8

Oberführer-ul era în birou, iar dactilografa lui, Diane, mi-a dat legătura.

— Bună, Karl!

— Bună, Paul, mi-a răspuns el, cu o urmă de accent german.

Lăsând glumele la o parte, l-am informat:

— Aici a avut loc o crimă.

— Da?

— Fiica generalului Campbell, căpitanul Ann Campbell. Linişte. Am continuat: Poate a fost violată, precis s-a abuzat sexual de ea.

— În garnizoană?

— Da. Într-unul din poligoane.

— Când?

— Azi-dimineaţă, între 02.17 şi 04.25, am răspuns, ceea ce atrăgea după sine întrebările cine, de ce, cum.

Mi-a pus întrebarea „de ce?”

— Motivul?

— Nu ştiu.

— Suspecţi?

— Nu sunt.

— Împrejurările?

— Era ofiţer de serviciu şi s-a dus să verifice posturile de gardă.

Am completat cu detalii şi am relatat că eram implicat datorită colonelului Kent. I-am vorbit despre întâlnirea mea cu Cynthia Sunhill şi faptul că examinaserăm împreună locul faptei şi locuinţa victimei, din oraş. Nu am spus nimic despre camera de recreere din subsol, ştiind că această conversaţie putea să fie înregistrată şi că, la drept vorbind, nu era o informaţie profesională. De ce să-l fi pus pe Karl într-o situaţie grea?

El a rămas o clipă tăcut. Apoi a zis:

— Vreau să te duci la locul faptei, după ce va fi ridicat de acolo cadavrul şi, folosind aceiaşi ţăruşi, să o legi pe doamna Sunhill.

— Poftim?!

— Nu văd de ce o femeie sănătoasă nu ar putea să tragă afară ţăruşii.

— Eu văd. Ţăruşii erau înclinaţi în afara corpului, Karl, iar ea nu avea niciun punct de sprijin şi probabil că mai era pe acolo cineva care-i pusese o frânghie în jurul gâtului, şi cred că, la început, a fost ca un joc…

— Poate da, poate nu. Dar, la un moment dat, a ştiut că nu e vorba de un joc. Ştim din experienţă ce multă putere poate să aibă o femeie când viaţa îi e în primejdie. Poate a fost drogată sau i s-a dat un sedativ. Asigură-te că laboratorul va căuta sedativul. Între timp, tu şi doamna Sunhill veţi încerca să reconstituiţi crima, de la început la sfârşit.

— Sper că e vorba doar de o simulare.

— Bineînţeles. Să nu o violezi şi să nu o strângi de gât.

— Ai devenit sentimental, Karl. Bine, o să transmit sugestia ta.

— Nu e o sugestie. E un ordin. Acum, spune-mi mai amănunţit ce ai găsit în casa căpitanului Campbell.

I-am spus şi nu a comentat în niciun fel faptul că omisesem să anunţ autorităţile civile.

— Aşa ca să ştii, sunt probleme cu faptul că am intrat în casa ei şi i-am mutat lucrurile? l-am întrebat.

— Bineînţeles că ai informat ruda cea mai apropiată, care a fost de acord sau chiar a sugerat acest procedeu. Învaţă să te protejezi singur, Paul. Nu sunt întotdeauna disponibil pentru această treabă. Acum, ai cinci secunde de reverie ucigaşă.

Am folosit cele cinci secunde pentru a alcătui o imagine mintală încântătoare: eu, cu mâinile în jurul gâtului lui Karl, strâng până îi iese limba afară, ochii se holbează…

— Gata?

— Încă o clipă… pielea i se albăstreşte şi, până la urmă… Gata!

— Bun. Vrei asistenţa FBI?

— Nu.

— Vrei încă un anchetator de aici sau din detaşamentul de la Hadley?

— Nici nu vreau cazul ăsta.

— De ce nu?

— Am deja o anchetă pe care nu am terminat-o.

— Termin-o!

— Karl, nu înţelegi că acest caz este foarte delicat… foarte…

— Ai vreo legătură personală cu victima?

— Nu.

— Trimite-mi prin fax un raport preliminar. Să fie pe biroul meu până la ora 17.00, azi. Diane îi va da un număr. Mai e ceva?

— Da. Mai sunt mass-media, declaraţia oficială a Departamentului Armatei, a consilierului general al Curţii Marţiale, a Departamentului de Justiţie, declaraţia personală a generalului şi a soţiei lui, problema dacă generalul îşi continuă îndatoririle…

— Tu ocupă-te doar de anchetă.

— Asta voiam să aud.

— Ai auzit. Altceva?

— Da. Nu vreau ca doamna Sunhill să lucreze la acest caz.

— Nu am numit-o. Ce caută acolo?

— Exact ce căutam şi eu. Eram amândoi aici. Nu avem nicio legătură cu structurile puterii din garnizoană şi nici cu personalităţile. Kent a rugat-o să mă ajute până când numeşti o echipă în mod oficial.

— Tu eşti numit oficial. De ce nu o vrei?

— Nu ne simpatizăm reciproc.

— Nu aţi lucrat niciodată împreună. Pe ce bază vă antipatizaţi?

— Am avut o ceartă pe probleme personale. Nu ştiu nimic despre capacitatea ei profesională.

— E foarte competentă.

— Nu are experienţă în materie de crime.

— Tu ai foarte puţină experienţă în materie de violuri. Cazul de faţă este un viol urmat de crimă, iar voi veţi face împreună o echipă excelentă.

— Karl, parcă am mai discutat o dată despre asta. Mi-ai promis că nu ne vei numi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Ce căuta ea aici?

— Eu nu am promis aşa ceva. Interesele armatei sunt pe primul plan.

— Minunat. Armata ar fi mult mai bine servită dacă ai rechema-o azi. Şi-a rezolvat cazul.

— Da. Am primit raportul ei.

— Şi?

— Aşteaptă puţin.

M-a trecut pe o linie secundară. Karl era deosebit de insensibil şi dificil, dar ştiu că acesta era modul lui de a-mi spune că avea deplină încredere în capacitatea mea de a duce la bun sfârşit un caz greu. Totuşi, ar fi fost plăcut să aud un cuvânt sau două, prin care să recunoască faptul că era un caz al dracului. „Da, Paul, vă fi foarte delicat, foarte greu şi s-ar putea să-ţi distrugă cariera. Dar voi fi lângă tine tot timpul.” Poate chiar câteva cuvinte despre victimă şi familia ei. „Ce tragedie! O femeie atât de tânără, frumoasă şi inteligentă. Cred că părinţii ei sunt distruşi”. Fii uman, Karl!

— Paul?

— Da!

— La telefon era doamna Sunhill.

M-am gândit eu că ea era.

— Nu are voie să treacă peste capul meu, am spus.

— Bineînţeles că am certat-o.

— Bun. Acum înţelegi de ce…

— I-am spus că nu vrei să lucrezi cu ea, iar ea susţine că faci discriminări din cauza sexului, vârstei şi a religiei ei.

— Ce? Nici măcar nu ştiu ce religie are.

— Scrie pe plăcuţa ei de identificare.

— Karl, nu cumva vrei să mă încolţeşti?

— E o acuzaţie gravă împotriva ta.

— Ţi-am spus că e ceva personal. Nu ne potrivim.

— V-aţi potrivit foarte bine la Bruxelles, din câte mi s-a spus.

„Lua-te-ar naiba, Karl.”

— Ascultă, vrei să-ţi spun pe litere?

— Nu, mi-a spus pe litere cineva de la Bruxelles, anul trecut, şi, acum un minut, doamna Sunhill. Mă bizui pe ofiţerii mei şi sper că au o comportare decentă în viaţa personală şi, de vreme ce nu vă cer să fiţi burlaci, vă cer să fiţi discreţi şi să nu vă compromiteri pe voi, armata sau funcţia pe care o aveţi.

— Nu am făcut niciodată aşa ceva.

— Dacă logodnicul doamnei Sunhill ţi-ar fi zburat creierii cu un glonţ, eu aş fi rămas cu încurcătura pe cap.

— Ăsta ar fi fost ultimul gând care mi-ar fi trecut prin creieri în timp ce zburau.

— Bun. Deci, eşti profesionist şi vei stabili cu doamna Sunhill o relaţie profesională. Sfârşitul discuţiei.

— Am înţeles. E căsătorită? l-am întrebat.

— Ce importanţă are pentru tine?

— Sunt considerente personale.

— Nici tu şi nici ea nu aveţi viață personală până când nu rezolvaţi cazul. Mai ai ceva?

— I-ai spus doamnei Sunhill despre experimentul acela mai degrabă ciudat?

— Asta e treaba ta.

Karl Gustav a închis, iar eu am rămas o clipă cântărind ce să aleg, opţiunile mele alternând între a-mi da demisia sau a merge mai departe. De fapt, împlinisem douăzeci de ani în armată şi aş fi putut să-mi depun oricând actele, să ies cu jumătate din soldă şi să trăiesc ca lumea.

Sunt mai multe moduri de a sfârşi o carieră în armată. Majoritatea bărbaţilor şi a femeilor îşi petrec ultimul an într-un post călduţ şi dispar în uitare. Unii ofiţeri rămân prea mult, nu reuşesc să câştige gradul următor şi sunt rugaţi să plece fără zarvă. Alţi câţiva, norocoşi, ies din armată încununaţi de glorie. Şi mai sunt acei câţiva care au o ultimă clipă de glorie, ca să se prăbuşească în flăcări. Totul e o chestiune de cronometrare.

Lăsând la o parte consideraţiile privind cariera, ştiam că, dacă plecam atunci, cazul acesta urma să mă urmărească mereu. Muşcasem momeala şi, de fapt, nu ştiu ce aş fi spus sau făcut dacă şeful meu Karl ar fi încercat să-mi ia cazul. Dar Karl era un ticălos care făcea totul pe dos, aşa că, atunci când i-am spus că nu voiam cazul, mi l-a dat, iar când i-am spus că nu o voiam pe Cynthia, mi-a repartizat-o pe Cynthia. Karl nu e chiar aşa isteţ pe cât se crede el.

Pe masa din noul meu birou se aflau dosarele de personal şi medical ale căpitanului Ann Campbell, şi m-am uitat pe primul. Dosarele de personal conţin întreaga carieră a unui soldat şi sunt pline de informaţii interesante. Cronologic, Ann Campbell intrase la West Point cu doisprezece ani în urmă şi absolvise printre primii din anul ei, primise tradiţionala permisie de treizeci de zile şi fusese trimisă, la cerere, la cursurile pentru ofiţeri de contrainformaţii în armată, de la Fortul Huachuca, Arizona. De acolo, plecase la Georgetown să-şi termine studiile şi-şi luase doctoratul în psihologie. Următorul ei pas a fost să solicite ceea ce am numi un câmp de activitate funcţional, în cazul de faţă psihologia operaţională. A terminat cursul obligatoriu de la Şcoala Specială de Război John F. Kennedy, de la Fortul Bragg, după care s-a alăturat Grupului 4 de Operaţiuni Psihologice, tot la Bragg. De acolo, s-a dus în Germania, apoi s-a întors la Bragg. Apoi în Golf, la Pentagon şi, în cele din urmă, la Fortul Hadley.

Rapoartele referitoare la pregătirea ei ca ofiţer păreau excepţionale, la prima vedere, dar nu mă aşteptam la altceva. Am găsit rezultatele testelor ei din armată şi am observat că avea un coeficient intelectual care o plasa în categoria geniilor, între cei doi la sută din populaţie. Experienţa mea profesională îmi dovedea că un număr exagerat de mare din cei doi la sută sfârşeau pe biroul meu, ca suspecţi, de obicei în cazuri de omucidere. S-ar părea că geniile nu au prea mare toleranţă faţă de oamenii care-i calcă pe nervi sau îi stânjenesc şi au tendinţa să creadă că nu sunt supuse aceloraşi reguli de comportament ca şi restul umanităţii. Acestea sunt uneori fiinţe nefericite şi irascibile. De asemenea, ele pot fi sociopate sau psihopate care se cred judecători şi juriu, iar, din când în când, călăi; atunci vin în atenţia mea.

Dar aici nu aveam niciun suspect, ci o victimă care făcea parte din cei doi la sută, lucru care putea să nu aibă nicio importanţă în cazul de faţă. Dar instinctul meu îmi spunea că Ann Campbell făcuse ceva înainte de a deveni victima a ceea ce făcuse.

Am deschis dosarul medical şi m-am uitat direct la sfârşit, unde se pun de obicei, în cazul în care există, informaţiile psihologice. Şi, acolo, am găsit vechiul raport de estimare, care se cere la intrarea la West Point. Psihiatrul, care o văzuse, scria:

„Este o persoană foarte energică, foarte inteligentă şi bine adaptată. Pe baza unui interviu de două ore şi a rezultatelor de la testele alăturate, nu am găsit tendinţe autoritare în personalitatea ei, nici manii, tulburări de comportament, anxietate, tulburări de personalitate sau sexuale”.

În continuare, în raport se spunea că nu sunt probleme psihologice evidente, care să o împiedice să-şi îndeplinească datoriile şi obligaţiile la Academia Militară a Statelor Unite. Ann Campbell era o tânără americană de optsprezece ani, normală, indiferent ce ar fi însemnat asta la sfârşitul secolului al douăzecilea. Toate bune şi frumoase.

Dar, în secţiunea psihologică a dosarului, se mai afla un scurt raport, datat în ceea ce ar fi trebuit să fie toamna celui de-al treilea an al ei la West Point. Lui Ann Campbell i se ordonase să vadă un psihiatru militar, deşi nu se spunea cine îi ordonase şi de ce. Psihiatrul, doctorul Wells, scrisese:

„Cadetul Campbell a fost recomandată pentru tratament şi/sau estimare. Cadetul Campbell susţine: «Cu mine, totul e în ordine». Nu cooperează, dar nu până într-atât, încât să-i fac un raport de delincventă către comandantul ei. În cursul a patru interviuri, fiecare de aproximativ două ore, a repetat că e doar obosită, stresată de programul de studiu şi pregătire fizică, neliniştită cu privire la performanţele ei şi, în general, supraaglomerată. Dacă acest lucru e ceva obişnuit pentru cadeţii din anii unu şi doi, rareori am văzut acest grad de stres mintal şi fizic la studenţii din anul trei. I-am sugerat că altceva îi provoca stresul şi neliniştea, poate dragostea sau problemele de familie. M-a asigurat că acasă era foarte bine şi că nu avea nicio problemă de dragoste aici, la academie, şi nici în altă parte.

Tânăra este subponderală, foarte preocupată şi, în general, tulburată şi deprimată. A plâns de mai multe ori în timpul şedinţelor, dar de fiecare dată şi-a stăpânit emoţiile şi şi-a cerut scuze pentru că plânsese.

Uneori, pare gata să mărturisească mai mult decât obişnuitele plângeri ale cadeţilor, dar dă întotdeauna înapoi. Odată, a spus totuşi: «Nu are importanţă dacă mă duc sau nu la cursuri, nu are importanţă ce fac aici. Tot o să-mi dea diploma.» Am întrebat-o dacă ea credea aşa ceva, pentru că era fiica generalului Campbell, şi a răspuns: «Nu, o să-mi dea diploma pentru ca le-am făcut un serviciu.»

Când am întrebat-o ce înţelegea prin asta şi cine erau «ei», a răspuns: «Bătrânii.» La întrebările ulterioare nu am obţinut niciun răspuns.

Cred că începuserăm să facem progrese, dar şedinţele următoare, pe care le ordonase la început comandantul ei, au fost suspendate, fără nicio explicaţie, de o autoritate mai înaltă al cărei nume nu l-am aflat niciodată.

Sunt de părere că Ann Campbell are nevoie de consultaţii şi tratament în viitor, voluntar sau involuntar. În lipsa acestuia, recomand o comisie de psihiatri care să hotărască dacă Ann Campbell trebuie să plece din academie pentru motive psihiatrice. Recomand, de asemenea, un consult medical complet”.

Am analizat acest scurt raport, întrebându-mă, bineînţeles, cum se poate ca o fată bine adaptată, la optsprezece ani, să devină la douăzeci şi unu de ani o depresivă. Rigorile de la West Point ar fi putut explica uşor faptul, dar era limpede că doctorul Wells nu credea aşa ceva şi nici eu nu credeam.

Am frunzărit dosarul, intenţionând să-l citesc din scoarţă în scoarţă cât mai curând. Când eram gata să-l închid, o hârtie rătăcită mi-a atras atenţia şi am citit, scris de mână: „Oricine se luptă cu monştrii ar trebui să fie atent ca, în acest timp, să nu devină, la rându-i, un monstru. Căci, atunci când priveşti în abis, şi abisul priveşte în tine -Nietzsche”.

Ce căuta acest citat în dosar nu ştiu, dar se potrivea cu dosarul unui ofiţer de la Operaţiuni Psihologice şi s-ar fi potrivit la fel de bine cu dosarul unui ofiţer de la DIC.