2

Depozitul de arme. Un corn al abundenţei cu articole militare de înaltă tehnicitate – chestii care fac bum noaptea.

Lucram, sub acoperire, la depozit, în primele ore ale zilei, cam în timpul când Ann Campbell a fost omorâtă, de aceea eu am înregistrat apelul, cum ar zice omologii mei civili. Cu câteva săptămâni înainte, îmi asumasem sarcinile şi înfăţişarea unui sergent de intendenţă cam jegos, numit Franklin White şi, împreună cu un sergent adevărat de intendenţă, numit Dalbert Elkins, urma să încheiem o afacere pentru vânzarea câtorva sute de puşti M-16, aruncătoare de grenade şi diferite alte materiale periculoase, din depozit, unui grup de luptători cubanezi pentru libertate, care voiau să-l răstoarne pe domnul Fidel Castro – Antichristul. De fapt, domnii hispanici erau traficanţi columbieni de droguri, dar doreau să ne facă să nu avem remuşcări în legătură cu tranzacţia. Deci, la ora 06.00, stăteam în depozit şi discutam cu tovarăşul meu de conspiraţie, sergentul Elkins. Plănuiam ce o să facem cu cei 200 000 de dolari pe care aveam să-i împărţim. Sergentul Elkins urma, de fapt, să înfunde puşcăria pentru tot restul vieţii, dar nu ştia asta, iar oamenii trebuie lăsaţi să viseze. Mie îmi revine neplăcuta datorie să devin coşmarul vieţii lor.

A sunat telefonul şi l-am ridicat înainte ca noul meu prieten să-l apuce. Am zis:

— Depozitul de arme, la telefon sergentul White.

— În sfârşit, a spus colonelul William Kent, şeful poliției militare din Fort. Îmi pare bine că te-am găsit.

— Nu ştiam că m-am pierdut, am răspuns.

Înainte de întâlnirea mea întâmplătoare cu Cynthia, numai colonelul Kent ştia cine sunt şi ar fi putut să mă caute doar ca să-mi spună că eram în pericol să fiu deconspirat. Cu un ochi îl supravegheam pe sergentul Elkins, cu celălalt, uşa.

Dar, din nefericire, nu era chiar aşa simplu. Colonelul Kent m-a informat:

— A avut loc o crimă. O femeie-căpitan. Poate că a fost şi violată. Poţi să vorbeşti?

— Nu.

— Poţi să te întâlneşti cu mine?

— Poate.

Kent era un tip cumsecade, dar, ca majoritatea celor din poliția militară, nu era peste măsură de deştept, iar DIC îl făcea nervos.

— Lucrez, evident, i-am spus.

— Afacerea asta va avea prioritate, domnule Brenner. E ceva important.

— Ca şi asta. Am aruncat o privire spre sergentul Elkins care se uita îngrijorat la mine.

— E fiica generalului Campbell, a spus Kent.

— Dumnezeule!

M-am gândit o clipă. Toate instinctele mele mă avertizau să evit orice caz care implica violul şi asasinarea fiicei unui general. Nu aveam nicio şansă. Simţul datoriei, al onoarei şi dragostea mea pentru dreptate mă asigurau că acest caz va fi luat de vreun alt fraier din unitatea specială a DIC. Cineva a cărui carieră era, oricum, la pământ. M-am gândit la câţiva candidaţi. Dar, lăsând datoria şi onoarea la o parte, curiozitatea mea naturală era stârnită. L-am întrebat pe colonelul Kent:

— Unde putem să ne întâlnim?

— În parcarea poliției militare, apoi te conduc la locul crimei.

Deoarece lucram sub acoperire, nu puteam să mă apropii de biroul şefului poliției militare cu niciun chip, dar Kent este groaznic de tâmp.

— Nu la tine, i-am spus.

— Atunci… ce-ai zice de cazărmile infanteriei? Statul-major al batalionului trei. E în drum.

Elkins era deja încordat şi paranoic, nu-şi mai găsea locul.

— Bine, scumpo, în zece minute, l-am asigurat pe Kent.

Am închis telefonul şi i-am spus sergentului Elkins:

— Iubita mea. Tânjeşte după dragoste. El s-a uitat la ceas.

— Cam târziu… sau prea devreme…

— Nu şi pentru fetiţa asta.

Elkins a zâmbit.

Conform regulamentului depozitului, purtam armă şi, mulţumit că Elkins se liniştise, am scos pistolul şi l-am lăsat acolo, aşa cum cereau regulamentele garnizoanei. Atunci, nu ştiam că, mai târziu, voi avea nevoie de el. I-am spus lui Elkins:

— Poate mă întorc.

— Bine. Pup-o şi pentru mine.

— Sigur.

Îmi lăsasem maşina în parcarea pentru rulote şi, pentru a completa imaginea personajului, aveam acum o camionetă Ford, un VPP – vehicul proprietate personală, cum se zice în armată. Era dotat cu rastel pentru armă, o sticlă cu băutură pe scaunul din faţă şi o pereche de cizme înalte pe bancheta din spate.

Am plecat, aşadar, străbătând garnizoana. În câteva minute, mă aflam în zona Brigăzii de Instrucţie a Infanteriei, cazărmi lungi, din lemn, de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea pustii acum şi părând întunecoase şi bântuite de fantome. Războiul rece s-a terminat, iar armata, deşi nu dispare de tot, e clar că se restrânge, ramurile combatante, ca infanteria, blindatele şi artileria – raţiunea de a fi a armatei – sunt mereu reduse. Totuşi, DIC, având de-a face cu crima, e o organizaţie în plină creştere.

Ca tânăr elev, am terminat Şcoala Superioară de Infanterie aici, la Fortul Hadley, cu mulţi ani în urmă, apoi m-am dus la Airborne School şi la Ranger School de la Fortul Benning, nu departe de aici. Deci, sunt ranger de la Airborne, o armă superioară, sunt o maşină de ucis, ticălos, eficient, moartea coborâtă din ceruri şi aşa mai departe. Dar sunt cam bătrân acum, aşa că îmi convine de minune la DIC.

În ultima vreme, chiar şi instituţiile guvernamentale trebuie să-şi justifice existenţa, iar armata făcea treabă bună găsindu-şi un nou rol –  acela de a hărţui ţările neînsemnate care nu se aliniază. Dar am observat o oarecare dezorientare la ofiţerii şi bărbaţii care simţiseră întotdeauna că sunt un obstacol între hoardele ruseşti şi cei dragi. E exact situaţia unui boxer, care s-a antrenat ani de zile pentru meciul decisiv şi a aflat că adversarul lui a murit. Eşti un pic uşurat, dar şi dezamăgit, rămâne un loc gol acolo unde se afla pompa de adrenalină.

Oricum, era acea oră a zilei care, în armată se numeşte zorii zilei, când cerul Georgiei devenea roz, aerul era încărcat de umezeală şi-ţi puteai închipui că, în timpul zilei, vor fi 32° C. Simţeam mirosul pământului umed al Georgiei, al pinilor şi aroma cafelei venind dinspre o sală de mese apropiată.

Am tras pe dreapta, pe pajiştea din faţa vechiului stat-major. Colonelul Kent a ieşit din maşina lui oficială oliv, iar eu am coborât din camionetă.

Kent are cam cincizeci de ani, e înalt, nu foarte solid, cu faţa mâncată de vărsat şi ochi albaştri, reci. Uneori, e cam băţos, nu-i deştept, cum am mai spus, dar e foarte muncitor şi eficient. E echivalentul militar al unui şerif, comandantul tuturor purtătorilor de uniformă de poliție militară din Fortul Hadley. E maniac în privinţa legilor şi a regulamentelor, şi, câtă vreme nu ţi-e antipatic, e cel mai bun prieten din lume.

Arăta foarte spilcuit în uniforma lui de şef de poliţie, cu cascheta albă, centironul alb şi cizmele lustruite.

— Am pus şase oameni să păzească locul. Nu a fost atins nimic, a spus el.

— E un început.

Kent şi cu mine ne cunoşteam cam de zece ani şi aveam o bună relaţie de muncă, deşi nu-l vedeam decât o dată pe an, atunci când veneam la Fortul Hadley pentru vreun caz. Kent este mai mare în grad decât mine, dar pot să fiu familiar cu el, de fapt, chiar să-i fac viaţa grea, câtă vreme eu sunt anchetatorul cazului. L-am văzut depunând mărturie la Curtea Marţială şi întruchipează tot ce-şi poate dori un procuror în materie de poliţişti: credibil, logic, lipsit de emoţii şi organizat. Totuşi, avea ceva care nu era în regulă, şi întotdeauna am simţit că procurorii erau fericiţi să scape de el. Poate că e prea rigid şi lipsit de sentimente. Când armata judecă la Curtea Marţială un om de-al ei, de obicei, există puţină simpatie sau un mic interes pentru acuzat. Dar Kent e unul dintre acei ofiţeri care vede totul numai în alb şi negru, şi oricine încalcă legea la Fortul Hadley aduce un afront personal colonelului Kent. De fapt, l-am văzut zâmbind o singură dată, când un tânăr recrut care dăduse foc, la beţie, unei cazărmi părăsite, a luat zece ani pentru incendiere premeditată. Dar legea e lege, cred, şi o personalitate atât de dificilă ca William Kent şi-a găsit locul în viață. De aceea, am fost puţin surprins când mi-am dat seama că era cam zguduit de cele întâmplate în dimineaţa aceea.

— L-ai informat pe generalul Campbell? l-am întrebat.

— Nu.

— Poate ar fi mai bine să te duci la el acasă.

A dat din cap nu prea entuziasmat. De fapt, era descompus la faţă, şi am dedus că fusese chiar el la faţa locului.

— Generalul o să te jupoaie, pentru că ai întârziat să-i aduci la cunoştinţă faptele.

— Nu am avut o identificare sigură până nu am văzut chiar eu cadavrul, mi-a explicat el. Adică, nu puteam să mă duc la el acasă şi să-i spun că fiica lui…

— Cine a făcut identificarea provizorie?

— Sergentul St John. El a găsit-o.

— Şi o cunoştea?

— Erau împreună de serviciu.

— Deci, e o identificare pozitivă. Şi tu o cunoşteai?

— Bineînţeles. Am identificat-o.

— Fără a mai vorbi de plăcuţa de identificare şi de numele de pe uniformă.

— Au dispărut.

— Au dispărut?

— Da… cine a făcut asta i-a luat şi uniforma, şi plăcuţa.

Capeţi un simţ special pentru soiul ăsta de lucruri şi, poate, chiar ai un fișier cu cazuri în minte, iar când auzi declaraţiile şi vezi scena, te întrebi: „Ce e greşit în tabloul ăsta?”

— Lenjeria de corp? l-am întrebat pe colonel.

— Ce? A… e acolo… De obicei, iau lenjeria, nu-i aşa? E ciudat, a adăugat.

— Sergentul St John e suspect?

A ridicat din umeri.

— Asta e treaba ta.

— Ei bine, pentru că-l cheamă St John, o să-i acordăm, deocamdată, prezumţia de nevinovăţie.

M-am uitat în jur, la cazărmile pustii, la statul-major, la sala de mese şi la locurile de adunare ale companiei, acoperite acum cu ierburi şi, în lumina cenuşie a zorilor, mi i-am închipuit pe tinerii soldaţi adunându-se pentru apel. Îmi amintesc că eram întotdeauna obosit, înfrigurat şi înfometat înaintea micului dejun. De asemenea, eram speriat, ştiind că nouăzeci la sută dintre noi, cei care stăteam acolo aliniaţi, urmau să plece în Vietnam şi că rata mortalităţii în trupele de pe front era destul de mare, aşa că niciun agent de pariuri nu ţi-ar fi dat mai mult de doi la unu şanse să te întorci la fel cum ai plecat.

— Aici era compania mea, i-am spus lui Kent. Compania Delta.

— Nu ştiam ca ai fost la infanterie.

— Asta a fost demult. Înainte sa devin poliţist. Dar tu?

— Întotdeauna am fost în poliția militară. Dar am fost şi în Vietnam. Eram la ambasada americană atunci când vietnamezii au sărit zidul. Era în ianuarie 1968. Am omorât unul dintre ei, a adăugat.

Am încuviinţat din cap.

— Uneori, cred ca la infanterie era mai bine. Băieţii răi nu erau niciodată dintre ai noştri. Porcăria asta e altfel.

— Băieţii răi sunt băieţi răi, m-a informat Kent. Armata e armată. Ordinele sunt ordine.

— Da.

Aici se află esenţa mentalităţii militare. Nu trebuie să-ţi pui întrebări şi nu există scuze pentru greşeli. Asta merge destul de bine în luptă şi în majoritatea celorlalte situaţii de tip militar, dar nu la DIC. Aici, trebuie, de fapt, să nu asculţi de ordine, să te gândeşti singur, să-i ignori pe ştabi şi, mai ales, să descoperi adevărul. Asta nu prea merge în armată, care se consideră o mare familie, unde oamenilor încă le mai place să creadă „că toţi fraţii sunt viteji şi toate surorile virtuoase”.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, colonelul Kent a spus:

— Ştiu că s-ar putea să fie un caz împuţit. Dar poate că nu va fi aşa. Poate a fost asasinată de un civil. Poate vom reuşi să muşamalizăm totul.

— Sunt sigur că o să putem, Bill. Tu şi cu mine vom fi lăudaţi, şi asta se va înregistra în dosarele noastre, iar generalul Campbell ne va invita la cocteiluri.

Kent părea foarte tulburat.

— Aici, eu îmi pun fundul la bătaie, a spus. E garnizoana mea, cazul e de competenţa mea. Tu poţi să ceri, dacă vrei, să fie trimis alt anchetator. Dar, din întâmplare, eşti aici şi, tot din întâmplare, eşti de la unitatea specială şi, cum am mai lucrat împreună, mi-ar plăcea să-mi pun numele alături de-al tău, în raportul preliminar.

— Şi nici măcar nu mi-ai adus o cană cu cafea.

— Cafea? a zâmbit el strâmb. Pe dracu’, am nevoie să beau ceva. A adăugat: Cazul ăsta poate să-ţi aducă o tresă.

— Dacă vrei să spui o scădere în grad, poate ai dreptate. Dacă te referi la o promovare, am gradul cel mai mare.

— Scuză-mă, am uitat. Prost sistem.

— Aştepţi o stea? l-am întrebat.

— Poate.

Era puţin îngrijorat, ca şi cum sclipitoarea stea de general, pe care o văzuse în visele lui, tocmai dispăruse.

— I-ai anunţat pe cei de la DIC, de aici? l-am întrebat.

— Nu.

— De ce naiba nu?

— Păi… oricum, nu va fi anchetat de ei… Isuse, vreau să zic că e vorba de fata comandantului garnizoanei, iar comandantul DIC de aici, maiorul Bowes, o cunoaşte, ca şi toţi cei de aici, de aceea trebuie să arătăm generalului că l-am adus pe tipul cel mai bun de la Falls Church…

— Te gândeai, de fapt, la un ţap ispăşitor. Dar, e în regulă, o să spun şefului meu de la Falls Church că e mai bine să ancheteze un specialist, deşi nu ştiu dacă eu sunt individul care vrea să o facă.

— Hai să vedem cadavrul şi te hotărăşti pe urmă.

În timp ce mergeam spre maşina lui, am auzit tunul garnizoanei – de fapt, o înregistrare a unei piese de artilerie de mult ajunsă la fier vechi –  şi ne-am oprit, îndreptându-ne cu faţa în direcţia sunetului. Din difuzoarele montate pe cazărmile pustii, se revărsa sunetul înregistrat al goarnei care suna deşteptarea, iar noi am salutat, doi bărbaţi singuri, în picioare, în lumina zorilor, răspunzând condiţionării de o viață, obiceiurilor şi ceremoniei militare de secole.

Chemarea goarnei, veche încă din vremea cruciadelor, s-a făcut auzită pe aleile dintre cazărmi şi peste terenurile de adunare năpădite de iarbă, şi, pe undeva, se ridicau steagurile.

Erau mulţi ani de când nu mai fusesem prins afară de ora deşteptării, dar mă bucuram, într-un fel, de ceremonia aceasta, de comuniunea cu cei vii şi cu cei morţi, de ideea că există ceva mai mare şi mai important decât mine şi că eu fac parte din acest ceva.

În viaţa civilă, nu există niciun echivalent pentru asta, dacă nu cumva urmărirea emisiunii Good Morning America n-a devenit o tradiţie şi, deşi sunt la periferia vieţii din armată, nu ştiu dacă sunt gata să trec la viaţa civilă. Dar această decizie s-ar putea să se ia acum. Uneori, simţi când a început ultimul act.

Ecourile goarnei s-au stins, iar Kent şi cu mine ne-am continuat drumul spre maşina lui.

— La Fortul Hadley începe încă o zi, dar unul dintre soldaţi nu o va vedea, a remarcat el.