32

Am ajuns la sediul poliției militare. Ziariştii plecaseră şi am parcat într-o zonă interzisă de pe drum. Am luat hârtiile cu jurnalul lui Ann Campbell şi am intrat în clădire.

— Întâi, stăm de vorbă cu colonelul Moore, apoi vedem ce a aflat doamna Kiefer, am spus Cynthiei.

Pe când ne îndreptam spre celule, Cynthia a remarcat:

— E greu de crezut că omul care conduce locul ăsta e un criminal.

— Da. Strică toate protocoalele şi toate procedurile standard.

— Aşa e. Ce părere ai de urma aceea?

— Asta e cam tot ce avem, i-am răspuns.

S-a gândit o clipă, apoi a spus:

— Dar avem motivul şi cauza. Deşi nu sunt sigură de profilul psihologic pe care l-am făcut ucigaşului sau de voinţa lui Kent de a acţiona. De asemenea, aproape că nu avem probe. Dar, după ce am băut cu el, cred că intuiţia noastră e corectă.

— Bun. Spune asta celor de la FBI.

L-am rugat pe sergent să ne însoţească şi ne-am dus la celula colonelului Moore. Acesta stătea pe pat, în capul oaselor, îmbrăcat, dar fără bocanci. Dalbert Elkins îşi trăsese scaunul lângă gratiile care despărţeau cele două celule şi stătea de vorbă cu Moore, care fie că îl asculta cu atenţie, fie că intrase într-o stare de transă catatonică.

Ne-au văzut apropiindu-ne şi s-au ridicat amândoi în picioare. Elkins părea bucuros că mă vede, dar Moore părea temător, ca să nu spun răvăşit.

— Rămâne stabilit pentru mâine? Nicio problemă? m-a întrebat Elkins.

— Nicio problemă.

— Nevasta mea zicea să vă mulţumesc.

— A zis ea aşa? Mie mi-a spus să te ţin aici.

Elkins a râs.

— Vrei să descui celula colonelului Moore, te rog? i-am spus sergentului.

— Da, domnule.

A descuiat celula lui Moore şi m-a întrebat:

— Cătuşele?

— Da, te rog, sergent.

Sergentul a lătrat la Moore:

— Mâinile în faţă!

Moore şi-a întins mâinile cu pumnii strânşi în faţă, iar sergentul i-a pus cătuşele.

Fără niciun cuvânt, am mers de-a lungul coridorului lung şi plin de ecouri, pe lângă celulele goale. Moore, care era numai în ciorapi, nu făcea zgomot. Pe acest pământ, sunt puţine locuri mai triste decât o celulă şi puţine scene mai melancolice decât un prizonier cu cătuşe. Moore, cu toată pregătirea lui, nu suporta prea bine situaţia, dar ăsta era şi scopul meu.

Am intrat într-o cameră pentru interogatorii şi sergentul a plecat. I-am spus lui Moore să ia loc. S-a aşezat. Cynthia şi cu mine ne-am aşezat de partea cealaltă a mesei.

I-am zis:

— V-am spus că, prima dată când vom mai sta de vorbă, va fi aici.

Nu a răspuns. Părea puţin speriat, puţin demoralizat, dar şi puţin furios, deşi încerca să se stăpânească, dându-şi seama că nu îi era de niciun folos.

— Dacă ne-aţi fi spus tot ce ştiaţi de prima dată, aţi fi putut să nu vă aflaţi aici.

Niciun răspuns.

— Ştiţi ce-l scoate rău de tot din fire pe un detectiv? Atunci când trebuie să cheltuiască timp preţios şi energie cu un martor care face pe deşteptul.

L-am mai muştruluit puţin, asigurându-l de toată sila mea, spunându-i că-şi face de ruşine uniforma, rangul, profesia, ţara, şi că este o ruşine pentru Dumnezeu, rasa umană şi Univers.

Moore a rămas tot timpul tăcut, deşi nu cred că aceasta era expresia dreptului lui asigurat de Amendamentul Cinci, de a tăcea, de vreme ce credea că eu doream să-şi ţină gura.

În acest timp, Cynthia s-a dus să ia hârtiile scoase de imprimantă, după jurnal, lăsându-ne singuri pe parcursul acestui atac verbal. După aproximativ cinci minute, s-a întors fără hârtii, dar cu o tavă de plastic, pe care se aflau un pahar de plastic cu lapte şi un papanaş.

Ochii lui Moore au strălucit la vederea mâncării şi a încetat să-mi acorde atenţie.

— V-am adus asta, a spus Cynthia. A pus tava departe de el şi i-a spus: L-am rugat pe poliţist să vă scoată cătuşele, ca să puteţi mânca. Va veni aici de îndată ce va fi liber.

— Pot să mănânc şi cu cătuşele, a asigurat-o Moore. Cynthia l-a informat:

— E împotriva regulamentelor să-i obligi pe deţinuţi să mănânce cu mâinile în cătuşe, lanţuri şi altele.

— Dar nu mă obligă nimeni, eu vreau…

— Îmi pare rău. Să-l aşteptăm pe sergent.

Moore a rămas cu ochii la papanaş, care cred că era primul papanaş de la popotă căruia îi arăta vreun interes.

— Hai să continuăm, i-am spus. Şi să nu vă mai bateţi joc de noi, aşa cum aţi făcut de câteva ori. Ca să vă arăt în ce rahat v-aţi băgat, am să vă spun ce ştim deja datorită probelor de la laboratorul nostru. Apoi ne veţi completa cu detalii. Întâi, dumneavoastră şi Ann Campbell aţi pus asta la cale de cel puţin o săptămână – din clipa în care tatăl ei i-a dat ultimatumul. Bun, nu ştiu a cui a fost ideea să reconstituie violul de la West Point – m-am uitat la el ca să-i văd reacţia şi am continuat –, dar a fost o idee de om bolnav. Bun! Aţi sunat-o la statul major, v-aţi pus de acord în privinţa timpului şi v-aţi dus cu maşina în poligonul cinci, unde aţi trecut peste pietriş şi aţi tras-o în spatele tribunelor. Aţi luat din maşină ţăruşii de cort, frânghia, un ciocan şi altele, precum şi un telefon mobil şi, poate, un casetofon. Aţi luat-o pe drumul de bârne care duce spre toalete şi spre poligonul şase, şi poate că aţi sunat-o de acolo, ca să aveţi siguranţa că plecase de la statul-major.

În următoarele zece minute, i-am făcut reconstituirea crimei, bazându-mi povestirea pe probele de laborator şi pe presupuneri. Colonelul Moore părea foarte impresionat, foarte surprins şi din ce în ce mai nefericit.

Am continuat:

— L-aţi sunat pe general la telefonul lui roşu şi, când a răspuns, Ann i-a pus banda. Atunci, ştiind că mai aveţi încă aproximativ douăzeci de minute la dispoziţie, aţi început punerea în scenă. Ea s-a dezbrăcat în maşină sau lângă ea, pentru cazul în care apărea cineva neaşteptat. Aţi pus lucrurile ei într-un sac de plastic pe care l-aţi lăsat în jeep. Nu-i aşa?

— Da.

— Nu şi-a scos ceasul.

— Da, voia să ţină socoteala timpului. Putea să vadă cadranul şi s-a gândit că acest lucru o va linişti în timpul cât îşi va aştepta părinţii.

Ciudat, m-am gândit, dar mult mai puţin ciudat decât scena care mi se înfăţişase prima dată, când am văzut-o goală, legată şi cu nimic altceva pe ea decât ceasul de la mână. Făcusem un drum lung din dimineaţa aceea, când crezusem că am de a face cu opera unui violator ucigaş. De fapt, crima avusese loc în faze, iar geneza ei avea zece ani vechime, şi ceea ce văzusem nu era ceea ce li se părea tuturor că văd. Eu văzusem produsul finit al unei nopţi ciudate care ar fi putut să se termine altfel.

I-am spus lui Moore:

— Aţi observat dacă avea pe mână inelul de la West Point?

A răspuns, fără să ezite:

— Da, îl avea. Era o legătură simbolică a prezentului cu violul original. Pe partea dinăuntru era gravat numele ei, bineînţeles, şi avea intenţia să-l dea tatălui ei, ca pe un fel de simbol, un fel de a-i spune că amintirile urâte pe care le simboliza erau acum în posesia lui, şi ea nu mai voia să şi le reamintească.

— Înţeleg… Dumnezeule, ce femeie deosebită, deşi cu probleme psihice. Şi, atunci, m-am gândit că între ea şi tatăl ei era ceva de natură psihosexuală, foarte adânc îngropat, şi probabil că Moore înţelesese acest lucru. Poate toţi membrii familiei Campbell înţeleseseră, dar nu voiau în ruptul capului să ştie ceva despre asta.

Am schimbat priviri cu Cynthia şi cred că ea se gândise la acelaşi lucru. Dar să revenim la crima în chestiune. I-am spus lui Moore:

— Deci, amândoi aţi ajuns în poligon, aţi ales un loc, la baza ţintei, cam la cincizeci de metri de drum, iar ea s-a întins pe jos şi şi-a depărtat mâinile şi picioarele. M-am uitat la Moore şi l-am întrebat: Cum este atunci când cineva te consideră doar un eunuc supus?

Un fulger de mânie i-a trecut prin ochi, dar s-a controlat şi a răspuns:

— Niciodată nu am profitat sexual de un pacient. Indiferent cât de ciudată vi se pare această terapie, fusese concepută ca să-i ajute, să acţioneze ca o purificare pentru ambele părţi. Terapia nu includea şi un contact sexual sau violarea pacientei în timpul cât era legată.

— Sunteţi un tip dat naibii, un model de perfecţiune în profesie. Dar să nu-mi ies iarăşi din fire. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat după ce aţi legat ultimul nod. Spuneţi-mi.

— Bine… Am mai stat puţin de vorbă şi ea mi-a mulţumit pentru că riscam atât de mult ajutând-o la realizarea planului ei…

— Domnule colonel, lăsaţi asta. Continuaţi.

A respirat adânc şi a continuat:

— M-am întors la jeep, mi-am luat sacul de plastic cu hainele şi servieta, pe care o folosisem ca să aduc ţăruşii de cort şi frânghia, şi în care se afla acum doar ciocanul. După aceea m-am dus la toaletă, în spatele tribunelor, şi am aşteptat.

— Ce aţi aşteptat? Pe cine?

— Pe părinţii ei, bineînţeles. Ea era îngrijorată că s-ar putea să vină altcineva întâi şi să-i vadă jeepul, de aceea mă rugase să rămân până la venirea părinţilor ei.

— Şi ce trebuia să faceţi, dacă venea altcineva întâi? Să vă ascundeţi capul în closet?

Am simţit că Cynthia m-a lovit pe sub masă. A continuat ea interviul. L-a întrebat frumos pe Moore:

— Ce trebuia să faceţi, domnule colonei?

El s-a uitat la ea, apoi la papanaş, din nou la ea şi a răspuns:

— Aveam pistolul ei în sacul de plastic. Dar… nu ştiu exact ce ar fi trebuit să fac, dar, dacă se apropia cineva şi o vedea înaintea părinţilor ei, eram pregătit să o apăr de orice rău.

— Înţeleg. Atunci aţi folosit toaleta?

Moore a părut puţin surprins, apoi a dat din cap.

— Da, a trebuit să folosesc toaleta.

I-am spus:

— Eraţi atât de speriat, încât a trebuit să faceţi pipi. Nu-i aşa? Apoi, ca un bun soldat, v-aţi spălat pe mâini. Şi pe urmă?

S-a uitat la mine, apoi i-a răspuns Cynthiei:

— Am rămas în spatele toaletei, apoi am văzut farurile pe drum. Maşina s-a oprit şi, când s-a deschis portiera dinspre şofer, l-am văzut pe general. Era lună plină. Am recunoscut maşina doamnei Campbell, deşi pe ea n-am văzut-o. Mă temeam că s-ar putea ca generalul să nu o ia pe soţia lui cu el.

— De ce?

— Fără doamna Campbell, situaţia ar fi putut să scape de sub control. Nu m-am gândit niciodată că generalul s-ar putea apropia de propria fiică, goală… Eram sigur că, dacă erau numai ei doi, vor sări scântei.

Cynthia l-a privit îndelung, apoi a întrebat:

— Ați rămas acolo cât a durat convorbirea dintre generalul Campbell şi fiica lui?

— Nu.

— De ce nu?

— Hotărâsem, împreună cu ea, să nu rămân. De îndată ce am fost sigur că venise generalul, am aruncat sacul de plastic cu hainele ei pe acoperişul toaletei, apoi am luat-o în grabă pe cărare. Eram la cinci minute de mers pe jos până la maşină şi nu eram sigur cât urma să dureze convorbirea celor doi. Doream să-mi scot maşina pe drum şi să mă duc în garnizoană cât mai repede. Şi aşa am făcut.

— Aţi mai văzut vreun vehicul pe drum când vă întorceau?

— Nu.

Am privit-o pe Cynthia, apoi l-am privit pe Moore.

— Domnule colonel, gândiţi-vă. Aţi văzut faruri care se îndreptau în direcţie opusă?

— Nu. Deloc. Asta mă preocupa şi pe mine… Eram sigur că nu mă văzuse nimeni.

— Nu aţi văzut pe nimeni venind pe jos?

— Nu.

— Ați văzut sau ați auzit ceva când vă aflaţi în poligonul cinci sau şase? Dar la toaletă, lângă jeep sau pe cărare?

A dat din cap.

— Nu.

— Deci, după ce aţi plecat, a omorât-o cineva.

— Da. Eu am lăsat-o în viață.

— Cine credeţi că a omorât-o?

S-a uitat la mine surprins.

— Generalul, bineînţeles. Credeam că ştiţi asta.

— De ce spuneţi aşa ceva?

— De ce? Ştiţi ce s-a întâmplat. Rolul meu a fost doar să refac scena violului ca să o vadă părinţii ei. El a ajuns acolo – l-am văzut cu ochii mei – şi, în zori, ea a fost găsită strânsă de gât. Cine altcineva să o fi făcut?

— Ce se aştepta ea să facă părinţii ei? Ce v-a spus despre asta? l-a întrebat Cynthia.

Moore s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Cred că se aştepta ca ei să… Nu ştia cum vor reacţiona la cele ce aveau să vadă, dar era convinsă că o vor lua de acolo, indiferent cât le-ar fi fost de greu. Ştia că nu o vor lăsa acolo, că vor fi siliţi să o vadă, să se confrunte cu goliciunea ei, cu ruşinea şi umilinţa ei. Ştia că-i vor desface legăturile, eliberând-o astfel psihologic, nu numai pe ea, ci şi pe ei înşişi. Moore s-a uitat la noi. Înţelegeţi?

— Da, înţeleg această teorie, a răspuns Cynthia.

— Mie mi se pare o nebunie, mi-am spus eu părerea.

Moore mi-a răspuns:

— Dacă doamna Campbell ar fi fost acolo, aşa s-ar fi petrecut lucrurile. În mod sigur, nu s-ar fi terminat cu o tragedie.

— Cele mai bine alcătuite planuri ale psihologilor dau greş, de obicei.

M-a ignorat şi a rugat-o pe Cynthia:

— Aţi putea să-mi daţi măcar paharul cu lapte? Mi-e foarte sete.

— Sigur.

Cynthia i-a apropiat paharul de mâinile încătuşate, iar el l-a luat cu ambele mâini şi l-a golit dintr-o înghiţitură. A pus jos paharul şi toţi am rămas tăcuţi cam un minut, cât şi-a savurat Moore laptele, de parcă ar fi fost un pahar din băutura lui preferată.

Cynthia l-a întrebat:

— V-a spus vreodată că se aştepta ca tatăl ei să vină singur, să se înfurie şi chiar să o omoare?

Moore a răspuns repede:

— Nu! Dacă ar fi făcut-o, nu aş fi fost niciodată de acord cu planul ei.

Nu ştiam dacă era adevărat sau nu, şi numai doi oameni ştiau. Unul din ei era mort, iar celălalt stătea aici şi urma să mintă ca să diminueze gravitatea celor ce făcuse. Generalul ştia, bineînţeles, cum se simţise în clipa în care fiica lui îi aruncase provocarea în faţă. Dar nici lui însuşi nu-şi putea mărturisi ce simţise, cu atât mai puţin mie. Într-un fel, nici nu mai conta.

Cynthia l-a întrebat pe Moore:

— V-aţi gândit, dumneavoastră sau Ann Campbell, că generalul nu va veni pregătit ca să o elibereze – nu din punct de vedere psihologic – mă refer la un cuţit sau la ceva cu care să scoată ţăruşii.

— Da, ea s-a gândit, a răspuns Moore. Am înfipt o baionetă în pământ… aţi găsit-o, nu-i aşa?

— Unde era baioneta? a întrebat Cynthia.

— Între picioarele ei… Bărbaţii care au violat-o la West Point i-au luat baioneta şi au înfipt-o în pământ, aproape de… între picioarele ei şi au prevenit-o să nu spună ce s-a întâmplat.

— Înţeleg, a dat Cynthia din cap.

Moore a continuat:

— Ea a vrut să-i şocheze pe amândoi, bineînţeles, iar ei urmau să ia baioneta şi s-o elibereze. Ea s-a mai gândit că el îi va oferi cămaşa sau jacheta. I-am lăsat acolo sutienul şi avea chiloţii traşi pe gât, aşa cum sunt sigur că aţi găsit-o. Aşa fusese părăsită în pădure, la West Point. Îi aruncaseră hainele în jur, iar ea a trebuit să le caute pe întuneric. În cazul de faţă, totuşi, spera că părinţii ei o vor ajuta să meargă la jeep, unde avea intenţia să-i spună tatălui ei unde erau hainele – pe acoperişul toaletei – şi să-l roage să i le aducă. Şi-a lăsat geanta în jeep, cu cheile; avea intenţia să se îmbrace şi să plece de acolo cu maşina, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, apoi să se ducă la statul-major. Urma să se ducă la întâlnirea de la micul dejun, pe care o aranjase cu părinţii ei, unde urmau să tragă concluziile.

Cynthia a dat din cap din nou. L-a întrebat:

— Îşi punea multe speranţe în această întâlnire de la micul dejun?

S-a gândit o clipă înainte de a răspunde.

— Da, cred că da. În funcţie, bineînţeles, de felul cum reacţionau tatăl şi mama ei. După cum s-a văzut pe urmă, doamna Campbell nu a venit. Dar cred că Ann şi-a dat seama că, indiferent ce forţe dezlănţuia în noaptea aceea, indiferent cum reacţiona tatăl ei, lucrurile nu puteau să meargă mai rău. Terapia de şoc reprezintă un mare risc, dar, când nu mai ai nimic de pierdut, când ai ajuns la fund, atunci eşti gata să pui totul la bătaie şi să speri că va fi bine.

Cynthia l-a aprobat din nou, aşa cum se spune în manual. Fii pozitiv, afirmativ. Nu sta cu faţa împietrită, nu fi sentenţios ori sceptic atunci când un suspect face mărturisiri. Dă doar din cap, ca un psihanalist în timpul unei şedinţe de terapie. Poate că Moore recunoştea tehnica, ceea ce era o ironie a sorţii, dar, în starea lui mintală şi fizică, tot ce-şi mai dorea era un zâmbet, o înclinare a capului şi un papanaş idiot. Cynthia l-a întrebat:

— V-a spus ce aştepta de la această întâlnire? Şi de ce tocmai acum, după atâţia ani?

— Ei bine… era gata să ierte. Era gata să nu spună nimic în dimineaţa aceea, să promită orice ar fi avut darul să îndrepte lucrurile. Se săturase de luptă şi se simţea uşurată, chiar înainte de a merge la poligon. Era plină de speranţă, aproape veselă şi, ca să vă spun adevărul, era fericită şi aproape împăcată, pentru prima dată de când o cunoşteam. A respirat adânc şi s-a uitat la noi. A continuat: Ştiu ce credeţi despre mine şi nu vă învinovăţesc, dar nu m-am gândit decât la interesul ei. Mă sedusese şi pe mine, dar în alt mod, şi am fost de acord cu ceea ce ştiam că nu e… ortodox.

Dar, dacă aţi fi văzut ce optimistă era, cum reacţiona, ca o fetiţă –  nervoasă, speriată, dar plină de speranţă că acesta era sfârşitul lungului ei coşmar… Cu toate acestea, ştiam că răul pe care şi-l făcuse ei şi celorlalţi nu avea să dispară chiar aşa de uşor, doar pentru că ea avea să le spună părinţilor ei: „Vă iubesc şi vă iert, dacă şi voi mă iertaţi”. Dar şi-a făcut greşit socoteala… nici eu nu am pus la socoteală furia tatălui ei… iar ea credea că, în curând, va fi din nou fericită… şi tot repeta ce avea să le spună în noaptea aceea… şi la micul dejun…

Şi, atunci, s-a întâmplat cel mai ciudat lucru. Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii lui Moore, iar el şi-a acoperit faţa cu mâinile.

Cynthia s-a ridicat, şi-a pus mâna pe umărul lui şi mi-a făcut semn să ies afară cu ea. Am ieşit pe coridor şi ea mi-a spus:

— Lasă-l să plece, Paul.

— La dracu’, nu!

— I-ai luat interogatoriul în închisoare. Lasă-l să plece. Să doarmă în biroul lui şi să se ducă mâine la înmormântare. O să mai vorbim cu el mâine sau poimâine. Nu o să fugă nicăieri.

Am ridicat din umeri.

— Bine. Dumnezeule, încep să mă înmoi!

M-am dus la biroul gărzii şi am vorbit cu sergentul. Am completat un formular de eliberare, cu consemnare în garnizoană, şi l-am semnat – urăsc formularele astea – apoi m-am întors pe coridorul unde mă aştepta Cynthia.

— E liber, dar consemnat în garnizoană.

— Bun. Aşa e foarte bine.

— Nu ştim sigur.

— Paul… mânia nu va schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat, iar răzbunarea nu va face dreptate. Asta ar trebui să înveţi din ceea ce s-a întâmplat aici. Ann Campbell nu a reuşit. Dar ceea ce i s-a întâmplat ei ar trebui să fie un exemplu în direcţia asta.

— Mulţumesc.

Ne-am dus în biroul meu şi m-am aşezat la masa de lucru, am împărţit jurnalul între Cynthia şi mine. Înainte de a începe să citim, i-am spus:

— Ce s-a întâmplat cu baioneta?

— Nu ştiu, a răspuns. Dacă generalul Campbell nu s-a apropiat de fiica lui, atunci nu a văzut-o şi nu ştia că ar fi putut să o elibereze. El ne-a spus două versiuni ale întâmplării – una că ar fi încercat să o elibereze, trăgând de ţăruşi, cealaltă, că nu a putut să se apropie prea mult. De fapt nu s-a apropiat.

— Exact. Deci următorul personaj apărut pe scenă – hai să zicem că a fost Kent – a văzut baioneta, având de ales între cele două alternative… dacă a fost Kent. Apoi au venit soţii Fowler care aveau propriul cuţit… dar ea era deja moartă. Apoi au venit sergentul St John, ECI Casey… Nu ştiu, dar e interesant faptul că oricine a scos baioneta din pământ, a păstrat-o. Dacă acceptăm a doua versiune a generalului, aceea că el nu s-a apropiat, baioneta nu e la el. Ucigaşul nu avea motive să ia baioneta. Nici St John, nici Casey.

— Vrei să spui că au luat-o soţii Fowler?

— Când soţii Fowler au găsit-o moartă şi au văzut instrumentul, cu care ar fi putut să fie eliberată, între picioarele ei, şi-au dat seama că generalul îi minţise, că generalul nu încercase să o elibereze, aşa cum, sunt sigur de asta, le spusese. Că, de fapt, aşa cum ne-a relatat generalul Campbell în a doua versiune, nu se apropiase de ea şi că strigaseră unul la celălalt. Deci, când Fowler a văzut baioneta, şi-a dat seama că generalul ar fi putut să o elibereze, dar nu o făcuse şi, ca urmare, ea murise. Nevoind să-i spună acest lucru, nici ca el să afle din vreun raport oficial, au luat baioneta şi au scăpat de ea. Ăsta a fost încă un serviciu pe care i l-au făcut, dar nouă nu ne-a folosit, dimpotrivă.

Cynthia s-a gândit o clipă.

— Da, a spus, probabil că aşa s-a întâmplat. Şi inelul ei de la West Point?

— Să fiu al naibii dacă ştiu.

— Tot soţii Fowler?

— Se poate. Încă un serviciu, deşi nu-l înţeleg. Poate că l-a luat ucigaşul, ca amintire. Nu cred că ECI Casey sau St John ar fi făcut un gest atât de deplasat, dar nu se ştie niciodată de ce sunt în stare oamenii în prezenţa unui cadavru. Dar poate că, generalul s-a apropiat mai mult de fiica lui decât a susţinut. A luat baioneta, vrând să-i taie legăturile, după aceea s-a răzgândit, i-a scos inelul şi i-a spus că dezonorează uniforma sau aşa ceva şi a plecat, după care şi-a schimbat gândul şi s-a îndreptat spre casa soţilor Fowler. Cine ştie? Cui îi pasă?

— Mie. Trebuie să ştiu cum acţionează oamenii, ce se întâmplă în inimile lor. E important, Paul, pentru că tocmai asta face ca munca noastră să fie ceva mai mult decât scrie în manual. Vrei să ajungi un fel de Karl Hellmann?

— Uneori, aş vrea, am zâmbit eu forţat.

— Atunci, nu ai să mai fii niciodată în stare să afli un motiv sau să înţelegi cine e bun şi cine e rău.

— Mie îmi convine.

— Nu fi mofturos.

— Pentru că tot vorbim de motive, de bine şi de rău, de pasiune, gelozie şi ură, hai să citim repede hârtiile astea.

Am citit un timp şi am descoperit care erau preferinţele sexuale ale lui William Kent, dar, şi mai important, am descoperit că Ann Campbell îl considera o problemă tot mai mare. I-am spus Cynthiei:

— Uite o înregistrare de luna trecută: „Bill devine iar posesiv. Crezusem că am rezolvat această problemă. A venit aseară, când Ted Bowes era aici. Ted şi cu mine nu coborâserăm încă la subsol, iar Bill a băut cu el un pahar, în camera de zi, şi Bill s-a înrăit şi a făcut uz de gradul lui. În cele din urmă, Ted a plecat, iar Bill şi cu mine ne-am certat. El a spus că e gata să-şi părăsească soţia şi să-şi dea demisia, dacă îi promit că trăiesc cu el sau mă căsătoresc cu el. Ştie de ce fac ceea ce fac cu el şi cu ceilalţi bărbaţi, dar începe să creadă că între noi e ceva mai mult. Face presiuni asupra mea, iar eu i-am spus să înceteze. Aseară, nici nu a vrut să facem dragoste. A vrut doar să stăm de vorbă. L-am lăsat să vorbească, dar nu-mi plăcea ce spunea. De ce cred unii bărbaţi că trebuie să facă pe cavalerii în armuri strălucitoare? Nu am nevoie de niciun cavaler. Sunt propriul cavaler, tot eu sunt balaurul şi trăiesc în castelul meu. Toţi ceilalţi sunt figuranţi şi actori secundari. Bill nu e foarte cognitiv. Nu înţelege, deci nu încerc să-i explic. I-am spus că am să mă gândesc la oferta lui, dar că, până atunci, să vină la mine numai dacă am fixat o întâlnire. Asta l-a înfuriat şi m-a pălmuit, apoi mi-a smuls hainele de pe mine şi m-a violat pe covorul din camera de zi. După ce a terminat, părea să se simtă mai bine, apoi a plecat prost dispus. Îmi dau seama că poate să fie periculos, dar nu-mi pasă şi, de fapt, dintre toţi, el e singurul, cu excepţia lui Wes, care m-a ameninţat şi m-a lovit, şi acesta e singurul lucru care-l face pe Bill Kent interesant”.

Am ridicat ochii din hârtie şi am schimbat o privire cu Cynthia. Limpede, colonelul Kent era primejdios. Nimic nu e mai primejdios decât o persoană afectată şi plină de sine, care se îndrăgosteşte, devenind obsedată. Eram pe punctul de a începe să citesc încă o foaie, când s-a auzit o bătaie în uşa care s-a deschis. Mă aşteptam să o văd pe ofiţerul specialist Kiefer, dar era colonelul Kent, şi m-am întrebat de când stătea acolo.