27

— Despre ce ai vorbit cu locotenentul Elby? m-a întrebat Cynthia pe drum.

— Despre dragoste şi căsătorie.

— Da, am auzit partea cu răbdarea înţeleaptă.

— Ştii, e prea tânăr ca să se liniştească. O ceruse în căsătorie pe Ann Campbell.

— Căsătoria cu Ann Campbell nu i-ar fi adus chiar liniştea.

— Adevărat.

Am informat-o pe Cynthia asupra scurtei mele conversaţii cu Elby şi am adăugat:

— Acum, bietul de el este trimis în Guam. Aşa merg lucrurile – ca în vechile piese greceşti când un muritor cunoaşte o zeiţă în sensul biblic. Fie îi suceşte minţile, îl transformă în animal sau într-un obiect neînsufleţit, fie îl exilează în insula Guam, ori în echivalentul ei egeean.

— Prostii.

— Exact. Oricum, am sentimentul că dinamica membrilor familiei Campbell era atât de patologică, încât dragostea şi fericirea nu ar fi putut să înflorească niciodată la ei, şi Dumnezeu să-l ajute pe cel care e prins în durerea şi nenorocirea lor.

A dat din cap.

— Crezi că lucrurile mergeau bine înainte ca ea să fie violată la West Point?

— Din câte spune colonelul Moore, da. Cred că e un tablou limpede. Şi, pentru că vorbim de tablouri, mă gândesc la albumul de fotografii pe care l-am găsit în casă la Ann… Dacă priveşti pozele, în funcţie de clipa când au fost făcute, – înainte sau după violul din vara dintre primul şi al doilea an la West Point – vezi diferenţa.

— Da. Poţi să stabileşti clipa când s-a întâmplat orice tragedie într-o familie, dacă ştii ce să cauţi. Bărbaţii aceia care au violat-o s-au distrat puţin, apoi şi-au văzut de vieţile lor, fără să se gândească vreodată la naufragiul uman pe care l-au lăsat în urmă.

— Ştiu. Putem vedea asta şi dacă rămânem destul pe loc în urma unui act de violenţă. Dar, de obicei, putem să facem dreptate. În cazul de faţă, nimeni nu a chemat poliția.

— Nu, atunci nu. Dar acum suntem aici. Cum vrei să-l abordezi pe generalul Campbell? m-a întrebat.

— Mi-ar plăcea să-l necăjesc. Însă cred că a plătit deja preţul cel mai mare pentru marea lui greşeală. Nu ştiu… O să văd acolo. E general.

— Da.

Parcarea statului-major era aproape goală, mai erau doar câteva maşini, inclusiv maşina oliv a generalului. Se mai afla un jeep dintre cele care sunt, de obicei, atribuite statelor-majore, şi am presupus că acela din hangarul de la Jordan Field fusese înlocuit.

Eram în picioare, cu Cynthia, în parcarea din dreapta clădirii.

— Ea a ieşit pe uşa aceea, cam pe la ora 01.00, s-a urcat într-un jeep şi s-a dus să înfrunte fantomele trecutului, am spus.

— Şi fantomele au câştigat.

Am ocolit şi am ajuns în faţa clădirii. Avea două etaje, din cărămidă închisă la culoare, şi semăna vag cu o şcoală publică, înălţată prin deceniul al patrulea, cu excepţia aleii, care era mărginită de tuburi de mortiere de 155 mm consumate, în care erau plantate flori, o ironie neintenţionată, desigur. De asemenea, pe pajişte se aflau piese vechi de artilerie din diferite epoci, dispuse în ordinea apariţiei lor pe scara progresului.

Am intrat pe uşa din faţă şi un tânăr ECI, de la ghişeul de informaţii, s-a ridicat în picioare. I-am spus că aveam întâlnire cu generalul Campbell. S-a uitat pe lista de primiri şi ne-a arătat un coridor lung care ducea spre partea din spate a clădirii.

Am mers cu Cynthia pe coridorul pustiu ascultându-ne ecoul paşilor. Pe jos era linoleum bine lustruit.

— N-am arestat niciodată un general, i-am spus. Probabil că sunt mai nervos decât el.

— Nu a ucis-o el, Paul, a răspuns ea, uitându-se la mine.

— De unde ştii?

— Nu pot să-mi închipui şi, dacă nu pot, înseamnă că nu s-a întâmplat aşa.

— Nu-mi amintesc să existe aşa ceva în manual.

— În orice caz, nu cred că avem voie să arestăm un general. Verifică în manual.

Am ajuns într-un alt hol, de asemenea, pustiu. Drept în faţă, era o uşă închisă, cu o plăcuţă de alamă pe care scria: „General-lt. Joseph I. Campbell.

Am bătut la uşă şi ne-a deschis o femeie-căpitan pe a cărei plăcuţă de identificare am citit Bollinger.

— Bună seara, a spus. Sunt adjutantul principal al generalului Campbell.

Ne-am strâns mâinile şi ea ne-a condus într-un secretariat mic. Căpitanul Bollinger avea cam treizeci şi cinci de ani, era îndesată, dar prietenoasă şi vioaie. I-am spus:

— Nu cred că am mai auzit de vreo femeie să fie adjutant al unui general, de la prietena lui Ike încoace.

A zâmbit şi a răspuns:

— Sunt câteva. Celălalt adjutant al generalului este un bărbat, locotenentul Elby.

— Da, l-am cunoscut.

M-am gândit că, dacă locotenentul Elby era un gaj în jocul dintre tată şi fiică, căpitanul Bollinger, în mod sigur, nu era; nu putea fi sedusă de Ann şi era destul de urâtă din punctul de vedere al doamnei Campbell. În cercurile înalte, treaba e împuţită rău.

Căpitanul Bollinger ne-a condus într-un birou gol şi a spus:

— Generalul v-a afectat cât timp doriţi. Dar vă rog să înţelegeţi că… e foarte îndurerat.

— Înţelegem, a răspuns Cynthia.

Am înţeles, de asemenea, că întrevederea fusese programată după orele de program, astfel ca, dacă lucrurile mergeau rău, trupele să nu afle.

Căpitanul Bollinger a bătut la o uşă frumoasă de stejar, a deschis-o şi i-a anunţat pe ofiţerii Brenner şi Sunhill. Apoi s-a dat la o parte şi am intrat.

Generalul era în picioare şi a venit spre noi ca să ne salute. Am schimbat saluturi rapide, apoi ne-am dat mâinile.

Generalul Campbell ne-a arătat nişte scaune capitonate şi am luat loc cu toţii. Generalii, ca şi directorii, au diferite locuri unde se poate sta jos, în birou, în funcţie de importanţă, dar generalii au şi posibilitatea să te lase să stai în picioare, în poziţie de drepţi, sau, dacă sunt drăguţi, pe loc, repaus. Dar Cynthia şi cu mine am fost invitaţi să luăm loc mai mult din politeţe decât datorită gradelor noastre. Probabil că avea legătură cu faptul că tocmai ascultaserăm două declaraţii făcute de două soţii care fuseseră martorele unor delicte: complicitate şi uneltire. Dar poate că îi plăcea de noi.

— Doriţi să beţi ceva? ne-a întrebat.

— Nu, mulţumim, domnule.

Dar, de fapt, se trăsese tunul şi steagul fusese coborât, iar în armată asta echivalează cu beculeţul lui Pavlov care anunţă masa câinilor înfometaţi.

Nimeni nu a vorbit timp de un minut şi ceva. M-am uitat prin birou. Pereţii erau zugrăviţi în alb, iar ornamentaţia era din stejar natural, ca şi birourile, mesele şi aşa mai departe. Covorul, care acoperea podeaua de stejar, era un covor oriental roşu, probabil adus de peste mări. Nu existau trofee de război, amintiri, certificate înrămate sau diplome, dar, pe o măsuţă mică, rotundă, aflată într-un colţ, era o pelerină albastră, pusă ca o faţă de masă, pe care se afla o sabie băgată în teacă, un pistol cu butoi lung, o pălărie albastră de uniformă şi alte mărunţişuri.

Generalul a văzut că mă uit la ele şi a spus:

— Sunt lucrurile tatălui meu. A fost colonel de cavalerie prin anii ’20.

— Şi eu am fost în Batalionul întâi din Regimentul 8 Cavalerie, în Vietnam, dar n-aveam cai, am răspuns.

— Adevărat? Acela a fost regimentul tatălui meu. Bătrâni luptători indieni, dar asta era înainte de vremea lui.

Deci, până la urmă, aveam ceva în comun. Aproape. Cynthia a fost, probabil, imediat plictisită de pălăvrăgeala noastră, dar stabilirea unor relaţii masculine e un lucru bun înainte de a încolţi pe cineva.

— Deci, nu ai fost întotdeauna detectiv? m-a întrebat generalul Campbell.

— Nu, domnule. Am muncit cinstit.

A zâmbit.

— Medalii? Decoraţii?

I-am spus, iar el a încuviinţat din cap. Cred că putea să accepte mai uşor ceea ce aveam de gând să fac cu el, dacă totul venea din partea unui veteran în luptă. Chiar dacă nu aş fi fost, i-aş fi spus că sunt. Mi se permite să mint ca să aflu adevărul, iar un martor care nu a jurat poate, de asemenea, să mintă în timp ce unul care a jurat, e mai bine să nu o facă, iar un suspect poate să-şi exercite oricând dreptul de a nu se autoacuza. Totuşi, adesea, problema e să hotărăşti cine ce este.

Generalul s-a uitat la Cynthia, nedorind s-o excludă, şi a întrebat-o de trecutul ei în armată, de rădăcinile ei civile şi aşa mai departe. Ea i-a răspuns şi aşa am aflat unele lucruri, deşi poate că minţea. Am observat că generalii şi, uneori, coloneii îi întreabă întotdeauna pe soldaţii şi pe ofiţerii din subordine despre oraşele lor natale, şcolile civile, instrucţia militară şi altele. Nu ştiu dacă îi interesează, dacă este un fel de metodă de management japoneză, importantă, şi pe care au învăţat-o la Academia Militară, sau ce naiba o fi, dar trebuie să intri în joc, chiar dacă eşti pe cale să arestezi individul pentru activităţi criminale.

Deci, având tot timpul la dispoziţie, am depănat amintiri vreme de un sfert de oră. În cele din urmă, generalul a zis:

— Înţeleg că aţi stat de vorbă cu doamna Fowler şi cu doamna Campbell, deci ştiţi cam ce s-a întâmplat în noaptea aceea.

— Da, domnule, am răspuns, dar, ca să fiu foarte cinstit, dedusesem foarte mult din ceea ce s-a întâmplat înainte de a vorbi cu doamna Fowler şi cu doamna Campbell.

— Da? Impresionant. Facem treabă bună cu formarea oamenilor noştri de la DIC.

— Da, domnule, şi avem multă experienţă practică, deşi acest caz a prezentat probleme unice.

— Sunt sigur. Ştii cine a ucis-o pe fiica mea?

— Nu, domnule.

S-a uitat atent la mine şi a întrebat:

— Nu a fost colonelul Moore?

— S-ar putea.

— Văd că nu ai venit ca să răspunzi la întrebări.

— Într-adevăr, domnule.

— Atunci, cum ai vrea să se desfăşoare această întrevedere?

— Cred că ar fi mai uşor pentru toţi, domnule, dacă aţi începe prin a ne povesti ce s-a întâmplat în seara aceea, începând cu telefonul de la ora 01.45. S-ar putea să vă întrerup când am nevoie de o lămurire.

A dat din cap.

— Da, bine. Dormeam când a sunat telefonul roşu de pe noptiera mea. Am răspuns, dar nu am auzit nimic. Apoi s-a auzit un declic şi… şi vocea fiicei mele care cred că era înregistrată.

Am încuviinţat din cap. În turnurile de control din poligoane existau telefoane, dar noaptea erau închise. Ann Campbell şi Charles Moore avuseseră cu ei un telefon mobil şi un casetofon.

— Mesajul… mesajul înregistrat spunea: „Tată, aici e Ann. Vreau să discutăm ceva extrem de urgent. Ne întâlnim la poligonul şase, nu mai târziu de ora 02.15”. Generalul a adăugat: Zicea că, dacă nu vin, o să se sinucidă.

Am încuviinţat din nou din cap.

— V-a spus să o aduceţi cu dumneavoastră şi pe doamna Campbell? S-a uitat la mine şi la Cynthia, întrebându-se cât de mult ştiam de fapt, gândindu-se că poate găsisem banda aceea.

— Da, a spus asta, dar nu am avut intenţia să o ascult.

— Da, domnule. Ştiaţi despre ce voia să vorbiţi atât de urgent, încât să vă scoată din pat şi să conduceţi până la poligon?

— Nu… Eu… Ann, poate aţi aflat, era epuizată nervos.

— Da, domnule. Totuşi, cred că mi-a spus cineva că îi dăduserăţi un ultimatum. Urma ca ea să vă dea răspunsul la micul dejun din dimineaţa aceea.

— Aşa este. Purtarea ei devenise de nesuportat şi i-am spus să îşi revină sau să plece.

— Deci, când i-aţi auzit vocea, la ora aceea, v-aţi dat seama că nu era o izbucnire emoţională oarecare, ci că era, de fapt, legată de ultimatumul dumneavoastră şi de răspunsul pe care trebuia să-l dea.

— Da, cred că mi-am dat seama de asta.

— De ce credeţi că a comunicat cu dumneavoastră cu ajutorul unui mesaj înregistrat?

— Ca să nu pot să mă împotrivesc, cred. Eram foarte ferm cu ea, dar nu puteam să mă cert cu o voce înregistrată şi am făcut ceea ce ar fi făcut orice tată – m-am dus fa întâlnire.

— Da, domnule. Şi, aşa cum s-a dovedit, fiica dumneavoastră era deja în poligon şi vă sunase de acolo, cu ajutorul unui telefon mobil. De fapt, plecase de la statul-major pe la ora 01.00. Nu ştiţi de ce a ales un loc îndepărtat, unde se face instrucţie, pentru această întâlnire? De ce nu a venit, pur şi simplu, la micul dejun, ca să vă dea răspunsul la ultimatum?

A clătinat din cap.

— Nu ştiu.

Poate că, întâi, nu a ştiut, dar, când a văzut-o, şi-a dat seama. Vedeam că era sincer îndurerat şi că abia se mai stăpânea. S-ar fi stăpânit indiferent cât de tare l-aş fi presat şi mi-ar fi spus adevărurile evidente, legate de fapte şi dovezi. Dar nu mi-ar fi mărturisit, de bunăvoie, adevărul asupra motivului pentru care o găsise pe fiica lui goală şi legată.

— A spus că se va sinucide, dacă nu veniţi. Credeţi că s-ar fi putut să se gândească să vă omoare pe dumneavoastră, dacă veneaţi?

Nu a răspuns.

— Aţi luat o armă cu dumneavoastră? l-am întrebat.

A dat din cap.

— Nu ştiam ce urma să găsesc acolo şi era noapte.

Nu, cred şi eu că nu ştiai. De aceea nici nu ai luat-o şi pe doamna Campbell.

— Deci, v-aţi îmbrăcat civil, aţi luat o armă, aţi luat maşina soţiei şi aţi condus până la poligonul şase, cu farurile stinse. La ce oră aţi ajuns acolo?

— Era… cam 02.15. Exact când mi-a spus ea.

— Da. Şi aţi aprins farurile şi…

A urmat o tăcere lungă, timp în care generalul Campbell s-a gândit la conjuncţia pe care o lăsasem în aer. În cele din urmă, a spus:

— Am ieşit din maşină şi m-am dus la jeep, dar ea nu era acolo. Am început să mă îngrijorez şi am strigat-o, dar nu a răspuns. Am strigat-o din nou, apoi am auzit-o chemându-mă şi m-am dus înspre poligon şi am văzut-o… am văzut-o pe pământ, am văzut pe cineva pe jos şi am crezut că era ea şi că era rănită. M-am dus repede într-acolo… era goală şi… cred că am fost şocat, zăpăcit… nu am ştiut ce să fac, dar era în viaţă, asta era tot ce mă interesa. Am strigat-o şi am întrebat-o dacă era bine şi ea a răspuns că da… M-am apropiat de ea… ştii, îmi vine greu să vorbesc despre asta.

— Da, domnule, şi pentru noi e greu. Nu încerc să compar pierderea dumneavoastră cu sentimentele noastre, dar cred că vorbesc şi în numele doamnei Sunhill când afirm că, în timpul acestei anchete, am ajuns… am ajuns să o îndrăgim pe fiica dumneavoastră.

Poate că doamna Sunhill nu simţea chiar aşa. Am continuat:

— Cei care anchetează crime au adesea astfel de sentimente faţă de cei decedaţi, chiar dacă nu i-au cunoscut. Avem de-a face cu un caz neobişnuit. Am vizionat ore întregi videocasete cu cursurile ţinute de fiica dumneavoastră şi am simţit că fiica dumneavoastră era o persoană pe care mi-ar fi plăcut să o cunosc… Dar să vă las să ne spuneţi ce s-a întâmplat după aceea.

Generalul Campbell începuse din nou să se piardă şi am stat cu toţii jenaţi un minut, în timp ce el respira adânc. Apoi şi-a dres vocea şi a continuat:

— Când am încercat să o dezleg… a fost foarte jenant, şi pentru ea şi pentru mine… dar nu am putut să desfac frânghia, nici să scot ţăruşii din pământ… am încercat… cine o legase bătuse ţăruşii foarte adânc, iar frânghia era bine înnodată… i-am spus că am să mă întorc… m-am dus la maşina mea şi la jeep, dar nu am găsit ceva cu care să tai frânghiile… aşa că m-am întors şi i-am spus… i-am spus că am să mă duc cu maşina la Bethany Hill, să iau un cuţit de la colonelul Fowler… Bethany Hill e la mai puţin de zece minute de poligonul şase… Acum, când mă gândesc înapoi, ar fi trebuit… ei bine, nu ştiu ce ar fi trebuit să fac.

— În timp ce încercaţi să dezlegaţi frânghia, aţi vorbit, bineînţeles.

— Am schimbat doar câteva cuvinte.

— Dar, fireşte, aţi întrebat-o cine a legat-o.

— Nu…

— Domnule general, în mod sigur aţi spus ceva în genul: „Ann, cine a făcut asta? ˮ

— Da… sigur. Dar nu ştia.

— De fapt, l-am informat, nici nu ar fi spus.

Generalul m-a privit în ochi.

— Exact. Nu mi-ar fi spus. Poate ştiţi voi.

— Deci, v-aţi întors cu maşina pe Rifle Range Road, spre Bethany Hill.

— Exact. Şi l-am chemat pe colonelul Fowler să mă ajute.

— Ştiaţi că la depozitul de muniţii era postată o gardă, cam la un kilometru în direcţia opusă?

— Nu ştiu unde se află fiecare post de gardă din garnizoană. Mă îndoiesc, oricum, că m-aş fi dus acolo. Nu aveam nevoie ca un tânăr să o vadă aşa pe fiica mea.

— De fapt, era o femeie. Dar nu e ceva relevant însă mă întreb de ce aţi făcut cale-ntoarsă, cu farurile stinse, şi de ce aţi continuat încă cel puţin câteva sute de metri cu ele stinse.

Probabil că se întreba de unde ştiam, apoi şi-a dat seama că interogasem santinela. În cele din urmă, a răspuns:

— Ca să fiu sincer, nu voiam să atrag atenţia.

— De ce nu?

— Nu te-ai fi ferit? Dacă ţi-ai fi lăsat fiica legată şi goală pe pământ ai fi dorit să mai fie amestecat şi altcineva? Îmi era limpede că trebuia să mă duc la colonelul Fowler şi la soţia lui, după ajutor. E clar că nu doream ca acest incident să devină public.

— Dar incidentul era o crimă, nu-i aşa? Nu v-aţi gândit că fusese molestată de vreun nebun sau de mai mulţi? Ce v-ar fi făcut să ascundeţi acest lucru?

— Cred că nu am vrut ca ea să se simtă stânjenită.

— Violul nu ar trebui să stânjenească victima, a spus Cynthia.

— Dar aşa stau lucrurile, a răspuns generalul Campbell.

— V-a spus ea că ar dori să rămână acolo în timpul cât vă duceaţi să-l aduceţi pe colonel şi pe doamna Fowler? a întrebat Cynthia.

— Nu, dar am crezut că era cel mai bun lucru.

— Nu era îngrozită că acela sau aceia care o violaseră se vor întoarce în lipsa dumneavoastră? a întrebat Cynthia.

— Nu… ba da, a spus să vin repede. Ascultaţi, doamnă Sunhill, domnule Brenner, dacă sugeraţi că nu am luat hotărârea cea mai corectă, probabil că aveţi dreptate. Poate că ar fi trebuit să insist în încercarea de a o elibera, poate ar fi trebuit să-i pun arma mea în mână, ca să încerce să se apere cât eram eu plecat, poate ar fi trebuit să trag un foc ca să atrag atenţia patrulei de poliție, poate că ar fi trebuit să stau, pur şi simplu, cu ea acolo până apărea o maşină. Nu credeţi că m-am gândit la asta de o mie de ori? Dacă puneţi la îndoială corectitudinea hotărârii mele, aveţi dreptate, dar vă rog să nu vă îndoiţi de gradul meu de îngrijorare.

Cynthia a răspuns:

— Domnule general, nu mă îndoiesc de niciuna. Mă întreb doar ce s-a întâmplat acolo, de fapt.

El a încercat să răspundă, apoi s-a hotărât să nu mai zică nimic.

— Deci, aţi condus până la familia Fowler, am spus. Le-aţi explicat despre ce este vorba, iar ei s-au dus acolo ca să o ajute pe căpitanul Campbell.

— Exact. Doamna Fowler avea un halat şi un cuţit ca să taie frânghiile.

— Dumneavoastră nu aţi văzut hainele fiicei dumneavoastră nicăieri?

— Nu.

— Nu v-aţi gândit să o acoperiţi cu cămaşa dumneavoastră?

— Nu… nu mai gândeam foarte limpede.

Acesta era bărbatul care, fiind locotenent-colonel, condusese batalionul de infanterie motorizată în oraşul asediat Quang Tri şi salvase o companie de puşcaşi americani, care căzuseră într-o capcană în vechea citadelă franceză. Dar nu ştiuse cum să o ajute pe propria fiică. Era clar că nu avusese intenţia să-i ofere ajutor şi îmbărbătare. Fusese extrem de furios.

— De ce nu v-aţi dus cu soţii Fowler, domnule general? l-am întrebat.

— Nu era nevoie de mine, era evident. Era nevoie numai de doamna Fowler, dar colonelul Fowler s-a dus cu ea, pentru cazul în care ar fi avut necazuri.

— Ce fel de necazuri?

— Pentru cazul în care persoana care făcuse asta mai era pe acolo.

— Dar atunci, cum de aţi lăsat-o pe fiica dumneavoastră singură, legată, goală şi în primejdie, în cazul în care credeaţi că exista o asemenea posibilitate?

— Nu m-am gândit la asta decât pe drum. Când am ajuns aproape de casa soţilor Fowler. Ar trebui să subliniez faptul că drumul până la ei mi-a luat mai puţin de zece minute.

— Da, dar drumul înapoi, plus trezirea soţilor Fowler, timpul cât s-au îmbrăcat şi s-au dus la poligon luau aproape treizeci de minute. După ce i-aţi trezit şi le-aţi cerut ajutorul, gestul cel mai natural al oricărei persoane – tată, comandant militar – ar fi fost să fugă înapoi şi să asigure paza până la sosirea cavaleriei alertate, ca să folosesc o analogie militară.

— Mă întrebaţi care a fost raţionamentul sau motivaţia mea, domnule Brenner?

— Nu raţionamentul, domnule. Raţionamentul ar fi fost excelent, dacă motivaţia ar fi fost curată. Deci, cred că vreau să ştiu care a fost motivaţia.

În mod normal, unui general nu i se pun întrebări. Dar acum era altceva.

A dat din cap şi a spus:

— Cred că ştiţi amândoi mai mult decât lăsaţi să se vadă. Sunteţi foarte isteţi. Am văzut asta de la început. Deci, de ce nu-mi spuneţi voi ce motivaţie am avut?

Cynthia i-a răspuns:

— Doreaţi să o faceţi să se frământe puţin.

În zidurile de apărare se făcuse o breşă, iar Cynthia a atacat mai departe:

— De fapt, domnule general, ştiaţi că fiica dumneavoastră nu fusese victima nici unui violator, că nu fusese atacată, în timp ce vă aştepta acolo. Că, de fapt, avea un complice şi vă chemaseră acolo, cu ajutorul înregistrării, numai în scopul ca dumneavoastră şi doamna Campbell să o găsiţi în această situaţie. Aceasta este singura explicaţie logică a evenimentelor, a faptului că aţi lăsat-o singură, a faptului că v-aţi dus la soţii Fowler ca să le spuneţi să aibă grijă de ea, dumneavoastră rămânând în casă, ca să aşteptaţi întoarcerea lor cu fiica dumneavoastră şi cu jeepul ei, şi a faptului că nu aţi spus o vorbă despre asta până acum. Eraţi foarte furios pe ea pentru ceea ce făcuse.

Generalul Campbell a rămas adâncit în gânduri, cântărindu-şi, poate, opţiunile, viaţa, greşeala de acum câteva nopţi, greşeala de acum câţiva ani. În cele din urmă, a spus:

— Cariera mea s-a sfârşit şi mi-am scris demisia pe care o voi depune mâine, după înmormântarea fiicei mele. Acum, mă gândesc la cât de mult trebuie să ştiţi voi ca să găsiţi ucigaşul, cât de mult vreau eu să vă mărturisesc vouă şi lumii, şi cui i-ar folosi dacă aş dezonora şi mai mult amintirea fiicei mele. Ştiu că totul pare a fi în interesul meu, dar trebuie să mă gândesc şi la soţia mea, la fiul meu şi, de asemenea, la armată. Nu sunt un cetăţean oarecare, iar purtarea mea se răsfrânge şi asupra profesiei, iar nenorocirea mea poate să servească doar pentru a scădea şi mai mult moralul corpului ofiţeresc.

Voiam să-i spun că moralul ofiţerilor superiori de la Fortul Hadley era deja destul de scăzut, de vreme ce toţi aşteptau să le cadă sabia pe cap, că, într-adevăr, nu era un cetăţean oarecare şi nu putea să se aştepte să fie tratat ca atare şi că, da, totul părea a fi în interesul lui, că reputaţia fiicei lui nu era cel mai bun motiv, şi că ar trebui să mă lase pe mine să hotărăsc cât de mult ar trebui să ştiu ca să găsesc ucigaşul şi, în sfârşit, dar nu cel din urmă, faptul că, într-adevăr, cariera lui se sfârşise. Dar în loc de asta, i-am spus:

— Înţeleg de ce n-aţi anunţat poliţia militară că fiica dumneavoastră era legată şi goală în poligon – era într-adevăr, domnule general, o afacere particulară, şi mărturisesc că şi eu aş fi făcut la fel. Înţeleg, de asemenea, de ce şi cum au fost amestecaţi soţii Fowler. Mărturisesc din nou că probabil aş fi făcut la fel. Dar, atunci când soţii Fowler s-au întors şi v-au spus că fiica dumneavoastră era moartă, nu aveaţi dreptul să-i faceţi complici pentru a ascunde adevărata natură a crimei. Nu aveaţi dreptul s-o faceţi complice nici pe soţia dumneavoastră. Nu aveaţi dreptul, domnule, să îngreunaţi şi mai mult treaba mea şi a doamnei Sunhill, trimiţându-ne pe piste false.

— Ai absolută dreptate. A încuviinţat din cap. Îmi asum toată răspunderea.

Am tras adânc aer în piept şi l-am informat:

— Trebuie să vă spun, domnule, că tot ce aţi făcut constituie delicte care sunt pedepsite conform Codului militar.

A dat din nou din cap, rar.

— Da, sunt conştient de asta. S-a uitat la mine, apoi la Cynthia. V-aş cere un singur lucru.

— Da, domnule?

— V-aş ruga să faceţi tot ce se poate pentru ca numele soţilor Fowler să nu fie amestecat în toate astea.

Eram pregătit pentru această cerere şi cântărisem îndelung răspunsul, cu mult înainte ca generalul Campbell să-mi spună acest lucru. M-am uitat la Cynthia, apoi la general.

— Nu pot să acopăr un delict, făcând la rândul meu altul.

De fapt, făcusem deja unul încheind o înţelegere cu Burt Yardley. Dar era vorba de ceva din afara garnizoanei.

— Soţii Fowler au găsit cadavrul, domnule general. Şi nu au raportat.

— Ba da. Mie.

— Domnule general, a intervenit Cynthia, eu am o poziţie puţin diferită faţă de cea a domnului Brenner şi, deşi detectivii nu-şi exprimă niciodată în public dezacordul, eu cred că putem să nu-i amestecăm pe soţii Fowler. De fapt, colonelul Fowler v-a raportat dumneavoastră, iar dumneavoastră i-aţi spus să-l sune pe colonelul Kent. Dar, spre durerea şi consternarea dumneavoastră şi a doamnei Campbell, cadavrul a fost descoperit înainte să fi putut chema poliția garnizoanei. Sunt mai multe detalii de precizat, dar nu cred că justiţia va fi mai bine servită dacă numele soţilor Fowler va fi amestecat în toată povestea.

Generalul Campbell a privit-o mult timp pe Cynthia, apoi a dat din cap.

Nu eram fericit, dar eram uşurat. Colonelul Fowler, la urma urmei, era poate singurul ofiţer care dăduse dovadă de un oarecare grad de onoare şi integritate în toată afacerea, inclusiv prin faptul că nu se culcase cu fiica generalului. De fapt, eu nu aveam acel soi de voinţă şi eram uluit în faţa unui bărbat care poseda aşa ceva. Totuşi, nu trebuie să dai ceva pe nimic, iar Cynthia a înţeles asta, pentru că i-a spus generalului:

— Dar aş vrea, domnule, să ne spuneţi ce s-a întâmplat de fapt acolo şi de ce.

Generalul Campbell s-a lăsat pe spate în scaun şi a încuviinţat.

— Foarte bine. Povestea a început, de fapt, acum zece ani… luna aceasta sunt zece ani… la West Point.