5

Într-adevăr, e ceva trist şi sinistru să intri în casa cuiva care a murit, să mergi prin camere pe care nu le va mai vedea niciodată, să-i deschizi biroul, dulapurile şi sertarele, să umbli cu lucrurile, să-i citeşti poşta şi să-i asculţi chiar mesajele de pe robotul telefonic. Haine, cărţi, benzi video, mâncare, băuturi, cosmetice, facturi, medicamente… o întreagă viață încheiată brusc, departe de casa în care nu a rămas nimeni, dar care e plină cu lucrurile care susţin, definesc şi justifică o viață – străbaţi cameră cu cameră şi nu e niciun suflet care să-ţi arate un tablou preferat pe perete sau pozele dintr-un album, să-ţi ofere ceva de băut sau să-ţi spună de ce nu sunt udate plantele şi sunt lăsate să moară.

În bucătărie, Cynthia a remarcat uşa cu ivărul tras.

— Duce la subsol, am informat-o. E sigură, aşa că vom verifica acolo după ce terminăm aici.

A dat din cap.

Bucătăria nu a dezvăluit nimic nou, cu excepţia faptului că Ann Campbell era maniacă în privinţa ordinii şi că mânca acele feluri de mâncare sănătoase – iaurt, fasole încolţită, chifle graham şi altele de acest fel – care îmi întorc stomacul pe dos. Frigiderul şi cămara adăposteau multe sticle cu vin bun şi bere.

Un dulap era plin ochi cu băuturi tari şi tonice, foarte scumpe chiar şi la magazinul din garnizoană. De fapt, pe unele sticle mai erau încă etichetele cu preţuri şi am văzut că băuturile nu proveneau de acolo.

— De ce îşi cumpăra băuturile din oraş? am întrebat.

— Poate că nu voia să fie văzută în magazinul de băuturi al garnizoanei, a răspuns Cynthia care e impresionabilă. Ştii, era necăsătorită, fiică de general. Bărbaţilor nu le pasă de asta.

— Să-ţi povestesc şi eu ceva în legătură cu asta. Am fost văzut o dată în magazinul garnizoanei, cu un sfert de lapte şi trei borcane cu iaurt. Am ocolit Clubul Ofiţerilor săptămâni întregi.

Cynthia nu a făcut niciun comentariu, dar şi-a dat ochii peste cap. Era clar că o călcam pe nervi.

Mi-a trecut prin minte că un partener mai tânăr ar fi fost mai respectuos. Chiar şi o parteneră nouă. Era limpede că această familiaritate avea legătură cu faptul că mă culcasem cu ea. Trebuia să mă mai gândesc la asta.

— Hai să vedem celelalte camere, a spus ea.

Zis şi făcut. Toaleta de jos era imaculată, deşi scaunul de la WC era ridicat şi, cum tocmai învăţasem câte ceva de la colonelul de la Clubul Ofiţerilor, am tras concluzia că aici fusese de curând un bărbat. De fapt, Cynthia a comentat faptul:

— Măcar nu l-a stropit, aşa cum faceţi majoritatea dintre voi, ăştia mai în vârstă, a adăugat.

Era cât pe ce să ne certăm pe problema sexelor şi a generaţiilor, şi-mi stăteau pe limbă câteva vorbe usturătoare, dar timpul nu rămânea pe loc şi poliţia din Midland putea să apară dintr-o clipă în alta, ceea ce ar fi dus la o divergenţă de opinii mult mai serioasă decât cea care era între doamna Sunhill şi mine.

Aşa că am percheziţionat camera de zi şi colţul-sufragerie, care erau lună, de parcă ar fi fost sterilizate pentru folosinţă publică. Decorul era contemporan, dar, aşa cum se întâmplă la mulţi militari de carieră, existau multe amintiri din toată lumea: obiecte japoneze lăcuite, halbe de bere bavareze, sticlărie italiană şi aşa mai departe. Tablourile de pe pereţi s-ar fi potrivit mai bine într-o clasă de geometrie – cuburi, cercuri, linii, ovale şi tot felul de astfel de lucruri, majoritatea în culori primare. Nu sugerau nimic, dar presupun că acesta era scopul. Până acum, nu aveam nici un indiciu despre Ann Campbell. Îmi amintesc percheziţia din casa unui ucigaş, unde, după zece minute, găsisem ce mă interesa. Uneori, poate fi un album de amintiri sau tablourile de pisici de pe pereţi, sau lenjeria murdară de pe jos. Uneori, sunt cărţile de pe rafturi sau lipsa lor, un album cu poze sau, evrika, un jurnal. Dar aici, în acest loc, aveam impresia că intrasem din greşeală în casa-model a agentului imobiliar.

Ultima cameră de la parter era o cameră de lucru, cu pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi, în care se aflau un birou, o canapea şi un fotoliu. Mai erau acolo o combină cu televizor şi echipament stereo. Pe birou, se afla robotul telefonic a cărui luminiţă clipea, dar pe care l-am lăsat, pentru moment, în pace.

Am percheziţionat bine camera, scuturând cărţile, uitându-ne în şi sub sertarele biroului, şi, în cele din urmă, citind titlurile cărţilor şi ale compact-discurilor. În materie de cărţi, gustul ei se îndrepta spre publicaţiile militare, câteva cărţi de bucate, sănătate şi întreţinere a formei. Nu avea literatură de ficţiune sau altceva. Dar avea o colecţie completă a lucrărilor lui Friedrich Nietzsche şi o colecţie mare de lucrări de psihologie, care mi-au amintit că aveam de a face cu o persoană care, în afară de faptul că era psiholog, lucra într-o ramură foarte secretă a acestei specialităţi: războiul psihologic. Acest lucru putea să fie unul dintre aspectele cele mai relevante ale acestui caz sau cele mai puţin relevante.

Lăsând la o parte inima şi hormonii, toate crimele şi comportamentul criminal încep în minte, chemarea la acţiune vine tot din partea minţii, iar mascarea crimei ocupă complet raţiunea după aceea. Aşa că, în cele din urmă, noi trebuia să pătrundem în minţile multor oameni şi, de acolo, să aflăm multe despre fiica generalului şi de ce fusese omorâtă.

Într-un astfel de caz, atunci când ştii de ce, de obicei, poţi să-ţi închipui şi cine.

Cynthia s-a uitat printre compact-discuri.

— Muzică elevată, câteva discuri cu muzică mai veche, ceva Beatles şi muzică clasică, mai ales de autori vienezi, m-a anunţat ea.

— Strauss interpretat de Sigmund Freud la oboi?

— Cam aşa ceva.

Mi-am îndreptat atenţia spre televizor, aşteptându-mă să fie fixat pe vreun canal de sport sau ştiri. Dar era trecut pe canalul video. Am scotocit prin colecţia de casete, care cuprindea câteva filme clasice vechi, în alb-negru, câteva casete cu exerciţii şi câteva pe care erau etichete scrise de mână: Psiho-Operaţiuni, Cursuri…

Am pus una dintre ele în aparat şi l-am pornit.

— Uită-te!

Cynthia s-a întors şi ne-am uitat amândoi la imaginea căpitanului Ann Campbell care umplea ecranul, îmbrăcată în uniformă, stând în picioare pe un podium. Era, într-adevăr, o femeie foarte frumoasă, dar, dincolo de asta, avea ochii strălucitori şi vii, care s-au uitat fix la cameră câteva secunde, după care a zâmbit şi a început: „Bună dimineaţa, domnilor. Azi vom discuta despre cele câteva căi prin care operaţiunile psihologice sau războiul psihologic, dacă doriţi, pot fi folosite de către comandanţii infanterişti pentru a scădea moralul inamicului şi puterea de luptă a acestuia. Obiectivul final al acestor operaţiuni este acela de a face munca dumneavoastră de comandanţi de infanterie cumva mai uşoară. Misiunea dumneavoastră – aceea de a lua contact cu inamicul şi de a-l distruge – este dură, dar dumneavoastră sunteţi ajutaţi de alte ramuri ale armatei, ca artileria, aviaţia, producţia de armament şi contrainformaţiile. Totuşi, mai aveţi la dispoziţie o unealtă puţin înţeleasă şi prea puţin folosită –  psihologia operaţională.

Voinţa duşmanului de a lupta este, poate, singurul element important pe care trebuie să-l luaţi în calcul în planurile de luptă. Armele acestuia, blindatele, artileria, antrenamentul, echipamentul, chiar şi numărul sunt toate secundare voinţei sale de a lupta”.

A privit peste publicul din afara ecranului şi a reluat după o clipă.

„Niciun om nu vrea să moară. Dar mulţi oameni pot să-şi rişte viaţa pentru apărarea ţărilor lor, a familiilor şi chiar a unei abstracţii sau a unei filosofii. Democraţia, religia, mândria rasială, onoarea individuală, loialitatea interpersonală şi unitatea, promisiunea unor capturi şi, da… femei… violuri. Acestea sunt câteva dintre motivaţiile istorice ale trupelor de pe front.” Pe măsură ce vorbea, pe un ecran din spatele ei erau proiectate imagini din bătăliile vechi, reproduse după picturi.

Răpirea sabinelor de Da Bologna e una dintre picturile clasice pe care am recunoscut-o. Uneori, mă mir eu singur de mine.

Căpitanul Campbell a continuat: „Obiectivul războiului psihologic este să distrugă aceste motivaţii, nu să le abordeze frontal, deoarece sunt, adesea, prea puternice şi prea adânc imprimate pentru a fi schimbate în vreun fel semnificativ, prin propagandă sau operaţiuni psihologice. Lucrul cel mai bun, pe care-l putem spera, este să implantăm sâmburele îndoielii. Totuşi, acesta nu distruge moralul şi nu duce la dezertări în masă şi capitulare. Reprezintă doar temelia pentru stagiul al doilea al războiului psihologic, care este, în cele din urmă, infiltrarea fricii şi a panicii în rândurile inamicului. Frica şi panica. Frica de moarte, frica de răni oribile, frica de frică. Panica – cea mai puţin înţeleasă dintre stările psihologice. Panica – o nelinişte stăruitoare şi instabilă, adesea fără motiv sau bază logică. Strămoşii noştri foloseau tobele de război, cimpoaiele, strigătele înfiorătoare, zeflemeaua şi chiar bătăile în piept şi strigătele primitive, pentru a provoca panică în tabăra inamică”.

Pe ecranul din spatele ei se vedea o armată romană care fugea rupând pământul, în faţa unor hoarde de barbari furioşi.

„În cercetările noastre pentru aflarea unor tehnici înaintate şi a unor soluţii sofisticate, pentru problemele câmpului de luptă, am uitat strigătul primitiv”, a continuat ea. Ann Campbell a apăsat apoi pe un buton de pe pupitru şi un strigăt înfiorător, cu mulţi decibeli, s-a auzit în cameră. A zâmbit şi a spus: „Asta are darul să-ţi elibereze sfincterele.” Câţiva bărbaţi din sală au râs, iar microfonul a prins remarca unui tip: „Parcă-i nevastă-mea când are orgasm”. Alte râsete, iar căpitanul Campbell, reacţionând la remarcă, a râs şi ea, un râs aproape obscen, complet nepotrivit cu personajul. S-a uitat în jos o clipă, la însemnări, apoi a privit iar în sus, expresia feţei a devenit serioasă şi râsul s-a stins.

Am avut impresia că îi juca pe degete, câştigându-i de partea ei în modul în care majoritatea instructorilor din armată o făceau, cu o glumă deocheată sau rare comentarii personale. În mod evident, reuşise să-i impresioneze, împărţind cu ei un moment de complicitate sexuală, şi le arătase ce se afla sub uniforma impecabilă. Dar numai o clipă. Am închis aparatul.

— Interesant curs.

— Cine ar omorî o astfel de femeie? a zis Cynthia. E atât de vie, atât de plină de viață şi sigură de ea…

Sau de ce ar fi vrut s-o omoare cineva. Am rămas o clipă tăcuţi, în picioare, parcă în semn de respect, cred, ca şi cum Ann Campbell şi spiritul ei s-ar fi aflat încă în cameră. De fapt, Ann Campbell mă prinsese destul de rău. Era genul de femeie pe care o remarci şi, dacă ai văzut-o o dată, nu o mai uiţi în veci. Nu numai înfăţişarea îţi atrăgea atenţia, ci şi întreaga ei ţinută şi purtare. Avea, de asemenea, o voce bună pentru comandă, adâncă şi limpede, dar feminină şi sexy. Accentul ei era, ca şi al unui copil de trupă, produsul a zece sau douăzeci de garnizoane din toată lumea, cu rare inflexiuni din sud, care te luau prin surprindere. Una peste alta, era o femeie care putea să câştige respectul şi atenţia bărbaţilor sau să-i facă să uite de ei.

Cât despre raporturile ei cu femeile, Cynthia părea impresionată, dar am bănuit că unele femei puteau să o găsească ameninţătoare, mai ales dacă soţii lor sau iubiţii se aflau în preajma lui Ann Campbell. Care era relaţia lui Ann Campbell cu alte femei rămânea, totuşi, un mister.

— Hai să terminăm o dată aici, am spus eu ca să sparg tăcerea.

Am reluat percheziţionarea camerei de lucru. Cynthia şi cu mine ne-am uitat prin albumul de poze găsit pe raft. Păreau să fie fotografii en familie: generalul şi doamna Campbell, un tânăr, probabil fiul, imagini cu tăticul şi cu Ann în civil, personaje care păreau a fi unchiul şi mătuşa, West Point, picnicuri, Crăciunuri şi Zile ale Recunoştinţei, până la îngreţoşare. Am avut impresia că mama ei făcuse albumul pentru fată. Era un document care dovedea că familia Campbell era cea mai fericită, cea mai iubitoare, cea mai unită şi mai bine integrată în societate, de partea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, cu mama care făcuse toate fotografiile.

— Nimicuri, dar asta spune ceva, nu-i aşa?

— Ce? a întrebat Cynthia.

— Probabil că se urăsc unul pe altul.

— Eşti cinic, a spus ea. Şi gelos, a adăugat, pentru că noi nu avem familii ca asta.

Am închis albumul.

— Vom afla în curând ce se ascunde în spatele zâmbetelor lor de comandă.

În acea clipă, enormitatea a ceea ce făceam a părut s-o pălească pe Cynthia.

— Paul… va trebui să-i interogăm pe generalul Campbell… şi pe doamna Campbell…

— Crima e destul de neplăcută. Când e vorba de un viol şi o crimă, şi nu pare ceva întâmplător, iar tatăl victimei este un erou naţional, atunci e mai bine ca idioţii care vor examina viaţa victimei să ştie în ce se bagă. Înţelegi?

A meditat o clipă şi m-a informat:

— Doresc mult cazul ăsta. Simt… ştii… un fel de afinitate faţă de ea. Nu am cunoscut-o, dar ştiu că nu a avut o viaţă uşoară în această armată de bărbaţi.

— Scuteşte-mă, Cynthia.

— Nu, zău, Paul, ce ştii tu? Încearcă să fii un bărbat alb în zilele astea.

— Ia mai lasă-mă!

— Acum îmi amintesc de ce ne certam.

— Fiecare în colţul lui!

Ne-am dus în cealaltă parte a camerei, deşi nu în colţuri, şi am continuat să căutăm. M-am uitat la ramele de pe pereţi – diploma lui Ann Campbell de la West Point, brevetul din armată, certificate de instrucţie, diplome de merit şi certificate de la alte câteva departamente ale armatei şi de la Departamentul Apărării, inclusiv unul care recunoştea contribuţia ei la operaţiunea Furtună în Deşert, deşi natura contribuţiei nu era specificată. Mi-am dres vocea.

— Ai auzit vreodată despre operaţiunea „Smintiţii” în timpul Furtunii în Deşert? am întrebat-o pe doamna Sunhill.

— Nu, din câte îmi amintesc, a răspuns ea.

— Ei bine, un tip deştept, de la psihologia operaţională, a avut ideea să arunce poze porno, foarte explicite, asupra poziţiilor irakiene. Majoritatea nenorociţilor ălora nu văzuseră o femeie de luni sau chiar ani de zile, aşa că sadicul de la psihologia operaţională voia să-i îngroape în fotografii cu piei roz, goale, care să-i căpieze. Ideea a mers până sus, la comandantul general, şi aproape era să aibă câştig de cauză, până când saudiţii au auzit de ea şi au folosit rachetele. Ştii, sunt puţin cam încuiaţi, nu aşa documentaţi, ca noi, cu privire la sâni şi funduri goale. Deci ideea a fost compromisă, dar se spunea că fusese strălucită şi că ar fi putut să scurteze războiul terestru, de la patru zile, la cincisprezece minute.

Am zâmbit.

— Dezgustător, a remarcat cu răceală Cynthia.

— De fapt, în teorie, sunt de acord. Dar, dacă ar fi salvat măcar o viață, ar fi avut justificare.

— Scopul nu scuză mijloacele. Şi ce-i cu asta?

— Dacă ideea bombardamentului porno a avut-o o femeie, nu un porc de bărbat?

— Vrei să spui căpitanul Campbell?

— E sigur că ideea venea de la Şcoala de Operaţiuni Speciale de aici. Hai să verificăm.

Cynthia a căzut într-una din dispoziţiile ei contemplative, apoi s-a uitat la mine.

— Ai cunoscut-o?

— Am auzit despre ea.

— Ce ai auzit despre ea?

— Ceea ce ştie aproape toată lumea, Cynthia. Era perfectă în toate privinţele, made în the USA, pasteurizată şi omogenizată de Oficiul de Informaţii Publice, şi livrată proaspătă la uşa ta, albă, moale şi bună de mâncat.

— Şi tu nu crezi în imaginea asta?

— Nu, nu cred. Dar, dacă descoperim că nu am dreptate, atunci mi-am greşit meseria şi îmi dau demisia.

— S-ar putea să sfârşeşti prin a face asta, oricum.

— Foarte posibil. Gândeşte-te cum a murit, ce straniu era totul şi ce ciudat ar fi ca un străin să fi prins un soldat atent, deştept, înarmat şi gata să tragă.

A aprobat din cap, apoi şi-a spus ei înseşi:

— M-am gândit la ceea ce sugerezi tu. Nu e ceva neobişnuit ca o femeie ofiţer să ducă două vieţi – cea publică, foarte corectă, şi cea particulară – indiferent cum: Dar am văzut şi femei, victime ale unor violuri, căsătorite sau nu, care duceau o viață particulară exemplară şi care au căzut victime din pură întâmplare. Am văzut, de asemenea, femei care trăiau pe marginea prăpastiei, dar al căror viol nu avea nimic de a face cu promiscuitatea sau cu nebunii pe care-i frecventau. Iarăşi, e o pură întâmplare.

— E o posibilitate de care trebuie să ţin seama.

— Nu fi ipocrit, Paul!

— Nu sunt. Nu sunt un sfânt. Dar tu?

— Ştii prea bine, ce mai întrebi?

A venit spre mine şi şi-a pus mâna pe umărul meu, ceea ce m-a cam luat prin surprindere.

— Putem să facem asta? a zis ea. Vreau să spun împreună. O s-o dăm în bară?

— Nu. O să rezolvăm cazul.

Cynthia şi-a înfipt degetul în stomacul mei şi cum aş fi avut nevoie de un semn de punctuaţie pentru această propoziţie. S-a întors şi s-a dus la biroul lui Ann Campbell.

Mi-am îndreptat din nou atenţia spre perete şi am observat o diplomă de merit din partea Crucii Roşii Americane, acordată pentru munca ei de recrutare de noi donatori de sânge, altă diplomă din partea unui spital din localitate, care-i mulţumea pentru activitatea cu copiii foarte bolnavi, şi un certificat de profesor din partea unei organizaţii de voluntari pentru instruire literară. De unde lua atâta timp ca să le facă pe toate, inclusiv munca ei obişnuită, plus voluntariatul pentru sarcini suplimentare, plus partea socială obligatorie a vieţii în armată, plus viaţa particulară? Era oare posibil, m-am întrebat, ca această extraordinar de frumoasă femeie să nu fi avut viață particulară? Puteam eu să fiu chiar atât de nechemat în treaba asta, încât să nu nimeresc nici pe departe?

— Uite agenda ei cu adrese, m-a anunţat Cynthia.

— Bine că mi-am amintit. Ai primit ilustrata mea de Crăciun? Pe unde stai?

— Ascultă, Paul, sunt sigură că prietenii tăi de la Cartierul General au scotocit prin dosarul meu şi ţi-au spus totul despre ceea ce mi s-a întâmplat în ultimul an.

— Nu aş fi făcut aşa ceva, Cynthia. Nu e etic şi nici profesional.

Mi-a aruncat o privire.

— Scuză-mă.