26

Am ajuns acasă la Fowler, pe Bethany Hill, şi am sunat la uşă.

Doamna Fowler ne-a salutat, arătând mai senină decât o văzusem de dimineaţă. Ne-a condus în camera de zi şi ne-a întrebat dacă vrem cafea sau altceva, dar am refuzat-o. Ea s-a aşezat pe canapea, iar noi am luat loc în fotolii.

Discutasem cu Cynthia ce urma să o întrebăm şi luasem hotărârea ca Cynthia să conducă interogatoriul. A pălăvrăgit cu doamna Fowler despre viață, armată, Fortul Hadley şi aşa mai departe, apoi, când doamna Fowler s-a relaxat, Cynthia i-a spus:

— Vă rugăm să fiţi sigură că nu dorim decât să se facă dreptate. Nu am venit aici să distrugem reputaţia cuiva. Am venit să găsim un ucigaş, dar şi să ne asigurăm că niciun bărbat sau nicio femeie să nu fie acuzaţi pe nedrept.

Doamna Fowler a dat din cap.

— Ştiţi că Ann Campbell a avut relaţii sexuale cu mulţi bărbaţi din garnizoană, a continuat Cynthia. Vreau să vă asigur că numele soţului dumneavoastră nu a fost legat de Ann Campbell în niciuna dintre dovezile pe care le-am găsit.

A dat din nou din cap, puţin mai energic, cred.

— Înţelegem poziţia colonelului Fowler, ca aghiotant al generalului Campbell, şi, presupun, ca prieten al acestuia. Apreciem cinstea soţului dumneavoastră şi permisiunea de a ne lăsa să vorbim cu dumneavoastră. Sunt sigur că v-a spus să fiţi la fel de cinstită cu noi, cum a fost şi dumnealui, cum am fost şi noi cu dumneavoastră.

Încercare de a încuviinţa.

Cynthia a continuat, ocolind orice întrebare, directă, spunând lucruri pozitive, arătând compasiune, înţelegere şi aşa mai departe. Aşa trebuie să procedăm cu martorii civili care nu sunt citaţi, iar Cynthia făcea o treabă mult mai bună decât aş fi putut eu să fac.

Dar venise timpul şi Cynthia a întrebat-o:

— Eraţi acasă în seara crimei?

— Da.

— Soţul dumneavoastră a venit acasă de la Clubul Ofiţerilor pe la ora 22.00.

— Exact.

— V-aţi retras pe la 23.00?

— Aşa cred.

— Şi, cândva, între 02.45 şi 03.00, aţi fost treziţi de cineva care suna la uşă.

Niciun răspuns.

— Soţul dumneavoastră s-a dus jos şi a deschis uşa. S-a întors în dormitor şi v-a spus că fusese generalul şi că era ceva urgent. Soţul dumneavoastră s-a îmbrăcat şi v-a cerut să faceţi la fel. Aşa este?

Niciun răspuns.

— Şi v-aţi dus cu el, a continuat Cynthia. Cred că purtaţi pantofi numărul 37.

— Da, ne-am îmbrăcat amândoi şi am plecat, a răspuns doamna Fowler.

Timp de câteva secunde nu a mai vorbit nimeni, apoi Cynthia a continuat:

— V-aţi îmbrăcat amândoi şi aţi plecat. Generalul Campbell a rămas în casa dumneavoastră?

— Da.

— Doamna Campbell era cu el?

— Nu, nu era.

— Deci, generalul Campbell a rămas aici, iar dumneavoastră v-aţi însoţit soţul la poligonul şase, nu-i aşa?

— Da. Soţul meu mi-a spus că generalul îi atrăsese atenţia că Ann Campbell era goală şi m-a rugat să iau un halat cu mine. A mai spus că Ann Campbell era legată, aşa că am luat şi un cuţit ca să tai frânghia.

— Bine. Aţi condus maşina pe drumul spre poligoane şi ultimul kilometru l-aţi parcurs cu farurile stinse.

— Da. Soţul meu nu a vrut să atragă atenţia gărzii. A spus că mai sus, pe drum, e cineva de gardă.

— Da. Şi aţi oprit lângă jeep, aşa cum vă dăduse instrucţiuni generalul Campbell. Cât era ceasul?

— Era… cam 03.30.

— Era cam 03.30. Aţi ieşit din maşină şi…

— Şi am văzut ceva pe poligon, iar soţul meu mi-a spus să mă duc acolo, să tai frânghia şi să pun halatul pe ea. Mi-a spus să-l chem, dacă aveam nevoie de ajutor. După o pauză, doamna Fowler a adăugat: Mi-a mai spus să-i dau o palmă dacă nu coopera. Era foarte furios.

— E de înţeles, a fost de acord Cynthia. Deci, v-aţi dus în poligon.

— Da. Soţul meu s-a hotărât să vină până la jumătatea drumului. Cred că era îngrijorat de felul cum va reacţiona Ann. A crezut că va deveni violentă.

— V-aţi apropiat de Ann Campbell. Aţi spus ceva?

— Da, am chemat-o pe nume, dar nu… nu a răspuns. M-am dus la ea şi… am îngenuncheat alături şi ochii ei erau deschişi, dar… am ţipat… şi soţul meu a alergat spre mine…

Doamna Fowler şi-a pus mâinile pe faţă şi a început să plângă. Cynthia părea pregătită pentru aşa ceva; s-a ridicat de la locul ei şi s-a aşezat lângă doamna Fowler, pe canapea, punându-i mâna în jurul umerilor şi oferindu-i o batistă.

După un minut, Cynthia a spus:

— Vă mulţumesc. Nu trebuie să mai spuneţi nimic. O să găsim singuri ieşirea.

Aşa am şi făcut.

Ne-am urcat în Blazer şi am plecat.

— Uneori nimereşti ţinta chiar şi pe întuneric, am spus.

— Numai că nu era întuneric, a răspuns Cynthia. Acum, totul capătă sens, e logic, bazat pe ceea ce cunoaştem din fapte şi pe ceea ce ştim despre personaje.

— Da. Ai făcut treabă bună.

— Mulţumesc. Dar tu mi-ai arătat cum.

Ceea ce era adevărat, aşa că am spus:

— Da.

— Cred că nu-mi place falsa modestie sau umilinţa la bărbaţi.

— Bun. Atunci eşti în maşina care trebuie. Crezi că Fowler i-a spus să spună adevărul sau s-a hotărât ea singură?

Cynthia s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Cred că Fowler ştie că noi ştim despre a, b şi c. I-a spus soţiei lui că, în cazul în care întrebăm despre x, ea să ne spună despre x şi să continue cu y şi z, ca să scape de apăsare şi să termine odată.

— Exact. Iar doamna Fowler e martorul soţului ei că Ann Campbell era moartă atunci când au ajuns ei acolo şi că nu a omorât-o el.

— Exact. Şi o cred; nu el a omorât-o pe Ann Campbell.

Am condus în tăcere, amândoi cufundaţi în gânduri.

Am ajuns la Beaumont House puţin cam devreme, dar am hotărât că protocolul trebuia să dea înapoi în faţa realităţii şi ne-am dus la uşa din faţă, unde legitimaţiile noastre au fost verificate de un poliţist militar care a şi sunat în locul nostru.

Spre norocul nostru, ne-a deschis tânărul şi frumosul locotenent Elby.

— Aţi venit cu zece minute mai devreme, a spus el.

Tânărul Elby purta insigna de infanterist, cu puştile încrucişate. Deşi pe uniformă nu exista niciun semn că ar fi luptat undeva, am respectat statutul lui de infanterist şi gradul pe care-l avea.

— Putem să plecăm şi să ne întoarcem sau putem să stăm de vorbă cu dumneavoastră câteva minute, i-am spus.

Locotenentul Elby părea într-o dispoziţie amicală şi ne-a condus înăuntru. Am intrat în camera, unde mai fusesem, şi i-am spus Cynthiei:

— Parcă voiai să te duci la toaletă.

— Ce? A… da!

— Este o toaletă în hol, pe stânga, i-a arătat locotenentul Elby.

— Mulţumesc.

A ieşit.

— Domnule locotenent, am aflat că vă întâlneaţi cu căpitanul Campbell.

Elby s-a uitat atent la mine şi mi-a răspuns:

— Aşa este.

— Ştiaţi că se întâlnea şi cu Wes Yardley?

A dat din cap şi, după expresia lui, mi-am dat seama că era o amintire încă dureroasă pentru el. Şi înţelegeam acest lucru – un tânăr ofiţer curat, care trebuie să împartă pe fiica şefului lui cu un orăşean mai puţin curat, un fel de poliţist băiat-rău.

— Aţi iubit-o? l-am întrebat.

— Nu răspund la întrebarea asta.

— Aţi şi răspuns. Aveaţi intenţii onorabile?

— De ce îmi puneţi întrebările astea? Aţi venit ca să staţi de vorbă cu doamna Campbell.

— Am sosit mai devreme. Deci, ştiaţi despre Wes Yardley. Aţi auzit şi alte zvonuri, cum că Ann Campbell se întâlnea cu bărbaţi căsătoriţi din garnizoană?

— Despre ce dracu’ vorbiţi?

Cred că nu auzise zvonurile. Şi cred că nu ştia nimic despre camera din subsol. L-am întrebat:

— Generalul aproba relaţia dumneavoastră cu fiica lui?

— Da. Chiar trebuie să răspund la aceste întrebări?

— Acum trei zile nu ar fi trebuit şi mi-aţi fi putut spune să mă duc dracului. Peste câteva zile, începând de acum încolo, veţi putea, probabil, să-mi spuneţi acelaşi lucru. Dar, în clipa asta da, trebuie să răspundeţi la aceste întrebări. Următoarea întrebare – doamna Campbell era şi ea de acord?

— Da.

— Aţi discutat cu Ann Campbell despre căsătorie?

— Da.

— Povestiţi-mi, domnule locotenent.

— Ei bine… ştiam că era încurcată cu acest Yardley şi eram… necăjit… dar nu era numai asta… Adică, ea mi-a spus că… că vrea să fie sigură că părinţii ei sunt de acord şi urma să anunţăm logodna după ce generalul ne va fi dat binecuvântarea.

— Înţeleg. Aţi discutat cu generalul de la bărbat la bărbat?

— Da, acum câteva săptămâni. Părea fericit, dar mi-a spus să mă mai gândesc o lună. A spus că fiica lui e o tânără încăpăţânată.

— Înţeleg. Şi, de curând, aţi primit ordin să vă duceţi undeva în cealaltă parte a lumii.

S-a uitat surprins la mine.

— Da… în Guam.

Aproape că mi-a venit să râd, dar nu am râs. Deşi superior mie în grad, era destul de tânăr ca să-mi fie fiu, aşa că i-am pus mâna pe umăr şi i-am spus:

— Domnule locotenent, aţi fi putut să fiţi cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui Ann Campbell, dar nu a fost să fie. Aţi fost prins în lupta pentru putere dintre general şi căpitanul Campbell şi ei v-au mutat în sus şi în jos, pe tabla de şah. Undeva, în adâncul minţii, înţelegeţi lucrul ăsta. Continuaţi-vă viaţa şi vedeţi-vă de carieră, domnule locotenent, şi, data viitoare, când vă mai gândiţi la căsătorie, luaţi două aspirine, culcaţi-vă într-o cameră întunecoasă şi aşteptaţi să vă treacă.

Din nefericire, Cynthia a revenit chiar în clipa aceea şi s-a uitat urât la mine.

Locotenentul Elby părea confuz şi iritat, dar ceva îi umbla prin minte. S-a uitat la ceas.

— Doamna Campbell vă va primi acum, a spus.

L-am urmat pe Elby în hol, apoi într-un fel de salonaş victorian în partea din faţă a casei.

Doamna Campbell s-a ridicat din fotoliu, iar noi ne-am îndreptat spre ea. Purta o rochie simplă, neagră şi, apropiindu-mă, am văzut ce mult semăna cu fiica ei. La aproape şaizeci de ani, doamna Campbell se schimbase dintr-o femeie frumoasă într-una atrăgătoare, dar va trebui să mai treacă alţi zece ani, cel puţin, pentru ca oamenii să înceapă să folosească, în legătură cu ea, expresia neutră şi fără sex de „femeie bineˮ.

Cynthia a dat mâna cu ea şi i-a prezentat condoleanţe. Am dat şi eu mâna cu ea şi am făcut acelaşi lucru. Ne-a invitat să stăm jos, pe o canapea de două locuri de lângă fereastră. Ne-am aşezat, iar ea a luat loc pe o canapea similară. Între noi, era o măsuţă rotundă pe care se aflau câteva carafe cu băuturi şi pahare. Doamna Campbell bea ceai, dar ne-a întrebat dacă vrem vin de Xeres sau vin de Porto.

De fapt, aş fi vrut să beau ceva, însă nu Xeres sau Porto. Am refuzat, dar Cynthia a acceptat un vin de Xeres, iar doamna Campbell i-a turnat un pahar.

Am fost surprins să descopăr că doamna Campbell avea un accent sudic, dar mi-am amintit că o văzusem la televizor, odată, în timpul războiului din Golf, când remarcasem ce pereche perfectă alcătuiau din punct de vedere politic: un general din Midwest şi o doamnă cultivată din sud. Cynthia a făcut puţină conversaţie, iar doamna Campbell, cu toată durerea ei, a participat. S-a dovedit că doamna Campbell era din Carolina de Sud, ea însăşi fiică de ofiţer. June Belham – acesta era numele ei de fată – întruchipa, cred eu, tot ce era bun în sud. Era politicoasă, fermecătoare şi graţioasă; mi-am amintit ce spusese colonelul Fowler despre ea şi am adăugat, la aceste calităţi, loialitatea şi purtarea de doamnă, dar fermă.

Eram conştient că vremea trecea, dar Cynthia părea să nu se grăbească să treacă la lucrurile neplăcute şi am presupus că socotea că nu era potrivit şi/sau îşi pierduse curajul. Nu o condamnam pentru asta. Dar, deodată, Cynthia a spus:

— Cred că doamna Fowler sau, poate, colonelul Fowler v-a sunat înainte de venirea noastră.

Bravo, Cynthia!

Doamna Campbell a pus cana cu ceai pe masă şi a răspuns cu aceeaşi voce liniştită cu care conversase până atunci.

— Da, am vorbit cu doamna Fowler. Sunt foarte bucuroasă că a putut sta de vorbă cu dumneavoastră. A fost foarte afectată şi acum se simte mult mai bine.

— Da, a răspuns Cynthia, aşa se întâmplă adesea. Ştiţi, doamnă Campbell, eu mă ocup, mai ales, de cazuri de viol şi pot să afirm că, atunci când încep să pun întrebări unor oameni despre care ştiu că au ce să-mi spună, aproape că simt tensiunea în aer. E ca şi cum ar avea cu toţii o rană, dar, din clipa în care primul a vorbit, totul începe să iasă la iveală, ca şi acum, aici.

Era felul Cynthiei de a spune că, odată ce codul tăcerii a fost rupt, se grăbesc cu toţii să devină martorii guvernului. Ceea ce desfiinţează orice suspect.

Cynthia a spus doamnei Campbell:

— Deci, din ceea ce mi-a spus doamna Fowler şi din ceea ce domnul Brenner şi cu mine am aflat din alte surse, se pare că generalul a primit un telefon de la Ann în primele ore ale dimineţii, în care îi cerea să se întâlnească în poligon, probabil pentru a discuta ceva. Aşa este?

Încă o încercare la nimereală sau, dacă e să o cred pe Cynthia, o foarte bună presupunere.

— Telefonul roşu de lângă pat a sunat pe la ora 01.45, a răspuns doamna Campbell. Generalul a răspuns imediat şi m-am trezit şi eu. M-am uitat la el în timp ce asculta. Nu a spus nimic, dar a închis, s-a dat jos din pat şi a început să se îmbrace. Nu l-am întrebat niciodată la ce se refereau aceste telefoane, dar el îmi spunea întotdeauna unde se duce şi când credea că se va întoarce. A zâmbit şi a continuat: De când suntem în Fortul Hadley, nu a primit multe telefoane în mijlocul nopţii, dar în Europa, când suna telefonul, zbura din pat, lua bagajul, gata făcut, şi se ducea la Washington sau în Germania de Est, sau cine mai ştie unde. Dar întotdeauna îmi spunea… De data asta, mi-a spus doar că se întoarce într-o oră. Şi-a pus haine civile şi a plecat. M-am uitat după el şi am observat că luase maşina mea.

— Ce fel de maşină este, doamnă?

— Buick.

Cynthia a dat din cap.

— Apoi, cam pe la ora 04.00-04.30, generalul s-a întors acasă şi mi-a spus ce s-a întâmplat.

S-a uitat în gol şi, pentru prima dată, am văzut chipul unei mame obosite şi cu inima frântă şi, mi-am închipuit ce tribut o făcuseră să plătească în toţi aceşti ani. În mod sigur, ca soţie şi mamă nu putea să fie de acord cu ceea ce făcuse generalul fiicei lor, în numele binelui, al carierei şi al imaginii publice pozitive. Dar, la un moment dat, probabil că se împăcase cu gândul.

Cynthia a intervenit:

— Soţul dumneavoastră a venit acasă pe la ora 04.30.

— Da… L-am aşteptat… aici, în camera asta. Când a intrat pe uşă, am ştiut că fiica mea a murit. S-a ridicat în picioare. Asta e tot ce ştiu. Acum, când cariera soţului meu s-a sfârşit, nu ne mai rămâne decât să sperăm că îl veţi găsi pe ucigaş. Apoi vom putea să plecăm şi să ne găsim pacea.

Ne-am ridicat şi noi, iar Cynthia a spus:

— Facem tot ce putem şi vă mulţumim că v-aţi uitat o clipă durerea pentru a vorbi cu noi.

I-am spus că găsim singuri ieşirea şi am plecat.

Afară, în drum spre maşină, am spus:

— Cariera generalului s-a încheiat acum zece ani, la spitalul militar Keller, la West Point. Numai că i-a trebuit ceva timp ca vestea să-l ajungă din urmă.

— Da, şi-a trădat nu numai fiica, dar s-a trădat pe el însuşi şi pe soţia lui.

Am urcat în maşină şi am plecat din faţa casei Beaumont.