi perfecţionişti, încep să sară scântei.

— Vorbim în termeni generali sau chiar despre generalul şi căpitanul Campbell, tată şi fiică?

A ezitat o clipă, probabil datorită unei obişnuinţe adânc înrădăcinate de a nu revela informaţii particulare.

— Eu pot să spun generalităţi, dar voi ar trebui să trageţi singuri concluziile.

— Ei bine, am răspuns, dacă doamna Sunhill şi cu mine vă punem întrebări precise şi dumneavoastră ne daţi răspunsuri generale, s-ar putea să ne înşelăm. Suntem cam grei de cap.

— Nu cred şi nu puteţi să mă prostiţi, făcându-mă să cred asta.

— În regulă, să ne întoarcem la cazul nostru, i-am spus. Am aflat că Ann simţea că se află în competiţie cu tatăl ei şi şi-a dat seama că nu putea să-l întreacă şi, în loc să renunţe, a început o campanie de sabotare a lui.

— Cine v-a spus asta?

— Am aflat de la cineva care a aflat de la un psiholog.

— Psihologul s-a înşelat. O astfel de personalitate crede întotdeauna că poate să câştige şi se va confrunta cu figura dominantă.

— Deci nu asta era adevărata cauză a urii lui Ann Campbell faţă de tatăl ei? Nu conta faptul că se înfruntau.

— Exact. Adevăratul motiv al urii ei adânci a fost trădarea.

— Trădarea?

— Da. Ann Campbell nu ar fi nutrit o ură iraţională faţă de tatăl ei, din cauza rivalităţii, geloziei sau a simţămintelor de nepotrivire. În ciuda competitivităţii crescânde, ceea ce nu era neapărat rău, de fapt, şi-a iubit tatăl foarte mult până în clipa în care el a trădat-o. Şi această trădare a fost atât de mare, totală şi traumatizantă, încât aproape că a distrus-o. Omul pe care l-a iubit, l-a admirat şi în care credea mai mult decât în toţi ceilalţi, a trădat-o şi i-a frânt inima. Este destul de clar?

După câteva secunde de tăcere, Cynthia s-a aplecat în faţă şi l-a întrebat:

— Cum a trădat-o?

Moore nu a răspuns, s-a uitat doar la noi.

Cynthia a întrebat:

— A violat-o?

Moore a clătinat din cap.

— Atunci?

Moore a răspuns:

— Nu are importanţă ce anume a fost. Contează doar faptul că trădarea a fost totală şi de neiertat.

— Domnule colonel, nu vă jucaţi cu noi. Ce i-a făcut?

Moore a părut puţin luat prin surprindere, dar şi-a revenit.

— Nu ştiu.

— Dar ştiţi că nu a fost un viol şi un incest, a subliniat Cynthia.

— Da. Ştiu asta, pentru că ea mi-a spus de bunăvoie. Când am discutat despre cazul ei, s-a referit la acest eveniment doar ca la o trădare.

— Aşa deci, am zis eu cu sarcasm, o fi uitat să-i ia un cadou de ziua ei.

Colonelul Moore a părut agasat, ceea ce şi urmărisem, de fapt.

— Nu, domnule Brenner, de obicei, nu e ceva atât de obişnuit. Dar sper că puteţi înţelege că – atunci când iubeşti şi ai încredere necondiţionată în cineva, şi persoana aceea te trădează într-un mod fundamental şi premeditat, – nefiind vorba de uitare sau neatenţie, aşa cum aţi sugerat, ci de un mod profund personal şi egoist – atunci e posibil să nu ierţi niciodată persoana respectivă. Un exemplu clasic este o soţie care îşi idolatrizează soţul şi descoperă că acesta iubeşte cu ardoare altă femeie.

Cynthia şi cu mine ne-am gândit o clipă la asta şi presupun că ne-au trecut prin minte câteva gânduri personale şi niciunul din noi nu a vorbit.

— Iată un exemplu şi mai relevant, a spus, în cele din urmă, Moore. O adolescentă sau o femeie tânără iubeşte şi îşi idolatrizează tatăl. Apoi, într-o zi, ea îl aude, din întâmplare, vorbind cu unul dintre prietenii sau asociaţii lui despre fiică-sa: ”Jane este o fată foarte ciudată, stă mereu acasă, se ţine prea mult de mine, visează mereu la băieţi, dar nu o să aibă niciodată o întâlnire, pentru că e prea neîndemânatică şi foarte plictisitoare. Aş dori să iasă din când în când sau să se mute la casa ei”. Ne-a privit. Ce ar tulbura mai mult o tânără care îşi adoră tatăl? Nu i-ar frânge inima?

Fără nicio îndoială. Numai ascultându-l şi mi se rupsese inima, iar eu nu sunt un sensibil.

— Credeţi că aşa ceva a fost? l-am întrebat.

— Poate.

— Dar nu ştiţi ce a fost, de fapt. De ce nu v-a spus?

— Adesea, subiectul nu poate suporta să discute despre asta, pentru că a-i spune terapeutului înseamnă să facă o judecată sau o evaluare, ceea ce subiectul nu doreşte de obicei. Subiectul ştie că trădarea s-ar putea să nu pară atât de totală unui ascultător obiectiv. Deşi, uneori, trădarea este enormă în oricare dintre standardele convenţionale – ca incestul, de pildă. Nu a fost asta, dar cred că a fost îngrozitor pentru oricare dintre standarde.

Am dat din cap, ca şi cum aş fi urmărit totul şi presupun că aşa era. Dar întrebarea rămânea şi am pus-o:

— Puteţi să presupuneţi ce a fost?

— Nu, şi nu trebuia să ştiu ce i-a făcut tatăl ei – trebuia doar să ştiu că a făcut ceva şi că asta a traumatizat-o.

O înşelare completă a încrederii, după care nimic nu a mai fost la fel între ei.

Am încercat să încadrez declaraţia lui în propriile mele standarde, dar nu am reuşit. În meseria mea, trebuie să ştii cine, ce, unde, când, cum şi de ce. Poate că Moore ştia măcar când, aşa că l-am întrebat:

— Când? Când s-a întâmplat asta?

— Acum zece ani, a răspuns.

— Acum zece ani era la West Point.

— Exact. I s-a întâmplat în al doilea an la West Point.

— Înţeleg.

— Şi când a început să caute răzbunare? a întrebat Cynthia. Nu imediat.

— Nu, nu imediat. A trecut prin obişnuitele stări de şoc, negare, apoi depresiune şi, în cele din urmă, furie. Cam acum şase ani, a hotărât că trebuie mai curând să se răzbune, decât să încerce să accepte gândul. De fapt, a devenit instabilă, apoi obsedată de teoria că numai răzbunarea putea să aranjeze lucrurile.

— Şi cine a îndreptat-o pe acest drum? am întrebat. Dumneavoastră sau Friedrich Nietzsche?

— Refuz să-mi asum vreo răspundere în privinţa campaniei ei împotriva tatălui, domnule Brenner. Ca profesionist, mi-am făcut treaba ascultând-o.

— Atunci putea foarte bine să stea de vorbă cu canarul, a observat Cynthia. Nu i-aţi spus că era ceva distructiv?

— Bineînţeles că i-am spus. Din punct de vedere clinic, greşea, şi i-am spus-o. Dar nu am încurajat-o niciodată, aşa cum a sugerat domnul Brenner.

— În cazul în care campania ei de răzbunare ar fi fost îndreptată spre dumneavoastră, aţi fi fost mai puţin rezervat, din punct de vedere clinic.

— Înţelegeţi, vă rog, că uneori subiectul nu vrea să înceapă procesul de vindecare cu un tratament, dar vrea să ţină ranchiuna şi să egalizeze scorul în felul său, de obicei, în acelaşi gen – m-ai trădat, te voi trăda şi eu. Mi-ai sedus soţia, o voi seduce şi eu pe a ta. De obicei, încercarea de a se răzbuna într-un mod similar cu trădarea iniţială nu este realistă şi posibilă. Uneori este. Psihologia convenţională va spune că nu e ceva sănătos, dar profanii ştiu că răzbunarea poate să fie, într-adevăr, tămăduitoare. Problema este că răzbunarea cere mult efort mental, iar răzbunătorul devine persecutor.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule colonel, am zis, deşi mă întreb de ce continuaţi să vorbiţi în termeni clinici şi generali. Acesta este felul dumneavoastră de a vă distanţa de această tragedie? Felul dumneavoastră de a evita orice răspundere personală?

Nu i-a plăcut deloc ce i-am zis şi a răspuns:

— Percep insinuarea că nu am reuşit să o ajut sau că i-am încurajat purtarea.

— Puteţi să percepeţi ce vreţi, l-am informat, dar în unele cercuri există această bănuială.

— La ce vă aşteptaţi de la… A ridicat din umeri. Nici eu şi nici munca mea de aici, nici această şcoală şi nici relaţiile mele cu Ann Campbell nu au fost foarte apreciate sau înţelese în această garnizoană.

— E de înţeles. Ştiţi, am văzut unele dintre cursurile lui Ann Campbell înregistrate pe casete şi cred că voi îndepliniţi aici nişte funcţiuni vitale. Dar poate că v-aţi băgat în domenii care i-au enervat pe oameni.

— Tot ceea ce facem aici are aprobarea comandanţilor superiori.

— Mă bucur să aflu asta. Dar cred că Ann Campbell a experimentat câte ceva de aici şi în propriul câmp de luptă.

Moore nu a răspuns.

— Ştiţi de ce păstra Ann Campbell fişele şedinţelor de terapie cu criminalii? Cu violatorii?

S-a gândit o clipă, înainte de a răspunde.

— Nu ştiu ce a făcut ea. Dar, dacă a făcut-o, urmărea un scop particular. Greu veţi găsi aici un psiholog, care să nu aibă şi un interes sau un proiect personal. Majoritatea, în legătură cu un program pentru doctorat.

— Pare rezonabil.

— Ce impresie v-a făcut faptul că ea avea relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri? a întrebat Cynthia.

Întâi, el nu a răspuns, apoi a zis:

— Ei bine… eu… Cine v-a spus?

— Toţi ceilalţi, în afară de dumneavoastră.

— Nu aţi întrebat niciodată.

— Întreb acum. Ce aţi resimţit personal în legătură cu faptul că ea avea relaţii sexuale cu bărbaţi de care nu-i păsa, numai ca să-l rănească pe tatăl ei?

A tuşit cu mâna la gură, apoi a răspuns:

— Ei bine… nu găseam că e înţelept, mai ales din cauza motivelor pentru care făcea asta.

— Eraţi gelos?

— Bineînţeles că nu. Eu…

Cynthia l-a întrerupt iar.

— V-aţi simţit trădat?

— Sigur că nu. Aveam o relaţie bună, platonică, intelectuală şi bazată pe încredere.

Voiam să-l întreb dacă asta însemna şi legarea ei, goală, dar trebuia să ştiu de ce făcuse acest lucru. De fapt, credeam că acum ştiam de ce. Şi, dincolo de găsirea ucigaşului, îmi dădeam seama, pe baza celor spuse de Moore despre trădare, că viaţa şi nefericirea lui Ann Campbell aveau nevoie de înţelegere.

Am făcut o încercare la întâmplare.

— Înţeleg că, atunci când aţi fost cu căpitanul Campbell în Golf, aţi propus un program psiho-operaţional numit Operaţiunea Smintiţii.

— Nu am libertatea să discut despre asta.

— Căpitanul Campbell avea mare încredere în puterea sexului, ca mijloc de a atinge scopuri aparent fără legătură cu el. Corect?

— Da, aşa e.

— După cum am spus, am văzut cursurile ei de psi-op pe casete video şi înţeleg ce urmărea. Din moment ce nu neg puterea sexului, îl văd ca pe o expresie a dragostei şi a grijii. Dar Ann Campbell vedea greşit lucrurile. Sunteţi de acord?

Poate că era, dar a răspuns:

— Sexul în sine nu e nici bun, nici rău. Dar e adevărat că unii oameni, mai ales femei, îl folosesc ca pe o unealtă, o armă, pentru a-şi atinge scopurile.

M-am întors spre Cynthia.

— Eşti de acord cu asta?

Ea a părut puţin agasată, deşi nu ştiu cine o sâcâia. Totuşi, a răspuns:

— Sunt de acord că unele femei folosesc uneori sexul ca armă, dar se înţelege că e un comportament inacceptabil. În cazul lui Ann Campbell, poate că ea a văzut în sex singura ei armă împotriva nedreptăţii sau împotriva senzaţiei ei de neputinţă. Cred, domnule colonel, că, dacă aţi ştiut că face asta, datoria dumneavoastră etică, pentru a nu mai vorbi de datoria dumneavoastră de comandant al ei, era să încercaţi să o opriţi.

Moore s-a uitat lung la Cynthia cu ochişorii lui ca mărgelele şi a rostit:

— Nu puteam să opresc nimic.

— De ce nu? a replicat ea. Sunteţi ofiţer sau valet? Eraţi prietenul ei sau nu? Şi, în mod sigur, de vreme ce nu eraţi sedus de farmecele ei, aţi fi putut să o aduceţi la raţiune. Sau poate găseaţi că experimentele ei erau interesante din punct de vedere clinic? Sau poate eraţi excitat de gândul că ea avea relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri?

Moore s-a uitat la mine şi a spus:

— Refuz să răspund la astfel de întrebări sau să mai vorbesc cu această femeie.

L-am informat:

— Nu puteţi să vă ascundeţi în spatele Amendamentului Cinci până nu vă citim drepturile în calitate de acuzat, ceea ce nu am intenţia să fac pentru moment. Ştiu că e frustrant. Dar, deocamdată, lăsăm această întrebare şi vă promit că doamna Sunhill va încerca să formuleze astfel întrebările, ca să nu le luaţi drept insubordonare.

Colonelul Moore a părut să nu găsească niciun avantaj în menţinerea indignării morale, aşa că a dat din cap şi s-a lăsat pe spatele scaunului. Limbajul trupului spunea: „Amândoi sunteţi mai prejos de dispreţul meu. Continuaţi”.

Cynthia şi-a regăsit stăpânirea de sine şi, cu o voce neduşmănoasă, l-a întrebat:

— Când ar fi socotit Ann Campbell socoteala încheiată?

Moore nu s-a uitat la Cynthia, nici la mine, dar a răspuns cu o voce profesională:

— Din nefericire, numai ea ştia asta. În aparenţă, ceea ce îi făcea tatălui ei nu era de ajuns ca să o satisfacă. O parte a problemei era generalul Campbell însuşi. Moore a zâmbit, dar era mai mult o grimasă. E un general care nu va admite că i s-a făcut un rău, nemaivorbind de recunoaşterea înfrângerii şi ridicarea steagului alb. Din câte ştiu eu, nu a cerut niciodată un armistiţiu, pentru a continua cu metaforele milităreşti, şi nici nu a cerut vreodată convorbiri de pace. În aparenţă, simţea că orice i-ar fi făcut el ei era anulat de ceea ce-i făcea ea lui.

— Cu alte cuvinte, a observat Cynthia, erau prea încăpăţânaţi ca să negocieze. El nu şi-a cerut niciodată iertare pentru trădarea iniţială.

— Ba da, într-un fel, dar puteţi să vă daţi seama ce fel de scuze poate exprima un asemenea om.

— Ce păcat că atâţia oameni nevinovaţi au suferit în timpul înfruntării celor doi.

Moore a răspuns cu o intuiţie surprinzător de normală:

— Asta e viaţa, ăsta e războiul. A fost vreodată altfel?

Chiar aşa m-am gândit. Sau, aşa cum zicea Platon, „Numai pentru cei morţi a venit sfârşitul războiului”.

Cynthia l-a întrebat pe Moore:

— Când aţi plecat de acasă, în dimineaţa crimei, aţi observat că maşina lui Ann Campbell nu era în faţa casei?

S-a gândit o clipă, apoi a spus:

— Poate. Subconştient.

— În mod normal, nu remarcaţi maşina ei?

— Nu.

— Deci, nici măcar nu ştiţi dacă subordonata dumneavoastră, vecină şi prietenă, este încă acasă sau în drum spre birou.

— Cred că în unele dimineţi ştiu.

— Aţi venit vreodată împreună?

— Uneori.

— Ştiaţi că în dimineaţa aceea căpitanul Campbell avea întâlnire cu părinţii ei pentru micul dejun?

— Nu… ba da, acum, că spuneţi. Ea mă informase.

— Ce scop avea această întâlnire la micul dejun?

— Scop?

— Cei din familia Campbell se bucură adesea unul de tovărăşia celuilalt?

— Cred că nu.

— Domnule colonel, a spus Cynthia, noi am înţeles că generalul Campbell îi dăduse fiicei lui un ultimatum cu privire la purtarea ei şi că Ann Campbell urma să-i dea răspunsul la acest ultimatum la micul dejun. Aşa este?

Colonelul Moore a părut, pentru prima dată, puţin stânjenit, întrebându-se, probabil, cât de multe ştiam şi de unde.

— Aşa este?

— Eu… îmi spusese că tatăl ei voia să rezolve această problemă.

Cynthia s-a aprins din nou şi i-a spus cu asprime:

— Domnule colonel, fie v-a spus, fie nu v-a spus. Fie a folosit, fie n-a folosit cuvinte ca ultimatum, Curte Marţială, tratament impus şi demisie. Avea sau nu avea încredere totală în dumneavoastră şi v-a cerut sau nu sfatul?

Colonelul Moore era din nou furios din cauza tonului Cynthiei, dar şi pus în încurcătură de această întrebare, care era limpede că atinsese ceva de care se temea. Probabil că-şi spusese că nu puteam să ştim destul ca să-l pisăm cu asta, de aceea a răspuns:

— V-am relatat tot ce ştiam. Nu mi-a spus niciodată ce îi propusese şi nu mi-a cerut niciodată sfatul. V-am spus, ca terapeut, o ascultam, puneam minimum de întrebări şi-i dădeam sfatul doar când mi-l cerea.

— Nu cred că vreun bărbat e în stare de atâta reţinere faţă de o femeie pe care o cunoaşte de şase ani, a spus Cynthia.

— Atunci nu înţelegeţi terapia, doamnă Sunhill. Sigur că i-am dat sfaturi privitoare la cariera ei, la posturi şi chiar sfaturi personale privind locuinţa, vacanţele şi aşa mai departe. Dar problemele cu familia ei erau discutate numai în şedinţele de terapie – acestea erau discuţii compartimentate, care nu se întindeau şi asupra muncii sau a distracţiilor. Făcuserăm o înţelegere fermă asupra acestui lucru şi nu ne-am abătut niciodată de la ea. Medicii, de exemplu, nu agreează ca prietenii lor să le ceară diagnostice pe terenul de golf, iar avocaţii au reguli asemănătoare privind sfaturile acordate în baruri. Cei care lucrează în domeniul sănătăţii mintale nu sunt altfel.

— Mulţumesc pentru această informaţie, domnule colonel, a răspuns Cynthia. Văd că v-aţi gândit la asta. În acest caz, presupun că decedata nu a avut niciodată ocazia să aranjeze o şedinţă formală cu dumneavoastră, pentru a discuta acest ultimatum şi termenul impus.

— Aşa este.

— Deci, după toţi aceşti ani, în momentul când durerea, nenorocirea şi mânia se apropiau de sfârşit, unul sau amândoi aţi fost prea ocupaţi ca să discutaţi despre acest lucru.

— Chiar Ann a hotărât să nu discute despre asta cu mine. Totuşi, hotărâserăm să ne întâlnim după convorbirea cu tatăl ei. De fapt, trebuia să ne întâlnim azi după-amiază.

— Nu vă cred, domnule colonel. Cred că există o legătură între ultimatumul generalului şi ceea ce i s-a întâmplat, a spus Cynthia. Iar dumneavoastră ştiţi care este această legătură.

Colonelul Moore s-a ridicat în picioare.

— Să nu mă faceţi mincinos.

Cynthia s-a ridicat de asemenea şi s-au uitat lung unul la altul.

— Ştim deja că sunteţi mincinos, a zis ea.

Ceea ce era adevărat. Ştiam că Moore fusese în poligonul şase cu Ann Campbell şi cred că acum colonelul îşi dăduse seama că ştim. Altfel, cum am fi putut pleca după ce insultasem un colonel plin? Dar eram la o jumătate de pas de punctul de unde pornisem şi asta era destul de departe. M-am ridicat şi eu.

— Mulţumesc pentru timpul dumneavoastră, domnule colonel. Nu vă osteniţi să vă plângeţi de noi colonelului Kent. O plângere atotcuprinzătoare e suficientă pentru o săptămână. Am să postez un poliţist militar la uşa dumneavoastră, am adăugat, şi, dacă încercaţi să tocaţi hârtii sau să scoateţi ceva de aici, veţi fi pus sub interdicţie şi nu veţi putea părăsi garnizoana.

Acum, omul tremura, nu aş putea spune dacă de frică sau de furie, dar nu-mi păsa.

— Voi depune o plângere formală împotriva voastră, a amândurora.

— În locul dumneavoastră, nu aş face asta. Suntem ultima dumneavoastră speranţă pentru a evita ştreangul… sau plutonul de execuţie? Trebuie să verific. Nu sunt executaţi destui oameni ca să-mi amintesc cum se face. Dar, oricum, să nu mă scoateţi din fire. Ştiţi despre ce vorbesc. Bună ziua, domnule colonel.

L-am lăsat acolo, în picioare, cântărindu-şi opţiunile, printre care, hotărât, nu a inclus şi călcarea mea pe bătături.