17

Am ajuns la Şcoala de Psi-Op pe la ora 23.00, iar Cynthia a parcat lângă statul-major al şcolii. Aceasta era alcătuită dintr-un grup de treizeci de clădiri din beton, toate de un cenuşiu deprimant, culoarea sinuciderii, din Seattle.

Nu exista prea multă iarbă, copaci erau puţini, iar iluminatul exterior, insuficient, ar fi fost inacceptabil într-o aşezare civilă, dar, în armată, proştii şi procesele nu erau încă o problemă.

Majoritatea clădirilor nu erau luminate, în afară de două, care păreau a fi locuinţe, iar în clădirea statului-major, din apropiere, se vedea lumină doar la o fereastră de la parter.

Pe când ne îndreptam într-acolo, Cynthia m-a întrebat:

— De fapt, ce se întâmplă aici?

— Aici este o subunitate a Şcolii Speciale JFK de la Bragg. De fapt, nu este deloc o şcoală, dar asta e acoperirea.

— Acoperire pentru ce?

— Pentru cercetări. Aici nu predau, ci se informează.

— Ce află?

— Cred că află ce îi face pe oameni să funcţioneze, apoi cum să-i facă să nu mai funcţioneze, fără să bage un glonţ în ei. Totul e mai mult experimental.

— Pare cam ceţos.

— De acord. Gloanţele şi explozivele nu dau greş. Seamănă panică şi nelinişte nestăpânită.

Un jeep a dat colţul şi a venit spre noi. S-a oprit şi un poliţist militar a coborât de pe locul mortului, iar şoferul a rămas în maşină, punând farurile pe noi. Poliţistul, un caporal numit Stroud, a salutat reglementar, apoi ne-a întrebat:

— Aveţi treabă aici?

— Da, i-am răspuns. Suntem de la DIC.

I-am arătat legitimaţia, pe care a examinat-o la lumina lanternei, apoi s-a uitat la a Cynthiei şi a stins lumina.

— Cu cine aveţi treabă, domnule?

— Cu sergentul de serviciu. De ce nu ne-ai escorta, caporal?

— Da, domnule.

A mers cu noi spre statul-major şi a întrebat:

— Cazul Campbell?

— Mă tem că da.

— Mare păcat.

— O cunoşteai? a întrebat Cynthia.

— Da, doamnă. Nu bine, dar am văzut-o aici uneori, noaptea. Cele mai multe lucrări de aici se fac noaptea. Frumoasă femeie! Aveţi vreun indiciu?

— Încă nu, i-am răspuns.

— Îmi pare bine că lucraţi toată noaptea la caz.

Am intrat cu toţii în clădire, unde un sergent stătea într-un birou aflat pe partea dreaptă a micului hol. Ne-a văzut şi s-a ridicat în timp ce noi intram. După prezentări, i-am spus sergentului de serviciu, al cărui nume era Corman:

— Sergent, aş vrea să văd biroul colonelului Moore.

Sergentul Corman s-a scărpinat pe cap, s-a uitat la caporalul Stroud, apoi a răspuns:

— Nu pot să fac asta, domnule.

— Ba poţi. Să mergem.

S-a ridicat în picioare.

— Nu pot dacă nu aveţi autorizaţie. Este o zonă interzisă.

În armată, nu e nevoie, de fapt, de mandat de percheziţie, dar, dacă ai, acesta nu e eliberat de un judecător militar, pentru că nu are putere în afara Curţii Marţiale. Aveam nevoie de cineva dintre comandanţi.

— Colonelul Moore are un dulap personal în birou?

A ezitat înainte de a răspunde:

— Da, domnule.

— Bun. Du-te şi adu-mi peria de cap sau pieptenul.

— Poftim?

— Are nevoie să se pieptene. Stăm aici şi păzim telefonul.

— Domnule, aici e zonă interzisă. Trebuie să vă cer să plecaţi.

— Pot să folosesc telefonul? l-am întrebat.

— Da, domnule.

— În interes personal.

— Nu pot să plec de aici.

— Caporalul Stroud va sta aici. Mulţumesc.

A ezitat, apoi a ieşit din birou.

— Orice ai să auzi e confidenţial, i-am spus lui Stroud.

— Da, domnule.

Am căutat telefonul colonelului Fowler, din Bethany Hill, în cartea de telefoane a garnizoanei, iar Fowler a răspuns la al treilea apel.

— Domnule colonel, am spus, aici e Paul Brenner. Îmi pare rău că vă deranjez la ora asta.

De fapt, nu-mi părea rău deloc.

— Dar am nevoie să mă autorizaţi să iau ceva din biroul colonelului Moore.

— Unde naiba eşti, Brenner?

Părea că îl sculasem din somn.

— La Şcoala de Psi-Op, domnule colonel.

— La ora asta?

— Cred că am pierdut noţiunea timpului.

— Ce trebuie să iei din biroul colonelului Moore?

— De fapt, aş vrea să duc tot biroul la Jordan Field.

— Nu pot sa te autorizez sa faci asta, a răspuns. Şcoala e condusa de la Fortul Bragg şi este o zonă interzisa. Biroul colonelului Moore e plin de documente secrete. Dar voi suna mâine-dimineaţă la Bragg şi voi vedea ce pot face.

Nu i-am spus că biroul lui Ann Campbell era deja la Jordan Field. Asta se întâmpla atunci când ceri permisiunea să faci ceva în armata. Răspunsul e întotdeauna nu, apoi negociezi.

— Atunci, am spus, domnule colonel, daţi-mi permisiunea să sigilez biroul.

— Să sigilezi biroul? Ce dracu’ se întâmplă?

— Ancheta unei crime.

— Nu fi obraznic cu mine, domnule Brenner.

— Da, domnule.

— Voi suna mâine-dimineaţă la Bragg. Asta e tot ce pot face.

— Nu e de ajuns, domnule colonel.

— Ştii, domnule Brenner, apreciez faptul că munceşti din greu şi că ai iniţiativa, dar nu te repezi ca un taur, făcând prăpăd oriunde te îndrepţi. Aici nu e decât un asasin şi ar trebui să te gândeşti şi la sentimentele celorlalţi oameni din garnizoană. Şi, în acest timp, ţine minte regulamentele, obiceiurile, protocolul şi politeţea din armată. Mă urmăreşti, domnule Brenner?

— Da, domnule. De fapt, acum am nevoie de o mostră din părul colonelului Moore, pentru a face comparaţia cu un fir găsit la locul crimei. Vreţi să-l sunaţi pe colonelul Moore acasă, domnule, şi să-i ordonaţi să se prezinte la laboratorul instalat la Jordan Field sau putem să luăm o mostră din părul lui de pe pieptenul sau peria de aici, variantă pe care eu aş prefera-o, deoarece timpul e scurt. De asemenea, aş prefera ca domnul Moore să nu ştie că este suspectat, deocamdată.

Am remarcat că ochii caporalului Stroud se măriseră.

A urmat o lungă tăcere.

— Bine, a spus colonelul Fowler. Ia peria sau pieptenul, dar, dacă te atingi de orice altceva din biroul lui, te pun sub acuzaţie.

— Am înţeles, domnule. Vreţi să daţi instrucţiuni sergentului?

— Dă-mi-l la telefon.

— Am înţeles.

I-am făcut semn lui Stroud, care a ieşit şi l-a adus pe sergentul Corman.

— Colonelul Fowler, aghiotantul generalului, doreşte să-ţi vorbească, i-am spus lui Corman.

A luat telefonul fără entuziasm, iar sfârşitul conversaţiei a sunat cam aşa:

— Am înţeles, domnule. Da, domnule. Da, domnule.

A închis telefonul şi mi-a spus:

— Dacă staţi lângă telefon, mă duc să aduc peria sau pieptenul.

— Minunat. Înfăşoară-le într-o batistă.

A luat un set de chei şi a ieşit din birou. I-am auzit paşii care se îndepărtau pe coridor.

I-am spus lui Stroud:

— Noi stăm afară. Aşteptăm acolo să luăm probele.

— Am înţeles.

Caporalul Stroud părea fericit să fie de ajutor. Cynthia şi cu mine am ieşit şi am rămas în picioare, în lumina farurilor maşinii poliției militare.

— Locul ăsta e bine păzit.

— Dacă ai face experienţe de spălare a creierului, tehnici de interogatoriu, distrugere morală şi producerea de frică şi panică, s-ar putea să nu vrei să-şi bage nimeni nasul.

— În asta era şi ea amestecată, nu-i aşa?

— Aşa cred. Aici au celule unde ţin voluntari pentru experienţele lor şi un lagăr pentru prizonieri de război, în rezervaţie.

— De unde ştii toate astea?

— Am avut un caz la care am lucrat cu un psiholog, cam cu un an în urmă, care fusese aici la post. A cerut transferul.

— Cred că locul ăsta ţi-ar conveni.

— Da. Ştii, am găsit o bucată de hârtie în dosarul de personal al lui Ann Campbell – alt citat din Nietzsche. Sună aşa: „Oricine luptă cu monştrii, ar trebui să fie atent ca, în acest timp, să nu devină la rându-i un monstru. Căci atunci când priveşti în abis şi abisul priveşte în tine”.

— Cum naiba a ajuns acolo?

— Nu ştiu, dar cred că înţeleg ce înseamnă.

— Da… Cred că înţelegem amândoi. Uneori, aş vrea să fac altceva ca să-mi câştig pâinea. M-am săturat de frotiuri vaginale, amprente genetice din spermă şi de declaraţiile violatorilor şi ale victimelor lor.

— Da. Cred că zece ani sunt tocmai de ajuns. Eu am aproape douăzeci. Ăsta e ultimul caz.

— Aşa spui de fiecare dată?

— Da.

Caporalul Stroud a ieşit din clădire ţinând ceva în mână, iar când s-a apropiat mai mult, am văzut că zâmbea.

— A găsit-o.

I-am ieşit în întâmpinare pe trotuar şi mi-a dat o perie de cap, înfăşurată într-o batistă oliv-închis.

— Cunoşti procedura, i-am spus. Am nevoie de o declaraţie prin care să descrii cum şi unde ai găsit asta, când, cine şi aşa mai departe.

— Da, domnule.

— Semnată, ştampilată, cu menţiunea „Brenner”. Să fie mâine, înainte de ora 06.00, la biroul şefului poliției militare.

— Da, domnule.

— Ştii cumva ce fel de maşină are colonelul Moore? l-a întrebat Cynthia.

S-a gândit o clipă.

— Să vedem… o maşină veche… cam rablă… o berlină cenuşie… ce naiba era? Exact, un Ford Fairlane mare, de prin ’85 sau ’86.

— Ne-ai fost de mare ajutor, i-a spus Cynthia. Totul e strict secret.

Caporalul Stroud a dat din cap şi şi-a oferit serviciile.

— Dacă mai vreţi să aflaţi ceva despre colonelul Moore, întrebaţi-mă şi, dacă nu ştiu, aflu.

— Mulţumesc, i-am spus.

Limpede, doi indivizi voiau să-l vadă pe colonelul Moore în faţa plutonului de execuţie de la Leavenworth.

Ne-am salutat şi am pornit fiecare spre maşina lui.

Cynthia a băgat Mustangul în viteză.

— Jordan Field?

— Exact.

Am ieşit iar din centrul garnizoanei şi ne-am îndreptat spre rezervaţie. Cele 100 000 de pogoane ale proprietăţii guvernului făceau cam cât 250 de kilometri pătraţi de pământ nelocuit. Există, totuşi, oameni care stau în locuri pustii, braconieri, vânători şi aceştia treceau adesea pe acolo. De asemenea, din zilele dinaintea apariţiei Taberei Hadley, mai sunt oraşe părăsite, cimitire vechi, biserici de ţară, cariere abandonate, exploatări forestiere, precum şi dărăpănături din fosta plantaţie Beaumont. Era un ţinut unic, parcă îngheţat în timp, atunci când guvernul şi-a exercitat dreptul de a alege locul unde să dea piept cu pericolul naţional, pe care îl reprezenta marele război ce urma să pună capăt tuturor războaielor.

După cum am spus, mi-am făcut instrucţia de bază şi instrucţia avansată de infanterist aici şi îmi amintesc încă terenul. Un peisaj neospitalier şi sinistru, tăcut, format din dealuri împădurite, lacuri şi iazuri, mlaştini şi lunci, în care creştea o specie de muşchi agăţător care emitea o lumină fosforescentă ce provoca, în timpul nopţii, pierderea simţului de orientare.

Antrenamentul consta într-un program istovitor, menit să-i transforme pe puştii americani normali în soldaţi bine pregătiţi şi gata de luptă, cu o dorinţă sănătoasă de a ucide, întregul proces dura numai patru luni, însă era vorba de nişte luni lungi, încărcate. Puteai să intri în armată în iunie, după liceu, aşa cum am făcut eu, şi să te trezeşti în junglă, cu o armă M-16 în mână, înainte de Crăciun, cum, de asemenea, am păţit eu, îmbrăcat în haine noi şi cu alt cap. Uimitor!

— Cauţi o soluţie pentru caz? a întrebat Cynthia, văzându-mă tăcut.

— Nu, îmi aduceam aminte. Aici mi-am făcut instrucţia de infanterist.

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau în timpul Războiului din Coreea?

— Faci discriminare de vârstă, ceea ce e inacceptabil. Supraveghează-te!

— Am înţeles, să trăiţi!

— Ai intrat vreodată în partea sălbatică a rezervaţiei? am întrebat-o.

— Nu. Nu am mers mai departe de poligonul şase.

— Asta e doar o zgârietură la suprafaţă. Dacă o iei pe drumul ăsta, care începe la stânga – General Pershing Road – ajungi la locurile principale de antrenament. Sunt poligoane pentru artilerie şi mortiere, şi locuri pentru antrenamente speciale, ca acelea numite „Compania de puşcaşi în atac”, „Blindatele şi infanteria într-o operaţiune combinată”, „Ambuscada”, „Patrula de noapte” şi aşa mai departe.

— Locuri de picnic nu sunt?

— Din câte îmi amintesc eu, nu. Acolo mai sunt o tabără de rangeri, o imitaţie de oraş european pentru războiul urban şi o imitaţie de sat vietnamez, unde am fost ucis de vreo şase ori.

— Cred că ţi-ai învăţat lecţia.

— Aşa se pare. Mai e şi o imitaţie de lagăr pentru prizonierii de război, care a fost preluat de Şcoala de Psi-Op. Este încă activ, dar zona e interzisă.

— Înţeleg. S-a gândit o clipă, apoi a spus: Deci, având atâta spaţiu în jur, cam o sută de mii de acri, spune-mi de ce Ann Campbell a ales un loc de pe un poligon aflat în funcţiune, la cincizeci de metri de un drum, pe care circulă camioane cu gărzi, poliţişti militari, şi la un kilometru de un post de gardă.

— M-am gândit şi eu la asta şi mi-au venit în minte trei lucruri. Întâi, e limpede că ea îşi vedea de îndatoririle ei şi a fost surprinsă. Nu ea a ales locul, ci el. Aşa cred toţi cei de aici, dar noi nu.

— Nu, noi nu credem asta. Deci, dacă ea a ales locul, a făcut-o astfel, încât partenerul ei să-l găsească uşor, pentru că, afară de cazul în care eşti un bun ranger, poţi să ratezi o întâlnire în inima pădurii.

— Corect. Ăsta e al doilea lucru la care m-am gândit. Tipul nu se simţea bine în pădure sau nu era obişnuit cu pădurea în timpul nopţii. Aici coteşti spre Jordan Field, i-am spus.

— Ştiu. A făcut la dreapta pe drumul spre aeroport şi m-a întrebat: Care e al treilea lucru?

— Ei bine, Ann Campbell a ales un loc aproape public, pentru că reprezenta un element de pericol. Făcea parte din joc şi, poate, doar poate, un element de „hai să vedem dacă scap uşor pe proprietatea lui tăticu’”.

M-am uitat la Cynthia: era de acord.

— Cred că aici e ceva, Paul. Faptul că-i aruncă totul în mutră lui tăticu’, a spus Cynthia.

— Da. Dar asta înseamnă să presupunem că Ann şi tăticu’ nu se plăceau deloc unul pe celălalt, am subliniat eu.

— Ai sugerat asta atunci când i-am percheziţionat locuinţa.

— Exact. Dar nu ştiu de ce am crezut asta. M-am gândit doar că nu poate fi uşor să fii copilul unui bărbat puternic, să trăieşti în umbra lui. E un sindrom obişnuit.

— Da… Nu am nicio informaţie, care să spună că aşa stau lucrurile, în cazul de faţă. Atunci de ce cred că aşa stau lucrurile?

— Deoarece faptul că ceva nu s-a spus e la fel de revelator ca şi atunci când se spune. Mai mult. A spus cineva că generalul şi fiica lui erau de nedespărţit, apropiaţi, afectuoşi sau chiar numai buni prieteni?

— Generalul a spus că fiica lui m-ar fi plăcut.

— Nu mă interesează ce a spus generalul. Nimeni altcineva nu a mai spus aşa ceva – nici Kent, nici Fowler, nici Moore, nici Yardley şi nici chiar generalul Campbell însuşi, dacă te gândeşti bine. Deci acum trebuie să aflăm ce credeau unul despre celălalt, generalul şi căpitanul Campbell.

A dat din nou din cap.

— Simt că nu a mai rămas mare lucru în traista cu dovezi şi mai bine am începe să punem totul cap la cap, înainte de a ni se da un şut sau de a fi daţi la o parte de FBI.

— Ai dreptate. Cazul ăsta mai are două sau trei zile. După aceea, vom începe să alergăm printre poziţii bine fortificate. Aşa cum se spune în manualul comandantului de tanc, primul nostru avantaj este şocul, mobilitatea şi puterea de foc. Trebuie să-i lovim cel mai tare acolo unde sunt mai slabi, şi cel mai iute, acolo unde sunt foarte înceţi.

— Şi să ajungem acolo primii, şi cât mai repede.

— Exact.

Am tras lângă ghereta poliţistului de la Iordan Field, i-am arătat legitimaţiile, şi el ne-a făcut semn să intrăm.

Cynthia a parcat maşina între dubele şi camioanele laboratorului, iar eu am luat sacul cu haine din portbagaj, protejând amprentele de pe el cu batista, în timp ce Cynthia ducea peria de cap.

— Dacă şi-a scos singură hainele, el a ţinut sacul, aşa că s-ar putea ca pe toc, bocanci, centiron sau pe orice altceva să nu fie amprentele celeilalte persoane. Poate, cu excepţia sacului, a spus Cynthia.

— Vom afla curând.

Ne-am îndreptat spre hangar, iar ea a zis:

— Eşti foarte ascuţit la minte, Brenner. Încep să te admir.

— Dar mă placi?

— Nu.

— Mă iubeşti?

— Nu ştiu.

— La Bruxelles ziceai că da.

— Aşa ziceam la Bruxelles. O să vorbim despre asta săptămâna viitoare sau, poate, mai târziu, la noapte.