12

Repede! Repede! Cu cât e mai vechi cazul, cu atât mai reci sunt urmele. Şi cu cât urmele sunt mai reci, cu atât e mai grea ancheta.

Transfer şi schimb. Oficial, este o teorie care priveşte urmele de natură fizică ce se analizează în laborator de către medicul legist. Dar pentru anchetatorul unei crime poate să fie în legătură cu ceva aproape metafizic. Studiind tipuri de criminali şi analizând crimele violente, începi să cunoşti ucigaşul, fără să-l fi întâlnit vreodată. Folosind analiza victimelor şi autopsia psihologică, începi să ştii mai multe despre victimă decât afli de la oameni. În cele din urmă, poţi să ghiceşti ce relaţii sunt între victimă şi criminal, şi să deduci că se cunoşteau unul pe celălalt, aşa cum e cazul adesea. Bazându-te pe teoria că între decedat şi ucigaş există transferuri şi schimburi psihologice, poţi să începi să restrângi cercul suspecţilor. Pe de altă parte, o amprentă genetică şi amprentele digitale ar fi bine venite, dacă mi le-ar trimite Cal Seiver.

Am luat-o spre nord, către centrul garnizoanei, dar am cotit la stânga în dreptul unui indicator care arăta spre Jordan Field.

— Judecând după ce a aflat Cal despre ţăruşii de cort şi frânghie, nu cred că mai trebuie să facem reconstituirea, i-am spus.

— Karl e detectivul de birou tipic, a răspuns ea.

— Aşa e.

Printre alte trăsături enervante, Karl avea şi prostul obicei de a veni cu idei strălucite. Stătea acolo, la Falls Church, citea rapoartele de laborator, declaraţiile martorilor, se uita la fotografii, apoi formula ipoteze, căi de cercetare. Bărbaţii şi femeile din branşă sunt încântaţi. Karl se crede un fel de savant european, iar faptul că nu nimereşte niciodată nu pare să-l deranjeze.

Dar Karl este un comandant bun. Conduce strâns operaţiunile, nu pupă pe nimeni în fund şi îşi apără oamenii. În cazul de faţă, colonelul Karl Gustav Hellmann va fi chemat, fără îndoială, la Pentagon, la raport. În picioare, în biroul şefului statului-major, în faţa ministrului Forţelor Armate, a directorului FBI, a consilierului general al Curţii Marţiale şi a altor ofiţeri superiori şi lachei prezidenţiali, cu ochi reci, va anunţa: „Cazul este anchetat de cel mai bun om al meu, ofiţerul specialist Paul Brenner, care mi-a spus că nu are nevoie de ajutor din afară şi m-a asigurat că poate să ducă ancheta la bun sfârşit în câteva zile. În curând, va fi arestat cineva”. Ai dreptate, Karl. Eu voi fi acela, probabil.

— Eşti cam palid, mi-a spus Cynthia, privindu-mă.

— Doar obosit.

Ne-am apropiat de Jordan Field, care făcea parte din Fortul Hadley. Hadley este o garnizoană deschisă, oamenii vin şi pleacă, după plac, dar Jordan Field este o zonă păzită şi am fost opriţi la poartă de un poliţist militar. Acesta s-a uitat la legitimaţia Cynthiei şi a întrebat:

— Dumneavoastră anchetaţi crima aceea, doamnă?

— Da, a răspuns ea. Iar el e tata.

Poliţistul a zâmbit.

— Hangarul trei, doamnă.

Cynthia a băgat maşina în viteză şi ne-am apropiat de hangarul trei. Jordan Field a fost la început construit de acum defuncta Aviaţie Militară, în deceniul patru al secolului, şi arată ca un platou pentru un film din al Doilea Război Mondial. E prea mic pentru a fi preluat de noua Aviaţie Militară, de după război, dar este mult prea mare pentru nevoile restrânse ale armatei sau pentru adunarea trupelor. De fapt, dacă tot acest complex militar, inclusiv Hadley şi Jordan, ar aparţine companiei General Motors, jumătate din el ar fi mutat în Mexic, iar cealaltă jumătate ar fi închisă. Dar armata nu face declaraţii de venituri şi cheltuieli, iar produsul finit, apărarea naţională, este ceva abstract, ca liniştea sufletească şi, de aceea, fără preţ. În realitate, totuşi, Hadley şi Jordan nu sunt decât proiecte guvernamentale de lucru pentru economia locală. Ceea ce a creat războiul va trebui să fie menţinut cu dividendele din timp de pace.

Pe pistă, se aflau două elicoptere Huey şi trei avioane de recunoaştere ale artileriei. Am intrat în hangarul trei, în faţa căruia era parcată maşina lui Kent şi un Ford alb-albastru cu însemnele poliției. Pe uşa maşinii de poliție, era, de fapt, un scut auriu pe care scria „Şeful Poliţiei din Midland”.

— Asta o fi maşina lui Yardley, a spus Cynthia. Am lucrat odată cu el. Dar tu?

— Nu. Şi nu am intenţia să încep acum.

Am intrat în hangarul uriaş, unde, întâi, am observat un BMW 325, decapotabil, care, am presupus, era al lui Ann Campbell. La capătul hangarului, se aflau lucrurile din casa lui Ann Campbell, aranjate în ordinea în care erau în camere, mocheta fiind întinsă conform planului podelei din casă. Apropiindu-mă, am văzut şi mobila din camera de lucru. Când ne-am apropiat şi mai mult, am văzut o masă lungă, acoperită cu fotografii polaroid ale casei şi bucătăriei. La marginea mochetei, erau câţiva poliţişti militari, precum şi colonelul Kent cu un bărbat care purta pălărie de cowboy şi arăta ca şi cum ar fi fost, şi poate era, şeful de poliţie Yardley. Un tip înalt, pe care crăpa costumul de pânză cafenie, iar faţa roşie m-a făcut să mă întreb dacă era ars de soare, dacă avea tensiune sau era furios.

Yardley şi Kent stăteau de vorbă şi se uitau la noi în timp ce ne apropiam. În cele din urmă, Yardley s-a întors şi a venit spre mine. M-a întâmpinat cu cuvintele:

— Trebuie să explici o grămadă de lucruri, fiule.

Eu nu credeam la fel şi i-am spus-o:

— Dacă aţi atins ceva sau aţi venit în contact cu ceva, trebuie să-mi daţi amprentele dumneavoastră şi scame din haine.

Yardley s-a oprit la treizeci de centimetri de mine şi m-a măsurat multă vreme, apoi a râs.

— Păcătosule! S-a întors spre Kent. Ai auzit?

Kent s-a străduit să zâmbească, dar nu era prea fericit.

— Vă rog să nu uitaţi, am continuat eu, că sunteţi pe teritoriul unei rezervaţii militare şi că eu sunt singurul răspunzător pentru acest caz.

— Domnule Yardley, daţi-mi voie să vi-i prezint pe domnul Brenner şi pe doamna Sunhill, a spus Kent, cu întârziere.

— Îţi dau voie, a răspuns Yardley, dar nu sunt prea încântat.

Yardley, cred că aţi ghicit, are un accent rural din Georgia care, în cel mai bun caz, mă calcă pe nervi. Îmi pot închipui cum i se părea lui accentul meu din Boston.

Yardley s-a întors spre Cynthia şi, tot numai farmec sudic, şi-a atins pălăria de cowboy.

— Cred că ne-am mai întâlnit, doamnă.

— Puteţi să-mi spuneţi care este treaba dumneavoastră oficială aici? l-am întrebat.

El a zâmbit din nou. Se pare că îl amuzam.

— Treaba mea oficială este să te întreb cum au ajuns toate astea aici.

Amintindu-mi sfatul aproape inteligent al lui Karl şi dorind ca tipul să plece, i-am replicat:

— Familia decedatei m-a rugat să am grijă de aceste lucruri şi să le transport aici.

A chibzuit un timp, apoi a spus:

— Bine gândit, fiule. Mă dau bătut.

— Mulţumesc.

De fapt, îmi plăcea individul. Sunt părtinitor cu imbecilii.

— Ştii ceva – îmi dai acces mie şi laboratorului comitatului la aceste lucruri şi suntem chit.

— Am să mă gândesc la asta după ce laboratorul DIC îşi termină treaba.

— Nu te pune rău cu mine, fiule.

— Nici nu-mi dă prin gând.

— Bun. Ce părere ai de asta… ne dai acces la caz şi noi te lăsăm în casa decedatei, pe care am încuiat-o şi care, acum, e păzită.

— Nu mă interesează casa.

În afară de subsol. Tipul avea un as despre care nu ştia nimic.

— Bine. Am unele informaţii oficiale despre decedată.

Lucrurile mergeau ceva mai bine, dar am spus:

— Dacă trebuie, voi solicita aceste informaţii printr-o citaţie.

— Parcă-i un negustor de cai, a spus Yardley, întorcându-se spre Kent. Apoi s-a uitat iar la mine. Am aici informaţii – şi-a ciocănit capul, care a sunat a gol – pe care nu poţi să le obţii prin citaţie.

— O cunoşteaţi pe decedată?

— Da, băiete. Dar tu?

— N-am avut plăcerea.

Cu dublu înţeles, poate.

— Îl cunosc şi pe bătrân. Hei, ştii ceva, a spus Yardley, folosind aceeaşi expresie enervantă, vino la biroul meu ca să stăm de vorbă.

Amintindu-mi cum îl fraierisem pe bietul Dalbert Elkins, ca să-l închid, i-am răspuns:

— Dacă trebuie să stăm de vorbă, o vom face în biroul şefului poliției militare.

Titlul lui Kent a părut să-l înfurie.

— Vom coopera, făcând schimb de informaţii, probe şi rapoarte de laborator, a spus el.

Cynthia a vorbit pentru prima dată de la începutul discuţiei:

— Înţeleg sentimentul dumneavoastră că am fi acţionat nepotrivit, dar să nu credeţi că e ceva personal la mijloc sau că este o insultă profesională. Dacă victima ar fi fost oricine altcineva, v-am fi rugat să vă alăturaţi nouă, acasă la ea, şi ne-am fi sfătuit împreună cum să procedăm cel mai bine.

Yardley îşi ţuguia buzele, ca şi cum ar fi reflectat la această declaraţie sau ar fi spus cuvântul „prostii”.

— Şi noi ne supărăm atunci când un soldat este arestat în oraş, din cauza vreunei infracţiuni minore pentru care orice tânăr din localitate ar scăpa ieftin, a continuat Cynthia.

Afară doar dacă tânărul nu ar fi fost negru, bineînţeles. Dar ţine-ţi gura, Brenner!

— Deci, a reluat Cynthia raţionamentul ei cuminte, vom stabili, de comun acord, o întâlnire, mâine, pentru a cădea la înţelegere asupra unei bune relaţii de lucru.

Şi aşa mai departe.

Yardley a dat din cap, dar gândurile îi erau aiurea. În cele din urmă, a răspuns:

— Mie îmi convine.

I-a spus lui Kent:

— Mulţumesc, colonele. Sună-mă acasă, deseară.

S-a întors şi m-a bătut pe umăr.

— M-ai dat gata, băiete. Îţi rămân dator.

A plecat, străbătând hangarul, cu aerul unuia care se va întoarce.

După ce a ieşit pe uşa destinată personalului, Kent a spus:

— Ţi-am spus eu că o să fie jignit.

— Cui îi pasă? am replicat.

— Nu vreau să intru în conflict cu omul ăsta, a răspuns Kent. Adevărul e că poate să fie de folos. Jumătate din personalul militar locuieşte în afara garnizoanei, pe terenul lui, şi nouăzeci la sută dintre angajaţii civili ai garnizoanei locuiesc în Midland. Când vom avea o listă de suspecţi, Yardley ne va fi de folos.

— Poate. Dar cred că toţi suspecţii vor ajunge pe terenul guvernului la un moment dat. Dacă nu, îi vom răpi.

Kent a clătinat din cap, ceea ce a părut să-i stimuleze creierul, şi m-a întrebat:

— Ai fost la general?

— Nu. Trebuia?

— Doreşte să te vadă cât mai repede. E acasă.

— Bine.

Cei care au pierdut pe cineva au multe lucruri la care să se gândească, dar convorbirea cu ofiţerul anchetator nu e, de obicei, printre ele. Însă un general, presupun că e altă specie de fiinţă umană, iar generalul Campbell poate că simţea nevoia să arate că încă e la comandă.

— L-am văzut pe Cal Seiver, ofiţerul care comandă echipa de la laborator. Ai vorbit cu el?

— Da, mi-a răspuns Kent. Pare că stăpâneşte situaţia. A găsit ceva?

— Încă nu.

— Dar tu?

— Am o listă preliminară de suspecţi posibili.

— Deja? Kent părea uluit. Cine?

— Unul ai fi tu.

— Ce? Ce dracu’ tot spui, Brenner?

— Suspecţii mei sunt toţi cei care au avut contact cu locul unde s-a petrecut crima şi/sau cu casa victimei din oraş. Laboratorul va culege urme, amprente de picioare şi de degete, care aparţin acelor oameni, iar eu nu am cum să ştiu dacă nu au fost cumva lăsate înainte, în timpul crimei sau după. Deci, suspecţii preliminări sunt sergentul St John, ECI Casey, care a răspuns la telefon, tu şi orice alt poliţist militar care a fost acolo, Cynthia şi eu. Nu sunt nişte suspecţi acceptabili, dar trebuie să descurc urmele găsite de laborator.

— Atunci, mai bine ai începe să cauţi alibiuri.

— Da. Tu ce alibi ai?

— Bine… Eram acasă, în pat, când am primit un telefon de la sergent.

— Locuieşti în garnizoană, nu-i aşa?

— Exact.

— La ce oră ai ajuns acasă?

— Cam pe la miezul nopţii. Am luat masa în oraş, apoi m-am dus la birou, am lucrat până târziu, pe urmă am plecat acasă.

— Soţia ta poate să confirme?

— … Nu, e în vizită la părinţii ei, în Ohio.

— Aha!

— Du-te dracului, Paul.

— Ia-o încet, colonele.

— Dacă-ţi închipui că eşti amuzant, să ştii că nu eşti. Nu-i nimic distractiv în bancurile făcute pe seama unei crime şi a suspecţilor de crimă.

M-am uitat la el şi am văzut că era chiar tulburat.

— O să fie şi aşa destul de scârbos. Zvonuri, şoapte, bănuieli. Nu-i nevoie să înrăutăţeşti lucrurile, a continuat el.

— Bine, am spus, îmi cer scuze. Dar credeam că trei ofiţeri pot să-şi împărtăşească gândurile. Nimic din ce spunem nu iese din acest hangar, Bill, iar dacă facem speculaţii sau chiar remarci idioate, e limpede că totul rămâne între noi. Bine?

Dar nu părea domolit şi s-a răstit la mine:

— Tu unde ai fost noaptea trecută?

— Acasă, singur în remorca mea, până la 04.30. Am ajuns la postul de gardă, de la depozitul de arme, cam pe la ora 05.00. N-am niciun martor.

— Veridică poveste, a mârâit Kent, care părea neobişnuit de fericit că nu aveam alibi. S-a întors spre Cynthia. Dar tu?

— Am ajuns la apartamentele pentru vizitatori pe la ora 19.00 şi am scris raportul asupra cazului Neely, până la miezul nopţii, apoi m-am dus la culcare, singură. Am fost trezită de un poliţist militar care bătea la uşa mea cam pe la 05.30.

— N-am întâlnit în viaţa mea nişte alibiuri mai slabe, am spus. Dar, deocamdată, le luăm cum sunt. Fapt este că garnizoana asta e ca un orăşel, iar cercul de prieteni, familia şi cunoştinţele decedatei includ membri de frunte ai acestei comunităţi. I-am spus lui Kent: Voiai ca de acest caz să se ocupe cineva din afară, nu-i aşa?

— Aşa e. Dar nu exagera, Paul.

— De ce ai chemat-o pe doamna Sunhill?

— Pentru acelaşi motiv pentru care te-am chemat şi pe tine. Un expert din afară.

Mi-a trecut prin cap că expert din afară însemna, de fapt, „Dorim doi anchetatori care să nu aibă habar de murdăriile ştiute de toţi cei de-aici”.

— Cât de bine o cunoşteai pe Ann Campbell? l-am întrebat pe Kent.

A ezitat o clipă, apoi a răspuns alegându-şi cuvintele:

— Destul de bine.

— Vrei să fii mai explicit?

Era limpede că lui Kent, care era mai mare în grad decât mine şi el însuşi poliţist, nu-i făcea nicio plăcere. Dar era un profesionist şi, de aceea, ştia ce i se cere. S-a străduit să zâmbească.

— Trebuie să ne citim unul altuia drepturile? a întrebat.

I-am zâmbit şi eu. Nu-mi era uşor, dar trebuia.

Şi-a dres vocea şi a zis:

— Căpitanul Campbell a venit acum doi ani. Pe atunci, eu eram deja aici, la fel şi generalul şi doamna Campbell. Familia Campbell m-a invitat la ei, împreună cu alţi câţiva ofiţeri, pentru a o cunoaşte pe fiica lor. Ariile noastre de preocupări nu aveau nimic comun în mod obişnuit, dar un psiholog ca ea nu putea să nu fie interesat de comportamentul criminal, iar eu eram interesat de gândirea criminalilor. Nu e ceva neobişnuit ca un ofiţer care apără legea şi un psiholog să aibă interese comune.

— Deci aţi devenit prieteni?

— Într-o oarecare măsură.

— Luaţi masa împreună?

— Uneori.

— Cinaţi? Beaţi împreună?

— Rareori.

— Singuri?

— O dată sau de două ori.

— Dar nu păreai să ştii unde locuieşte.

— Ştiam că stă în oraş. Dar nu am fost niciodată la ea acasă.

— Ea a fost la tine?

— Da. De câteva ori. Pentru activităţi sociale.

— Soţia ta o place?

— Nu.

— De ce nu?

— Poţi să-ţi închipui, Brenner.

— Bine. Îmi închipui.

Cynthia a avut bunul-simţ să nu se amestece în interogarea unui ofiţer cu grad înalt, deci m-am întors spre ea.

— Ai vreo întrebare pentru colonelul Kent?

— Numai una, cea mai evidentă, a răspuns Cynthia, uitându-se la Kent.

— Nu eram intimi, a spus el. Dacă aş fi fost, v-aş fi spus din prima clipă.

— Să sperăm, am zis, apoi l-am întrebat: Avea un prieten permanent?

— Nu, din câte ştiu.

— I se cunoştea vreun duşman?

S-a gândit puţin, apoi a răspuns:

— Unele femei nu puteau s-o sufere. Se simţeau ameninţate. Chiar unii bărbaţi nu o plăceau. Se simţeau…

— Inferiori? a completat Cynthia.

— Da. Cam aşa ceva. Sau, poate, pentru că ea era cam rece cu tinerii ofiţeri necăsătoriţi care suspinau după ea. Dar nu ştiu să fi avut duşmani adevăraţi. A ezitat, apoi a adăugat: Având în vedere felul cum a murit, cred că a fost o crimă legată de sex. Există femei care provoacă visuri sexuale, sănătoase sau romantice, dar cred că Ann Campbell îi făcea pe unii bărbaţi să viseze că o violează. Cred că cineva a mers până la capăt. După viol, tipul ştia că va avea probleme. Poate că Ann l-a provocat. Tipul s-a gândit cum e viaţa la Leavenworth şi a gâtuit-o. Kent s-a uitat la mine şi la Cynthia. Mulţi tipi sunt dominaţi de monstrul cu un singur ochi şi iubitor de căldură care-i duce drept în iad. Am văzut multe din astea în slujba mea. Ca şi voi.

Adevărat. Dar, în acest caz, pe mine mă interesa mai mult ceea ce căuta monstrul.

— Ştii dacă avea întâlniri? l-am întrebat pe Kent. Era activă din punct de vedere sexual?

— Nu ştiu dacă era activă. Cunosc doar un ofiţer necăsătorit cu care s-a întâlnit – locotenentul Elby, unul dintre aghiotanţii generalului – dar nu a discutat niciodată cu mine despre viaţa ei particulară, iar comportarea ei nu a intrat niciodată în sfera de interes a profesiei mele. Pe de altă parte, trebuie să te întrebi cum se distra.

— Cum crezi că se distra?

— Dacă aş fi fost în situaţia ei, eu nu aş fi amestecat viaţa profesională cu cea socială din mijlocul comunităţii civile.

— Ce informaţii deţine Yardley despre ea?

— Păi… Cred că se referă la arestarea ei în Midland, de acum un an. Chiar înainte de a fi trecută în registru, Yardley m-a chemat la telefon. M-am dus în oraş şi am luat-o de la poliție.

— Deci, a intrat în atenţia ta profesională.

— Într-un fel. Nu a fost ceva oficial. Yardley a spus că nu-i va face dosar, că nu va înregistra arestarea.

— E clar că a minţit. De ce a fost arestată?

— Yardley spunea că a tulburat liniştea publică.

— În ce fel a tulburat Ann Campbell liniştea publică din Midland?

— S-a certat cu un individ de pe stradă.

— Amănunte?

— N-am. Yardley nu mi-a spus. A zis doar să o duc acasă.

— Iar tu ai dus-o acasă.

— Nu, ţi-am spus că nu ştiu unde stă, Brenner. Nu încerca figuri din astea cu mine. De fapt, am adus-o la garnizoană. Era cam ora 23.00. Să ştii că era trează. Deci, am dus-o să bem ceva la Clubul Ofiţerilor. Nu mi-a spus niciodată ce s-a întâmplat, iar eu nu am întrebat-o. I-am chemat un taxi şi a plecat pe la miezul nopţii.

— Nu ştii numele bărbatului implicat sau al celui care a arestat-o?

— Nu. Dar sunt sigur că Yardley le ştie. Întreabă-l – Kent a zâmbit –  acum, când te bucuri de colaborarea lui. Mai ai întrebări?

— Cum te-ai simţit când ai aflat că a murit? l-a întrebat Cynthia.

— Uluit.

— Trist?

— Sigur. Trist, pentru general şi pentru doamna Campbell. Şi foarte furios, şi puţin supărat, ştiind că s-a întâmplat pe teritoriul meu. Îmi plăcea, dar nu eram atât de apropiaţi ca s-o iau în tragic. Eram supărat mai mult din punct de vedere profesional.

— Apreciez cinstea ta, am spus.

— Ai să începi s-o apreciezi şi mai mult când ai să auzi tot felul de prostii.

— Fără îndoială. Ai întrebări pentru mine? am adăugat.

El a zâmbit.

— Cât ziceai că durează drumul dintre garnizoană şi Pinii Şoptitori?

— O jumătate de oră. Mai puţin în primele ore ale dimineţii.

A dat din cap, apoi a privit mobila şi lucrurile din hangar.

— Totul ţi se pare în regulă?

— E bine. Au făcut treabă bună. Dar mai adu nişte paravane, atârnă tablourile şi pune hainele acolo unde erau dulapurile. L-am întrebat: Au scos şi ce era în subsol? M-am uitat la Cynthia.

— Da, a răspuns Kent. Totul e acolo, în cutii. Vom aduce mese şi rafturi pentru a simula subsolul. S-a gândit o clipă, apoi a adăugat: Aş fi crezut că vor fi… mai multe lucruri. Ai băgat cumva de seamă, de exemplu, că nu sunt… articole personale?

— Vrei să spui anticoncepţionale? Scrisori de la bărbaţi, fotografii de prieteni, obiecte sexuale şi erotice?

— Nu ştiu dacă femeile necăsătorite au acasă obiecte de acest fel… şi nu m-am uitat bine după scrisori şi altele… mă refeream la anticoncepţionale.

— Ai atins ceva, Bill?

— Nu. A tras o pereche de mănuşi de chirurgie din buzunarul pantalonilor. Dar s-ar putea să fi atins ceva cu mâna goală când am supravegheat descărcarea. Yardley a atins şi el, din întâmplare, câteva lucruri.

— Sau dinadins.

— Sau dinadins, a fost de acord Kent. Mai adaugă un suspect pe listă.

— L-am şi adăugat.

M-am îndreptat spre locul unde era mobila din camera de lucru a lui Ann Campbell. Era genul de mobilă spartană, pe care armata preferă să o cumpere, pe de o parte, în timp ce, pe de altă parte, influenţează Congresul să aprobe tancuri de trei milioane de dolari.

Mobila consta dintr-un pupitru de metal, un scaun rotativ, două fotolii, un raft cu cărţi, două fişiere verticale şi un computer. Cărţile de pe rafturi erau toate texte standard de psihologie, plus publicaţii militare despre acelaşi subiect, ca şi despre operaţiuni psihologice, studii şi alte subiecte din domeniu.

Am deschis un sertar cu fişe şi am citit clasificarea care părea că se referă la note de lectură. Sertarul următor era însemnat „Confidenţial”, deci l-am deschis şi am văzut că exista doar o clasificare pe numere. Am început să mă uit printre hârtiile dintr-o secţiune. Părea a fi transcrierea unui interviu cu o persoană identificată doar cu iniţialele „R.J.” Cel care lua interviul era, de la întrebare probabil. Părea ceva tipic pentru un test psihologic sau o şedinţă la psiholog, dar persoana interogată, conform paginii întâi, era un condamnat pentru atac sexual. Întrebările erau de felul „Cum ai ales victima?” şi „Ce a spus ea când a aflat că trebuia să aibă contact oral cu tine?” Am închis dosarul. Era foarte asemănător cu materialele din biroul unui psiholog de poliţie sau de închisoare, dar nu vedeam nicio legătură cu războiul psihologic. Evident, era ceva de interes personal pentru Ann Campbell.

Am închis sertarul şi m-am dus la computerul ei. Nici nu ştiu cum se pun în funcţiune chestiile astea, dar i-am spus lui Kent:

— La Falls Church e o femeie, Grace Dixon, care scoate de la computer tot ce ştie. Am să trimit după ea şi nu vreau să umble nimeni cu computerul.

Cynthia se dusese în camera de lucru transplantată şi se uita la robotul telefonic.

— A înregistrat un mesaj.

Kent a aprobat.

— A venit în timpul după-amiezii, la câteva minute după ce compania de telefoane a făcut contactul aici.

Cynthia a apăsat pe buton şi o voce bărbătească a spus: „Ann, aici e Charles. Am încercat să dau de tine mai devreme, dar telefonul a fost deranjat. Ştiam că nu ai să fii la lucru de dimineaţă, dar vreau să ştii că un grup de poliţişti militari a fost aici şi ţi-a mutat toate lucrurile din birou. Nu mi-au spus nimic despre asta. Te rog, sună-mă sau vino să ne întâlnim la Clubul Ofiţerilor, pentru masă sau ce vrei tu. E ceva foarte ciudat. Aş chema poliţia, dar ei sunt poliţia!” A chicotit, dar era ceva forţat. A continuat: „Sper că nu e nimic serios. Sună-mă”.

— Cine-i ăsta? l-am întrebat pe Kent.

— Colonelul Charles Moore. Fostul ei şef de la şcoală.

— Ce ştii despre el?

— Şi el e psihiatru, bineînţeles. Genul de doctor în filosofie. Un individ ciudat. Puţin cam ţicnit. Toată şcoala aia e ţicnită. Uneori, cred că ar trebui să o înconjure cu un gard cu turnuri de pază.

— Erau prieteni? l-a întrebat Cynthia pe Kent.

Kent a încuviinţat.

— Păreau foarte apropiaţi. El era un fel de mentor, ceea ce nu spune prea multe despre judecata ei. Scuzaţi-mă.

— Nu trebuie să-i vorbim doar de bine pe cei morţi când e vorba de o anchetă, i-am spus.

— Da, dar asta era în afara activităţii. Kent şi-a frecat ochii. Sunt puţin… obosit.

Cynthia a remarcat:

— Ai avut o zi grea. Nu cred că a fost o plăcere să le anunţi soţilor Campbell moartea fiicei lor.

— Nu. Am sunat la ei acasă şi a răspuns doamna Campbell. Am rugat-o să-l cheme pe general şi i-am cerut să-mi acorde o întâlnire la ei acasă. Ea ştia că s-a întâmplat ceva. Am ajuns acolo împreună cu preotul, maiorul Eames, şi un medic-ofiţer, căpitanul Swick. Când ne-au văzut… de câte ori am fost martor la o astfel de înştiinţare? Atunci când e vorba de o moarte în timpul luptei, poţi să spui exact ce trebuie. Dar când e vorba de o crimă, atunci… nu ai prea multe de zis.

— Cum au primit vestea? a întrebat Cynthia.

— Cu demnitate. Aşa cum te aştepţi din partea unui soldat de carieră şi a soţiei lui. A trebuit să stau cu ei doar câteva minute, apoi i-am lăsat cu preotul.

— Le-ai dat amănunte? am întrebat.

— Nu. Le-am spus doar că Ann a fost găsită în poligon, moartă, probabil asasinată.

— El ce a spus?

— A spus… „A murit la datorie”. Kent a făcut o pauză şi a adăugat: Cred că asta e o mângâiere.

— Nu ai intrat în amănunte cu privire la starea ei, la un posibil viol?

— Nu… El a întrebat cum a murit, iar eu i-am spus că, probabil, a fost strangulată.

— Şi el ce a răspuns?

— Nimic.

— Iar tu i-ai dat numele şi numărul meu de telefon?

— Da. M-a întrebat dacă DIC face tot ce este posibil. I-am spus că am profitat de prezenţa ta, precum şi de a doamnei Sunhill, aici, şi că am cerut ca tu să anchetezi cazul.

— El ce a zis?

— A spus că doreşte ca maiorul Bowes, comandantul DIC de aici, să preia cazul şi că tu, şi doamna Sunhill sunteţi eliberaţi de orice răspundere.

— Tu ce i-ai răspuns?

— Nu am vrut să discut în contradictoriu cu el, dar înţelege că e ceva ce nu intră sub controlul lui.

— Într-adevăr.

— Cum a primit doamna Campbell vestea? a întrebat Cynthia.

— Cu stoicism, dar era distrusă. Aparenţele sunt foarte importante când e vorba de generali şi de soţiile lor, amândoi sunt din şcoala veche, a răspuns Kent.

— Foarte bine, Bill. Oamenii de la laborator vor veni aici după căderea întunericului şi vor rămâne toată noaptea. Spune oamenilor tăi că nimeni nu are permisiunea să intre în hangar, în afară de noi.

— Bine. Nu uita… generalul vrea să te vadă cât mai curând la el acasă.

— De ce?

— Poate ca să capete detalii asupra morţii fiicei lui, să îţi spună să-l informezi pe maiorul Bowes şi să renunţi la caz.

— Îmi convine. Pot să fac asta la telefon.

— De fapt, am primit un telefon de la Pentagon. Consilierul general al Curţii Marţiale e de acord cu şeful tău că tu şi doamna Sunhill sunteţi cei mai potriviţi pentru această anchetă, ca fiind din afara garnizoanei şi având mai multă experienţă decât oamenii de la DIC, din Hadley. E o hotărâre definitivă. Poţi să i-o comunici şi generalului Campbell când îl vezi. Şi îţi sugerez să o faci acum.

— Aş prefera să vorbesc mai întâi cu Charles Moore.

— Fă o excepţie, Paul. Ocupă-te întâi de politică.

M-am uitat la Cynthia care a încuviinţat. Am ridicat din umeri.

— Bine. Generalul şi doamna Campbell.

Kent ne-a însoţit spre ieşire.

— Ce ironie a sorţii! Ann avea un fel de motto personal… pe care îl luase de la… vreun filosof, probabil… Nietzsche… Zicea: „Ceea ce nu ne distruge ne face mai puternici”. Kent a adăugat: Acum, ea e moartă.