9

Nu mai aveam nevoie să fiu, nici nu mai voiam să fiu sergentul Franklin White, mai ales că sergentul White trebuia să-l salute pe orice mucos de locotenent pe lângă care trecea. Aşa că am făcut o jumătate de kilometru pe jos, până la Brigada de Instrucţie a Infanteriei, mi-am recuperat camioneta, apoi m-am îndreptat spre Pinii Şoptitori, ca să-mi iau haine civile.

Am trecut de depozitul de arme, dar nu am văzut maşina personală a sergentului Elkins în parcare. Mă neliniştea gândul că Elkins va încheia singur afacerea, în spatele meu, şi va pleca într-o direcţie necunoscută, lăsându-mă să explic cum de am permis ca sute de puşti M-16 şi aruncătoare de grenade să încapă în mâinile bandiţilor columbieni.

Dar aveam alte priorităţi. Am ieşit din garnizoană şi am intrat pe autostradă. Până la Pinii Şoptitori, am făcut cam douăzeci de minute, timp în care am trecut în revistă toate evenimentele dimineţii, de la ora când a sunat telefonul în depozitul de arme. Fac asta, deoarece patronul meu, Armata Statelor Unite, e foarte exigent cu privire la cronologie şi fapte. Dar, în anchetarea unei crime, ceea ce vezi şi momentul când vezi nu au o importanţă crucială, pentru că, prin natura actului crimei, lucrurile cele mai importante s-au întâmplat înainte de venirea ta. Există o lume spirituală care coexistă cu lumea observaţiei empirice, iar tu trebuie să intri în legătură cu lumea aceea prin ceea ce un detectiv are comun cu o şedinţă de spiritism. Nu folosesc un glob de cristal, deşi mi-ar plăcea unul care să funcţioneze; trebuie să-ţi limpezeşti mintea, să asculţi ceea ce nu s-a spus şi să vezi lucruri care nu erau acolo.

Lăsând asta la o parte, Karl îmi ceruse un raport scris, aşa că am schiţat unul în minte. „Urmare a conversaţiei noastre telefonice, fiica generalului a fost o târfă, dar ce târfă splendidă! Nu pot să mi-o scot din minte. Dacă aş fi fost înnebunit de dragoste pentru ea şi aş fi aflat că se culca cu oricine, aş fi omorât-o chiar eu. Totuşi, îl voi găsi pe nemernicul care a făcut-o şi voi avea grijă să ajungă în faţa plutonului de execuţie. Mulţumesc pentru caz. Semnat: Brenner.”

S-ar putea să mai trebuiască puţin prelucrat. Dar cred că e important să recunoşti, faţă de tine, ce simţi cu adevărat într-o situaţie. Toţi ceilalţi vor minţi, vor poza, se vor preface.

Apropo de asta, m-am gândit la Cynthia. De fapt, nu puteam să mi-o scot din minte. Îi tot vedeam chipul, îi auzeam vocea şi aveam dreptate să-mi fie dor de ea. Asta e dovada probabilă a unei puternice legături afective, poate a unei obsesii sexuale şi, Doamne fereşte, a dragostei. Lucru îngrijorător nu numai pentru că nu eram pregătit pentru asta, dar şi pentru că nu ştiam ce simţea ea. Şi mai era şi crima. Când ai pe cap o crimă, trebuie să-i dedici totul, iar dacă nu ai prea multe de oferit, trebuie să pui la bătaie energia psihică pe care o păstrezi pentru alte lucruri. Uneori, evident nu mai ai ce să sacrifici, iar cei tineri, ca Cynthia, şi plini de simţul datoriei şi de entuziasm, spun că eşti rece, dur şi cinic. Sigur că nu sunt de acord cu asta, ştiindu-mă capabil de emoţii şi simţăminte, de dragoste şi căldură. Aşa eram şi la Bruxelles, anul trecut, şi uite ce am păţit. Oricum, o crimă merită toată atenţia cuiva.

Mă apropiam de Pinii Şoptitori şi m-am uitat afară. În faţă, pe stânga, am văzut un drum vicinal, la care o echipă făcea lucrări de reparaţii ale asfaltului şi mi-am amintit cum, în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, am văzut în Georgia, pentru prima dată, oameni în lanţuri. Nu cred că acum se mai folosesc deţinuţi în lanţuri la repararea drumurilor şi sper că nu. Dar îmi amintesc scena foarte bine, deţinuţii, murdari şi stând aplecaţi, cu picioarele prinse în lanţuri, paznicii, în uniformele apretate de sudoare, înarmaţi cu puşti şi pistoale. Întâi, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Paul Brenner, proaspăt venit din munţii Boston, nu putea să înţeleagă, pur şi simplu, că nişte oameni legaţi cu lanţuri unul de celălalt munceau ca nişte sclavi, sub soarele arzător, chiar aici, în America. Am simţit că mi se strânge stomacul, de parcă mi-ar fi dat cineva un pumn.

Dar acel Paul Brenner nu mai exista. Lumea a devenit mai blândă, iar eu, mai dur. Cândva, în timp, lumea şi cu mine fuseserăm în armonie vreme de un an sau doi, apoi drumurile noastre s-au despărţit din nou. Poate că problema mea era faptul că lumile mele se schimbau prea des: azi, Georgia, anul trecut, Bruxelles, săptămâna viitoare, Pago Pago. Simţeam nevoia să mă opresc într-un loc pentru o vreme, să cunosc o femeie pentru mai mult timp decât o noapte, o săptămână sau o lună.

Am trecut printre doi pini jupuiţi, de care fusese bătută în cuie o firmă pictată de mână, mai sus decât înălţimea capului, şi pe care, cândva, scria: „Pinii Şoptitori”. Am parcat camioneta lângă casa mobilă a proprietarului şi am început călătoria spre locuinţa mea de aluminiu. Cred că îmi plăcea mai mult sărăcia rurală din sud atunci când era adăpostită în barăci de lemn, cu un balansoar şi o cană de rachiu de porumb în faţa uşii.

Am înconjurat rulota, verificând dacă geamurile erau deschise, căutând urme de picioare şi alte semne care să indice că acolo fusese cineva. Am venit la intrare şi am verificat fâşia subţire de bandă adezivă pe care o pusesem pe uşă şi rama ei. Asta nu pentru că am văzut prea multe filme în care detectivul intră în propria casă şi primeşte o lovitură în cap. Dar am petrecut cinci ani la infanterie, dintre care unul în Vietnam şi cam zece ani în Europa şi Asia, având de-a face cu traficanţi de droguri, cu contrabandişti de arme, cu ucigaşi, pur şi simplu, şi ştiu de ce sunt încă în viață şi ştiu cum să rămân aşa. Cu alte cuvinte, atunci când acţionezi prosteşte, patru dintre cele cinci simţuri nu-ţi funcţionează.

Am intrat în rulotă şi am lăsat uşa deschisă cât timp am verificat dacă eram singur acolo. Se părea că eram singur şi că totul era aşa cum lăsasem.

M-am dus în dormitorul din spate pe care îl foloseam drept birou. Acolo, îmi ţineam pistoalele, împreună cu însemnările, rapoartele, codurile şi alte unelte ale meseriei. Pusesem un lacăt la această uşă, astfel că nimeni, nici proprietarul parcării, nu putea să intre şi, de asemenea, blocasem fereastra cu un adeziv puternic. Am descuiat lacătul şi am intrat.

Mobila din dormitor se potrivea cu locul, dar luasem de la intendentul garnizoanei un birou de campanie şi un scaun, şi, pe birou, am văzut luminiţa robotului telefonic care clipea. Am apăsat pe butonul pentru mesaje şi o voce de bărbat, care avea probleme cu polipii, m-a anunţat: „Aveţi un mesaj”, apoi altă voce bărbătească a spus: „Domnule Brenner, aici e colonelul Fowler, aghiotantul generalului Campbell care doreşte să vă vadă. Prezentaţi-vă acasă la el cât se poate de repede. Bună ziua”.

Foarte concis. Am tras o singură concluzie: colonelul Kent se dusese, în cele din urmă, şi înştiinţase familia decedatei, şi le oferise informaţia că ofiţerul-anchetator este unul Brenner de la Falls Church, şi-i dăduse colonelului Fowler numărul meu de telefon. Mulţumesc, Kent.

Deocamdată, nu aveam timp pentru general şi nici pentru doamna Campbell, deci am şters mesajul de pe bandă şi din mintea mea.

M-am dus la masa de toaletă şi mi-am luat pistolul automat Glock de 9 mm, şi teaca, apoi am ieşit din dormitorul sărăcăcios, închizând lacătul după mine.

Am intrat în dormitorul principal, m-am schimbat cu un costum albastru, de lână, uşor, mi-am pus tocul pistolului, m-am dus în bucătărie, am deschis o bere rece, apoi am ieşit din rulotă. Am lăsat camioneta acolo unde se afla şi am urcat în Blazer. Astfel schimbat, eram pregătit – în exterior – să înfrunt violul şi crima, deşi, cândva, pe parcurs, trebuia să dorm puţin.

În timp ce conduceam, am luat câteva înghiţituri de bere. În statul ăsta există o lege cu privire la recipientele deschise de băuturi alcoolice. Localnicii zic că legea prevede că, odată recipientul deschis, trebuie golit, înainte de a fi aruncat pe fereastră.

Am făcut un ocol printr-un cartier sărăcăcios de periferie alcătuit din case mici, numit Indian Springs. Pe acolo, nu erau indieni, ci o mulţime de cowboy, judecând după maşinile cu motoarele modificate, de pe alei. Am tras pe drumul de acces al unei case modeste şi am claxonat de câteva ori. Asta în loc să cobor şi să sun la sonerie, ceea ce aici e perfect acceptabil. O femeie solidă a venit la uşă, m-a văzut, mi-a făcut semn cu mâna şi a dispărut. Câteva minute mai târziu, sergentul Dalbert Elkins a ieşit agale din casă. Unul dintre avantajele gărzilor de noapte e faptul că ai liber a doua zi, iar Elkins se bucura de ziua aceea, îmbrăcat în şort, tricou şi sandale, cu câte o cutie cu bere în fiecare mână. I-am spus:

— Urcă. Mergem la garnizoană să vedem un tip.

— Fir-ar să fie!

— Hai odată! Te aduc înapoi cât se poate de repede.

A urlat spre casă: „Trebuie să plec!”, apoi s-a urcat în maşină şi mi-a dat una din cutii.

Am luat-o, am dat înapoi pe alee şi am ieşit în drum. Sergentul Elkins avea să-mi pună patru întrebări: De unde ai maşina asta? De unde ai costumul? Cum a fost păpuşica? Pe cine trebuie să vedem?

I-am răspuns că maşina e închiriată, că aveam costumul din Hong Kong, tipa fusese clasa întâi şi că trebuia să vedem un tip care era la închisoare.

— La închisoare?

— Un tip de treabă. L-au închis la poliția garnizoanei. Trebuie să-l văd înainte să-l bage la răcoare.

— De ce? Pentru ce?

— L-au prins conducând în stare de ebrietate. Trebuie să-i duc maşina acasă. Nevastă-sa e însărcinată în nouă luni şi-i trebuie maşina. Stau pe lângă tine. Ai să conduci tu maşina mea, la întoarcere.

Sergentul Elkins a dat din cap, ca şi cum era obişnuit cu aşa ceva.

— Povesteşte-mi de fetiţa aia, a spus.

Deci, vrând să-l fac fericit, am dat drumul la vrăjeală:

— Am o guristă asiatică, nu mai mare decât o halbă, o iau de urechi, o înfig în mădular şi o învârtesc ca pe o elice.

Elkins a izbucnit în râs. De fapt, nu era rău pentru un tip care a crescut în munţii Boston. Dumnezeule, mă pricep!

Am mai flecărit puţin, bând din bere. La garnizoană, când am trecut pe lângă poliţişti, am lăsat cutiile cu bere în jos, apoi le-am aruncat sub bancheta din spate. Am tras în faţa clădirii poliției, am coborât din maşină şi am intrat.

Sergentul de la intrare stătea în picioare şi i-am pus insigna de la DIC în ochi, după care am mers mai departe. Sergentul Elkins fie nu a observat, fie am fost eu prea iute pentru el. Am intrat pe coridorul care ducea la celule. Am găsit una frumoasă şi neocupată, în colt, cu uşa deschisă, şi l-am împins înăuntru pe sergentul Elkins. A părut năucit şi puţin neliniştit.

— Unde e prietenul tău? a întrebat.

— Tu eşti prietenul meu.

Am închis uşa celulei şi am încuiat-o. I-am vorbit printre gratii:

— Eşti arestat. I-am arătat insigna. Eşti acuzat de complot pentru vânzarea unor bunuri din proprietatea armatei, fără autorizaţie, şi înşelătorie în dauna Statelor Unite. Plus faptul că nu ți-ai pus centura de siguranţă, am adăugat.

— Isuse… Dumnezeule!

Expresia de pe chipul unui om căruia îi spui că e în stare de arest este foarte interesantă şi revelatoare, şi trebuie să-ţi cântăreşti afirmaţiile următoare după reacţia acestuia. Elkins arăta ca unul care tocmai l-a văzut pe Sfântul Petru dându-i un bobârnac.

— Am să te las singur, Dalbert, l-am informat. Ai să scrii o declaraţie completă, ai s-o semnezi, apoi ai să colaborezi cu guvernul, pentru a-i prinde pe tipii cu care ai vorbit. Dacă faci asta, îţi garantez că nu vei sta la puşcărie. Vei fi scos din armată, vei pierde gradul, solda, îndemnizaţiile şi dreptul la pensie. Altfel, ajungi la Leavenworth, băiete. S-a făcut?

A început să plângă. Ştiu că am început să fiu mai milos, căci era o vreme când nu aş fi propus nimănui aşa ceva, şi, dacă un suspect ar fi început să plângă, l-aş fi plesnit până ar fi tăcut. Dar am încercat să devin mai înţelegător faţă de nevoile şi dorinţele infractorilor, şi am încercat să nu mă gândesc la ce ar fi putut face cele două sute de puşti M-16 şi aruncătoarele de grenade poliţiştilor şi oamenilor nevinovaţi. Ca să nu mai spun că sergentul Elkins călcase un jurământ sfânt.

— S-a făcut? l-am întrebat pe Elkins.

A dat din cap.

— Inteligentă treabă, Dalbert. Am căutat în buzunar şi am găsit cartonaşul cu drepturile arestaţilor. Uite, citeşte şi semnează aici. I-am dat cartonaşul şi un pix. Şi-a şters lacrimile şi a citit ce drepturi avea.

— Semnează odată, Dalbert! i-am spus.

A semnat şi mi-a dat cartonaşul şi pixul înapoi. Karl avea să facă apoplexie când avea să afle că l-am transformat pe Elkins într-un martor al guvernului. Filosofia lui Karl este că toţi ar trebui să înfunde închisoarea şi că nimeni nu ar trebui să încheie vreo înţelegere cu ei. Celor de la Curtea Marţială nu le place să audă aşa ceva. Da, dar eu trebuia să termin cu cazul ăsta, ca să mă apuc de ancheta cu care aş fi putut s-o păţesc. Karl spusese să termin cu el. Terminasem.

Un locotenent din poliția militară s-a apropiat, mi-a cerut actele şi să-i spun ce era cu mine acolo. I-am arătat legitimaţia de la DIC şi i-am spus:

— Adu-i omului ăstuia hârtie şi ceva de scris, apoi du-l la Direcţia de Investigaţii a garnizoanei şi predă-l acolo pentru cercetări ulterioare.

Sergentul Elkins stătea acum pe patul pliant, părând total pierdut în şortul, tricoul şi sandalele lui. Am văzut prea mulţi oameni în această situaţie, printre gratiile de oţel. Mă întreb cum mă văd ei, din cealaltă parte a gratiilor.

Am plecat de la închisoare şi m-am dus la biroul care-mi fusese repartizat. Am frunzărit agenda lui Ann Campbell, care conţinea cam o sută de nume, afară de al meu. Nu folosise steluţe sau inimi, sau ceva care să trădeze un interes romantic, sau vreun sistem de clasificare, dar, cum am zis, avea, probabil, altă listă de nume şi numere de telefon undeva, poate în camera de la subsol sau, poate, îngropate în computerul personal.

Am scris repede un raport destul de superficial, plicticos şi lapidar pentru Karl, nu cel pe care mi-l schiţasem în minte, ci unul pe care nici procurorul general al Curţii Marţiale, nici avocatul apărării să nu-l poată ataca, mai târziu. În toată ţara, niciun document nu se mai afla în siguranţă, iar clasificarea „Confidenţial” ar fi putut foarte bine să fie „Pentru largă circulaţie”.

Odată raportul terminat, am apăsat pe butonul interfonului şi am cerut să se prezinte la mine un furier.

Furierii din armată sunt cam ca secretarele civile, numai că mulţi dintre ei sunt bărbaţi, deşi, în ultima vreme, văd tot mai multe femei-furier. În ambele cazuri, ca şi omologii lor civili, pot să fie de folos sau să distrugă un patron, sau un birou. Furierul care s-a prezentat la mine era o femeie îmbrăcată într-o uniformă verde, compusă din fustă şi bluză, potrivită pentru birourile încinse. A salutat destul de bine, cu un gest vioi şi o voce plăcută:

— Gradat Baker, la raport!

M-am ridicat, deşi nu eram obligat, şi i-am întins mâna.

— Sunt ofiţerul specialist Brenner, de la DIC. Anchetez cazul Campbell. Ştii despre ce e vorba?

— Da, domnule.

Am privit-o o clipă pe gradatul. Baker. Avea cam douăzeci şi unu de ani, părea destul de vioaie, nu era frumoasă, dar avea ochii strălucitori şi plini de viaţă. Poate era drăguţă.

— Vrei să fii desemnată să lucrezi cu mine?

— Lucrez pentru căpitanul Redding.

— Da sau nu?

— Da.

— Bine. Îmi vei raporta numai mie şi doamnei Sunhill, care lucrează, de asemenea, la cazul acesta, şi nu vei vorbi cu nimeni altcineva. Orice vezi şi auzi este strict confidenţial.

— Am înţeles.

— Bine. Bate la maşină acest raport, fă copii după agenda asta, trimite copiile la acest număr de fax din Falls Church şi lasă originalele pe biroul meu.

— Am înţeles.

— Pune pe uşă o inscripţie: „Particular, este permisă numai intrarea persoanelor autorizate”. Dumneata, eu şi doamna Sunhill suntem singurele persoane autorizate.

— Am înţeles.

În armată, unde cinstea, onoarea şi respectul sunt încă socotite virtuţi, nu e nevoie de chei la uşi, teoretic, dar, în ultima vreme, văd tot mai multe chei. Totuşi, fiind din şcoala veche, nu am ordonat să se pună lacăt.

— În fiecare seară, vei goli coşurile de hârtii şi vei pune conţinutul în maşina de tăiat hârtii, am spus totuşi gradatului Baker.

— Am înţeles.

— Ai întrebări de pus?

— Cine va vorbi cu căpitanul Redding?

— Îi voi spune eu colonelului Kent. Alte întrebări?

— Nu, domnule.

— Eşti liberă.

A luat agenda şi raportul meu, a salutat, s-a întors şi a ieşit. Nu e uşor să fii o pacoste călătoare. Oricine poate să fie o pacoste la el în tribunal, dar trebuie să ai o personalitate deosebită ca să vii într-un loc unde ierarhia, nuanţele şi personalităţile au şi fost formate şi-şi au locul lor. Dar, dacă nu te impui din prima zi, nu o vei mai face niciodată şi vei pierde timpul până când vei ajunge mai rău decât inutil.

Am învăţat că puterea poate fi luată pe multe căi legale. Dacă instituţia nu ţi-a dat puteri depline, dar în schimb ţi-a dat o treabă foarte importantă care te acaparează, atunci trebuie să iei puterea de care ai nevoie ca să o faci. Cred că asta aşteaptă armata, să dai dovadă de iniţiativă, aşa cum ţi se spune mereu. Dar trebuie să ai grijă, pentru că sistemul merge numai dacă faci ceea ce se aşteaptă de la tine. Dacă nu-ţi faci treaba, te-ai ars. Mai rău, atunci când ai terminat totul cu succes, te mângâie pe cap, ca pe un câine de sanie obosit, apoi te înghit, de aceea nu rămân niciodată la cocteilurile care au loc după ce este soluţionat un caz. Karl spune că mă ascund sub biroul lui o săptămână, ceea ce nu este adevărat, dar se ştie că-mi iau liber câteva săptămâni şi mă duc în Elveţia.

Era ora 14.00 şi ofiţerul specialist Sunhill nu-şi făcuse încă apariţia, deci am ieşit din clădire, ca să mă duc la maşina mea. Mi-am descoperit partenera în maşina parcată în faţa uşii, dormind cu capul pe volan, în timp ce de pe un compact-disc se auzea formaţia The Grateful Dead, ceea ce ar fi putut fi foarte potrivit.

Am urcat în maşină şi am trântit uşa, trezind-o.

— Dormeai? am întrebat-o.

— Nu, îmi odihneam ochii.

Întotdeauna răspundea aşa, şi am schimbat zâmbete iuţi de recunoaştere.

— La poligonul şase, te rog.