13

Ne-am îndreptat spre locuinţa generalului din centrul garnizoanei.

— Încep să întrezăresc figura unei tinere femei, chinuită şi nefericită, a zis Cynthia.

— Aranjează-ţi oglinda retrovizoare.

— Termină, Paul!

— Scuză-mă.

Probabil că am aţipit, pentru că următorul lucru de care îmi amintesc a fost ghiontul Cynthiei.

— Ai auzit ce am spus?

— Da. Ai spus să termin.

— Am spus că, după părerea mea, colonelul Kent ştie mai multe decât spune.

M-am îndreptat şi am căscat.

— Aşa s-ar părea. Putem să ne oprim undeva, să luăm o cafea?

— Nu. Spune-mi, Kent e cu adevărat suspect?

— Da… în mod teoretic. Nu-mi place faptul că soţia lui nu era în oraş şi că alibiul lui nu poate fi confirmat. Majoritatea bărbaţilor însuraţi, în primele ore ale dimineţii, sunt în pat cu nevestele lor. Când soţiile nu sunt în oraş şi se întâmplă ceva de felul ăsta, trebuie să te întrebi dacă omul este ghinionist sau dacă e vorba de altceva.

— Şi Yardley?

— Nu e chiar atât de prost pe cât pare, nu-i aşa?

— Nu, a confirmat Cynthia, nu e. Acum un an, am anchetat împreuna un caz de viol, când am revenit din Europa. Suspectul era un soldat, dar victima era o fată din Midland, aşa că am avut plăcerea să-l cunosc pe Yardley.

— Îşi cunoaşte meseria?

— O face de mult timp. Aşa cum mi-a şi spus atunci, ofiţerii şi soldaţii vin şi pleacă din Hadley, dar el e poliţist în Midland de treizeci de ani şi cunoaşte terenul atât în oraş, cât şi în garnizoana. De fapt, e fermecător atunci când vrea, dar e extrem de viclean.

— De asemenea, lasă şi amprente în locurile unde bănuieşte că s-ar putea să fi lăsat deja altele.

— Ca şi Kent. Ca noi.

— Exact. Dar eu ştiu ca nu am omorât-o pe Ann Campbell. Dar tu?

— Eu dormeam, a răspuns rece Cynthia.

— Singură. Ce ghinion! Ar fi trebuit să mă inviţi la tine. Acum, am fi avut amândoi alibi.

— Prefer să fiu suspectată de crimă.

Drumul era lung, drept şi îngust, o tăietură neagră între pinii înalţi, iar căldura ieşea în valuri din asfaltul fierbinte.

— În Iowa e tot aşa de cald?

— Da, a răspuns ea, dar e mai uscat.

— Te-ai gândit vreodată să te întorci acolo?

— Uneori. Dar tu?

— Mă duc acasă destul de des. De fiecare dată, lipseşte ceva. Locurile se schimbă.

— Iowa rămâne neschimbată. Eu m-am schimbat.

— Eşti destul de tânără ca să ieşi din armată şi să începi o carieră civilă.

— Îmi place ceea ce fac, a răspuns.

— Fă-o în Iowa. Angajează-te la poliția de acolo. Nu le-ar strica experienţa ta.

— Ultimul criminalist din district a fost găsit mort de plictiseală acum zece ani. Poliția locală are zece oameni. Nu ar vrea decât să le fac cafea şi să mă culc cu ei.

— Măcar faci cafea bună.

— Du-te naibii, Paul!

Iar am marcat un punct. Aşa cum am spus, e greu să găseşti tonul potrivit atunci când vorbeşti cu o persoană pe care ai văzut-o goală, cu care ai făcut dragoste, ai stat în pat şi ai vorbit toată noaptea. Nu poţi să fii rigid şi rece, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nici familiar nu poţi fi, pentru că legătura a încetat. Îţi supraveghezi limbajul şi mâinile. Nu o ciupeşti de obraz şi nu îi pui mâna pe fund, deşi ai dori. Dar nici nu eviţi o strângere de mână şi cred că poţi să-i pui mâna pe umăr sau să-i înfigi degetul în burtă, aşa cum mi-a făcut Cynthia mie. Ar trebui să existe un manual pentru soiul ăsta de lucruri sau, în lipsa lui, o lege care să interzică apropierea, la mai puţin de o sută de metri, a foştilor amanţi. Doar dacă, bineînţeles, nu încearcă să reia legătura.

— Întotdeauna am avut sentimentul că au rămas probleme nerezolvate, i-am spus.

— Întotdeauna am avut sentimentul că ai preferat să ocoleşti o confruntare cu… logodnicul meu şi ai fugit, a răspuns ea. Nu merita osteneala.

— E caraghios. M-a ameninţat că mă omoară. Discreţia este partea cea mai bună a curajului.

— Poate. Dar, uneori, trebuie să lupţi pentru ceea ce doreşti. Dacă doreşti. Ai fost decorat pentru curaj?

Acum, când bărbăţia mea era pusă la îndoială, eram cam agasat. I-am spus puţin furios:

— Am primit Steaua de Bronz pentru bravură, doamnă Sunhill, pentru că am cucerit un deal, pe care nu-l voiam şi de care nu aveam nevoie în mod deosebit. Dar nu am de gând să mă dau în spectacol, ca să te distrez pe tine. Oricum, nu-mi amintesc să mă fi încurajat, am adăugat.

— Nu eram sigura pe care din voi îl voiam, aşa că m-am gândit să plec cu cel care rămâne în viață, a răspuns ea.

Am privit-o, ea mi-a aruncat o ocheadă, şi am văzut că zâmbea.

— Nu-i deloc amuzant, Cynthia, am spus.

— Iartă-mă. M-a bătut uşor pe genunchi. Îmi place când te înfurii. Nu i-am răspuns şi am continuat drumul în tăcere.

Am intrat în garnizoană şi am văzut grupul de clădiri vechi, din beton, cu firma „Armata SUA – Şcoală de Instrucţie în Operaţiuni Psihologice –  Intrarea permisă numai personalului autorizat”.

— După ce-l vedem pe general, putem să trecem şi pe aici? a întrebat Cynthia?

M-am uitat la ceas.

— Vom încerca.

Repede, repede! În afară de faptul că urmele se răceau, aveam sentimentul că, cu cât cei de la Washington şi de la Fortul Hadley aveau mai mult timp de gândire, cu atât mai repede vor începe să mă bată la cap. În şaptezeci şi două de ore, această bază va fi asaltată de tipi de la FBI şi de ştabi de la DIC, care vor încerca să marcheze puncte, fără a mai vorbi de ziarişti care, chiar în clipa asta, încercau la Atlanta să afle cum să ajungă la bază.

— Ce facem cu camera de la subsol? a întrebat Cynthia.

— Nu ştiu. Poate nu vom avea nevoie de ea. Pe asta mă bazez. Câteva zile nu facem nimic.

— Dar dacă o găseşte Yardley?

— Atunci, e treaba lui ce face cu informaţia. Noi am văzut destul ca să ne facem o idee.

— Urma ucigaşului poate să fie în camera aceea.

M-am uitat pe fereastră la clădirile garnizoanei.

— Ceea ce se află în camera aceea, am spus după un minut, e de ajuns pentru a distruge cariere şi vieţi întregi, inclusiv viaţa părinţilor ei, fără a mai vorbi de reputaţia postumă a decedatei. Nu ştiu dacă avem nevoie de ceva din camera aceea.

— Asta spune Paul Brenner?

— Asta spune Paul Brenner, ofiţerul de carieră. Nu Paul Brenner, poliţistul.

— Bine. Am înţeles. E bine.

— Evident. Aş face acelaşi lucru pentru tine, am adăugat.

— Mulţumesc. Dar eu nu am nimic de ascuns.

— Eşti căsătorită?

— Nu e treaba ta.

— Aşa e.

Am ajuns la reşedinţa oficială a generalului, numită Beaumont, o casă uriaşă, de cărămidă, cu coloane albe, care fusese a stăpânului unei plantaţii. Casa se afla în mijlocul câtorva pogoane de pământ acoperit de copaci, la marginea estică a garnizoanei, o oază de magnolii, stejari, straturi de flori, înconjurată de un deşert de austeritate militară.

Beaumont este o relicvă antebelică, fosta casă a clanului Beaumont, care mai trăieşte încă în regiune. Casa Beaumont a scăpat de Marşul lui Sherman spre mare, nefiind chiar în calea lui, dar a fost jefuită şi devastată de soldaţii yankei. Localnicii vă vor spune că toate femeile din casă au fost violate, dar ghidurile turistice din regiune afirmă că familia Beaumont a fugit cu câţiva paşi înaintea yankeilor.

Casa a fost expropriată de forţele de ocupaţie ale Uniunii, pentru Cartierul General, apoi a revenit proprietarilor de drept şi, în 1916, vândută, împreună cu plantaţia, guvernului federal, care a destinat-o formării Taberei Hadley. Astfel, ce ironie, casa este iar în proprietatea armatei, iar câmpurile de bumbac din jurul ei au devenit garnizoană, în timp ce restul de o sută de mii de pogoane de pământ împădurit constituie terenul de instrucţie. E greu să judeci forţa impactului istoriei asupra populaţiei din regiune, dar cred că, în aceste locuri, este mai mare decât poate înţelege un puşti din sudul Bostonului sau o fată de la o fermă din Iowa. Încerc să înţeleg lucrurile cât pot de bine şi să cântăresc situaţia în gând. Dar, până în cele din urmă, atunci când cineva, ca mine, se întâlneşte cu cineva, ca Yardley, minţile şi sufletele nu se întâlnesc.

— Îmi tremură genunchii, a spus Cynthia, când am coborât din maşină.

— Plimbă-te prin grădină. Mă duc singur.

— O să-mi revin.

Am urcat scările spre porticul cu coloane şi am sunat. Un tânăr chipeş, în uniformă, a răspuns. Era locotenent, iar pe plăcuţa lui de identificare scria Elby.

— Ofiţerii Brenner şi Sunhill s-au prezentat la general şi la doamna Campbell, la cererea generalului, i-am spus.

— Da. A privit ţinuta neprotocolară a Cynthiei, apoi s-a dat la o parte şi am intrat. Elby a spus: Eu sunt adjutantul generalului. Colonelul Fowler, aghiotantul generalului, doreşte să vă vorbească.

— Am venit la cererea generalului, ca să-l văd pe general.

— Ştiu, domnule Brenner. Vă rog să-l vedeţi întâi pe colonelul Fowler, aghiotantul generalului.

Cynthia şi cu mine l-am urmat în holul mare, decorat în stilul perioadei când fusese construită casa, dar am bănuit că nu erau lucrurile originale, ci piese disparate, adunate de la mica boierime sărăcită, încă de pe vremea când armata cumpărase locul. Locotenentul Elby ne-a condus într-o cameră mică, un fel de cameră oficială de aşteptare pentru vizitatori, cu multe scaune şi aproape nimic altceva. Viaţa unui proprietar de plantaţie era, sunt sigur, deosebită de viaţa unui general din zilele noastre, dar ei aveau totuşi ceva în comun – numărul mare de vizitatori. Negustorii veneau prin spate, cei cu un rang oarecare erau conduşi direct în salonul cel mare, iar vizitatorii cu treburi oficiale erau aduşi în această cameră până când se putea lua o hotărâre cu privire la situaţia lor.

Elby a plecat, iar eu şi Cynthia am rămas în picioare.

— El era tânărul cu care colonelul Kent a spus că s-a întâlnit Ann Campbell, a remarcat Cynthia. E destul de arătos.

— Pare unul dintre cei care fac pe ei noaptea.

— Ai vrut vreodată să fii general? m-a întrebat, schimbând subiectul.

— Eu încerc să mă agăţ bine de micul meu grad.

A încercat să zâmbească, dar era, evident, nervoasă. Nici eu nu mă simţeam tocmai în largul meu. Mi-am amintit o veche zicală din armată şi am spus-o:

— ”Nu uita că un general îşi pune pantalonii, ca şi tine, băgând picioarele pe rând”.

— De obicei, eu mă aşez pe pat şi mi-i trag pe amândouă picioarele o dată.

— Ştii ce am vrut să spun.

— Poate vorbim doar cu aghiotantul şi plecăm.

— Generalul va fi foarte curtenitor. Toţi sunt aşa.

— Sunt şi mai nervoasă când mă gândesc la întâlnirea cu soţia lui. Poate ar fi trebuit să-mi schimb hainele.

De ce încerc eu să-i înţeleg pe oamenii ăştia?

— Cariera lui se va resimţi, nu-i aşa?

— Depinde de rezultate. Dacă nu-l găsim niciodată pe ucigaş, dacă nimeni nu găseşte camera aceea şi dacă nu răscolim prea multă murdărie, nu păţeşte nimic. Va fi chiar privit cu simpatie. Dar, în caz contrar, îşi va da demisia.

— Şi va fi sfârşitul ambiţiilor lui politice.

— Nu sunt sigur dacă are vreo ambiţie politică.

— Ziarele spun că are.

— Asta nu e treaba mea.

Dar, de fapt, ar putea fi. Generalul Joseph Ian Campbell fusese menţionat ca un posibil vicepreşedinte şi, de asemenea, ca un posibil candidat pentru postul de senator al statului unde se născuse. În afară de aceasta, numele lui fusese pomenit ca succesor al actualului şef de Stat-Major al armatei, ceea ce însemna a patra stea sau altă posibilitate era o numire în postul de consilier militar principal al preşedintelui.

Această îngrămădire de titluri era rezultatul direct al misiunii generalului Campbell în Războiul din Golf, înaintea căruia nu auzise nimeni de el. Amintirea războiului pălea în conştiinţa publicului şi tot aşa numele lui. Fie că era un plan inteligent al lui Joseph Campbell, fie că sincer nu dorea nimic din toate acestea.

Cum şi de ce „Luptătorul” Joe Campbell fusese numit în această fundătură, pe care armata o numea Fortul Hades, iar infanteriştii Fortul Hardly, era unul dintre acele mistere ale Pentagonului pe care numai intriganţii şi complotiştii de acolo puteau să-l explice. Dar m-am gândit deodată că samsarii puterii de la Pentagon ştiau că generalul Campbell are o slăbiciune şi că aceasta se numea Ann. Oare era posibil?

În cameră, a intrat un bărbat înalt, îmbrăcat în uniforma verde a armatei, tipul A, cu însemne de colonel, cu trese de aghiotant, pe a cărui plăcuţă de identificare scria Fowler. S-a prezentat drept aghiotantul generalului Campbell. În armată, când eşti în uniformă, e de prisos să te prezinţi cu numele şi gradul pe care-l ai, dar oamenii apreciază o scurtă descriere a slujbei tale, ca să fie siguri cu cine au de-a face sau ca să ştie dacă te vor mai vedea.

Am schimbat strângeri de mână, iar colonelul Fowler a spus:

— Într-adevăr, generalul doreşte să vă vadă, dar vreau să staţi întâi de vorbă cu mine. Luaţi loc, vă rog.

Ne-am aşezat şi l-am privit pe colonelul Fowler. Era negru şi mi-am închipuit generaţiile de foşti proprietari de sclavi, care au locuit în casă, răsucindu-se în mormintele lor. Oricum, Fowler era extrem de îngrijit, vorbea bine şi avea o frumoasă ţinută militară. Părea să fie aghiotantul perfect, o slujbă care e un fel de combinaţie între un ofiţer de cadre, un consilier principal, un om care primeşte şi comunică ordinele generalului şi aşa mai departe. Aghiotantul nu este ca locţiitorul de comandant care, ca şi vicepreşedintele Statelor Unite, nu are ceva precis de făcut.

Fowler avea picioare lungi, ceea ce ar putea părea fără importanţă, dar un aghiotant are un mers specific, trebuind să penduleze între general şi subordonaţii săi, pentru a transmite ordinele şi a aduce generalului rapoartele. Nu trebuie să alerge, ci să-şi exerseze „mersul aghiotantului”, mai ales pe un teren larg, de paradă, unde picioarele scurte şi butucănoase te țin în loc. Oricum, Fowler era din cap până în picioare ofiţer şi gentleman. Spre deosebire de unii ofiţeri albi, care devin cam neglijenţi, ca mine, de exemplu, ofiţerul negru, ca şi femeia-ofiţer, trebuie să arate ceva. Interesant e faptul că atât negrii, cât şi femeile folosesc standardul ofiţerului alb ca ideal, deşi, de fapt, acest ideal şi acest standard sunt legende. Dar acest lucru îi ţine pe toţi activi, deci e minunat. Armata este, oricum, cincizeci la sută iluzie.

— Puteţi să fumaţi, dacă doriţi, a spus colonelul Fowler. Beţi ceva?

— Nu, mulţumesc, domnule, am răspuns.

Fowler a bătut uşor, de câteva ori, în braţele fotoliului, apoi a început:

— Desigur, este o tragedie pentru general şi doamna Campbell. Dar nu dorim să devină o tragedie şi pentru armată.

— Da, domnule.

Cu cât vorbea mai puţin, cu atât mai bine, desigur. Dar el dorea să vorbească.

— Moartea căpitanului Campbell – a continuat Fowler – intervenită chiar aici, în garnizoana al cărei comandant este tatăl ei, şi, mai ales, în felul acesta, va provoca, desigur, senzaţie.

— Da, domnule.

— Nu cred că trebuie să vă spun să nu vorbiţi cu presa.

— Sigur că nu.

Fowler s-a uitat la Cynthia.

— Înţeleg că l-aţi arestat pe cel vinovat de primul viol. Credeţi că e vreo legătură între ele? Ar putea exista doi făptaşi. Sau poate aţi arestat un nevinovat?

— Răspunsul e nu, la toate întrebările, domnule colonel.

— Dar este posibil. Veţi lua în considerare acest lucru?

— Nu, domnule colonel. Sunt două cazuri diferite.

Era evident că statul-major al generalului se întrunise şi un băiat deştept descoperise această posibilitate fie ca iluzie, fie ca versiune oficială; cum că ar bântui pe aici o bandă de tineri recruţi, care ar viola femeile-ofiţer prea încrezătoare.

— Nu ţine, am spus colonelului Fowler.

A ridicat din umeri şi şi-a îndreptat atenţia asupra mea.

— Suspectaţi pe cineva?

— Nu, domnule.

— Există vreo urmă?

— Deocamdată, nu.

— Dar cred că aveţi o ipoteză-două, domnule Brenner.

— Da, domnule colonel, dar sunt numai ipoteze şi oricare dintre ele v-ar supăra.

S-a lăsat pe spate în fotoliu, evident neplăcut impresionat.

— Mă supără doar faptul că o femeie-ofiţer a fost violată şi asasinată, şi că vinovatul e liber. Nimic altceva din acest caz nu ar putea să mă supere.

Faci pariu?

— Mi s-a spus că generalul doreşte să ne elibereze pe mine şi pe doamna Sunhill din această anchetă.

— Cred că aceasta a fost prima lui reacţie. Dar a vorbit cu unele persoane de la Washington şi şi-a revizuit părerea. De aceea vrea să vă vadă pe amândoi.

— Înţeleg. Un fel de interviu pentru angajare.

— Poate. Doar dacă nu doriţi acest caz. Dacă este aşa, lucrul nu se va reflecta negativ în dosarele voastre. O scrisoare de mulţumire va fi adăugată la dosare, ca recunoaştere a meritelor voastre în ancheta preliminară. Şi veţi primi amândoi treizeci de zile de permisie, începând din clipa aceasta. S-a uitat de la mine la Cynthia şi apoi din nou la mine. În această situaţie, nu va mai fi nevoie să-l vedeţi pe general şi veţi putea pleca imediat.

Dacă stăteai să te gândeşti, nu era o afacere proastă. Dar nu trebuia să mă gândesc.

— Comandantul meu, colonelul Hellmann, ne-a numit, pe mine şi pe doamna Sunhill, pentru această anchetă, iar noi am acceptat. Este o problemă care nu mai trebuie discutată.

A dat din cap. Nu prea ştiam cum să-l iau pe Fowler. În spatele aparenţei lui rigide de aghiotant, se afla un executant maleabil. Trebuia să supravegheze corect această anchetă, care era extrem de neplăcută din punct de vedere al standardelor militare. Dar nu poţi să ajungi general, fără să fi servit în statul-major al unui general, şi era limpede că Fowler mai avea doar un pas până la prima lui Stea de Argint.

Colonelul Fowler părea adâncit în gânduri, şi în cameră se lăsase liniştea. Eu spusesem ceea ce aveam de spus, acum trebuia să aştept replica lui. Ofiţerii superiori în grad au acest obicei neliniştitor de a păstra îndelung tăcerea, iar tinerii ofiţeri, lipsiţi de înţelepciune, se reped să o umple cu o explicaţie tardivă, apoi sunt puşi la punct cu o privire îngheţată sau o mustrare. E ca un fel de capcană la fotbal sau în război şi, deşi nu-l cunosc foarte bine pe colonelul Fowler, cunosc prea bine genul. Omul mă testa, îmi punea la încercare nervii şi hotărârea, poate ca să vadă dacă avea de a face cu un imbecil peste măsură de entuziast sau cu cineva la fel de viclean ca şi el. Spre cinstea ei, Cynthia nu a rupt tăcerea.

— Ştiu de ce se află aici, la Fortul Hadley, doamna Sunhill, a spus el, în cele din urmă. Dar ce aduce, în mica noastră garnizoană, un anchetator de la DIC?

— Am lucrat sub acoperire. Unul dintre gradaţii dumneavoastră, angajaţi la depozitul de arme, era pe cale de a intra în afaceri pe cont propriu. Ar trebui să întăriţi securitatea la depozitul de arme şi ar trebui să ştiţi că v-am scăpat de o încurcătură. Am adăugat: sunt sigur că şeful poliției v-a înştiinţat.

— Da, m-a înştiinţat. Acum câteva săptămâni, când aţi venit.

— Deci ştiaţi că sunt aici.

— Da, dar nu şi de ce.

— De ce credeţi că mi-a cerut colonelul Kent să anchetez acest caz, având în vedere faptul că nimeni de aici nu doreşte aceasta?

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Ca să fiu cinstit, colonelul Kent nu se omoară după comandantul DIC de aici, maiorul Bowes. În orice caz, cei de la Falls Church v-ar fi trimis aici imediat. Colonelul Kent a procedat cum a crezut că e cel mai bine pentru toţi.

— Inclusiv pentru el însuşi. Care e natura neînţelegerii dintre colonelul Kent şi maiorul Bowes?

— Probabil, e o problemă de jurisdicţie. Terenul.

— Nu e ceva personal?

— Nu ştiu. Întrebaţi-i.

— Aşa voi face. O cunoşteaţi personal pe căpitanul Campbell? l-am întrebat pe colonelul Fowler.

S-a uitat o clipă la mine, apoi a răspuns:

— Da. De fapt, generalul m-a rugat pe mine să vorbesc la înmormântarea ei.

— Înţeleg. Aţi fost cu generalul Campbell şi înainte de a fi numit aici?

— Da, sunt cu generalul Campbell de când era comandantul unei divizii de tancuri blindate, în Germania. Apoi am servit împreună în Golf. Pe urmă am venit aici.

— El a cerut această garnizoană?

— Nu cred că are importanţă.

— Presupun că aţi cunoscut-o pe Ann Campbell înainte de a veni la Fortul Hadley?

— Da.

— Puteţi să-mi spuneţi care era natura relaţiilor dumneavoastră cu ea? Erau calme?

Fowler s-a lăsat pe spate, în fotoliu, şi s-a uitat în ochii mei.

— Scuzaţi-mă, domnule Brenner, este un interogatoriu?

— Da, domnule.

— Ei, fir-aş al naibii!

— Sper că nu, domnule colonel!

A râs şi s-a ridicat în picioare.

— Ei bine, veniţi amândoi la mine în birou mâine şi puteţi continua. Sunaţi să stabilim întâlnirea. Urmaţi-mă, vă rog.

L-am urmat pe colonelul Fowler în holul principal, apoi spre partea din spate a conacului, unde am ajuns în faţa unei uşi închise. Colonelul Fowler ne-a spus:

— Nu e nevoie să salutaţi, exprimaţi repede condoleanţele, apoi veţi fi invitaţi să luaţi loc. Doamna Campbell nu va fi de faţă. I s-au administrat sedative. Vă rog să fiţi concişi. Cinci minute.

A bătut la uşă, a deschis-o şi a intrat, anunţându-ne drept ofiţerii Brenner şi Sunhill de la DIC. Parcă eram într-un serial de televiziune.

Cynthia şi cu mine l-am urmat şi ne-am trezit într-o cameră de lucru din lemn foarte lustruit, piele şi aramă. În cameră, era întuneric, draperiile erau trase şi singura lumină venea de la o lampă de birou, cu abajur verde. Din spatele biroului, s-a ridicat generalul-locotenent Joseph Campbell, în uniformă verde, cu pieptul plin de medalii. La el, te izbea, în primul rând, nu atât înălţimea, cât faptul că era solid construit, ca şi şefii clanurilor scoţiene din care probabil că descindea. Cu această ocazie, am remarcat, de asemenea, mirosul inconfundabil de whisky scoţian din încăpere.

Generalul Campbell a întins mâna spre Cynthia, care i-a luat-o şi a spus:

— Cele mai sincere condoleanţe, domnule.

— Mulţumesc.

I-am luat mâna, care era uriaşă, i-am exprimat condoleanţele mele şi am adăugat, de parcă eu aş fi avut ideea acestei întâlniri:

— Îmi pare foarte rău că trebuie să vă sâcâim şi noi.

— Nu-i nimic. S-a aşezat şi ne-a spus: Luaţi loc.

Ne-am aşezat în fotoliile de piele din faţa biroului. I-am privit faţa în lumina difuză. Avea părul blond încărunţit, ochii strălucitori şi albaştri, trăsături aspre şi maxilare solide, gropiţă în bărbie. Un bărbat frumos, dar, în afară de ochi, frumuseţea lui Ann Campbell venea din partea mamei.

În faţa unui general, nimeni nu vorbeşte neîntrebat, dar generalul nu vorbea. Se uita fix înainte, printre Cynthia şi mine, la un punct din spatele nostru. A dat din cap, spre Fowler, presupun, apoi am auzit uşa închizându-se în spatele nostru, în urma colonelului Fowler.

Acum, generalul Campbell s-a uitat la Cynthia, apoi la mine şi ni s-a adresat cu o voce calmă, pe care nu i-o cunoşteam de la radio şi televiziune, nefiind vocea lui obişnuită.

— Înţeleg că voi doi doriţi să continuaţi ancheta.

— Da, domnule, am spus amândoi, dând din cap.

S-a uitat la mine.

— Pot să te conving că ar fi mai bine pentru toţi, dacă ai preda cazul maiorului Bowes de aici, de la Fortul Hadley?

— Iertaţi-mă, domnule general, am răspuns. Este o problemă care depăşeşte Fortul Hadley şi durerea dumneavoastră personală. Niciunul din noi nu poate schimba acest lucru.

Generalul Campbell a aprobat din cap.

— Atunci, vă voi da tot concursul meu şi vă promit că toţi cei de aici vor colabora.

— Mulţumesc, domnule.

— Aveţi idee cine ar fi putut să facă asta?

— Nu, domnule. Dar dumneavoastră?

— Mă asiguraţi că veţi lucra repede şi că veţi colabora cu noi, pentru a minimaliza aspectele senzaţionale ale acestui incident, şi că veţi face mai mult bine decât rău?

— Vă asigur că singurul nostru scop este să arestăm cât mai curând făptaşul, am răspuns.

— Încă de la început, am făcut tot ce se putea, domnule general, a adăugat Cynthia, ca să minimalizăm amestecul din afară. Am transportat toate lucrurile din casa căpitanului Campbell în garnizoană. Şeful de poliție Yardley pare supărat din această cauză şi presupun că va lua legătura cu dumneavoastră, în această privinţă. Dacă sunteţi atât de amabil să-i spuneţi că dumneavoastră aţi autorizat dinainte să facem acest lucru, v-am fi recunoscători. În privinţa minimalizării aspectului senzaţional şi a răului, care ar putea fi făcut acestei baze şi armatei, un cuvânt din partea dumneavoastră, adresat şefului Yardley, ar contribui mult la realizarea acestui scop.

Generalul Campbell s-a uitat îndelung la Cynthia. Fără îndoială, nu putea să privească o femeie tânără şi atrăgătoare de această vârstă, fără să-şi amintească de fiica lui. Numai că eu nu ştiam ce credea el despre fiica lui.

— Consideră că s-a făcut, i-a spus el Cynthiei.

— Mulţumesc, domnule general.

— Domnule general, am înţeles că ar fi trebuit să o vedeţi pe fiica dumneavoastră în această dimineaţă, după ieşirea din serviciu.

— Da… a spus el, trebuia să luăm micul dejun împreună. Văzând că nu vine, l-am sunat pe colonelul Fowler la statul-major, dar ne-a spus că nu era acolo. Cred că a sunat-o acasă.

— Cât era ceasul?

— Nu sunt sigur. Ea ar fi trebuit să fie la mine la ora 07.00. Probabil că am sunat la statul-major pe la 07.30.

N-am mai urmărit ideea, dar i-am spus:

— Domnule general, apreciem oferta dumneavoastră de colaborare deplină, de care vom profita. În primul moment convenabil, aş vrea să vă pun întrebări mai amănunţite dumneavoastră şi doamnei Campbell. Poate mâine.

— Mă tem că mâine trebuie să aranjăm înmormântarea şi să vedem de celelalte treburi personale. Ziua de după înmormântare va fi foarte potrivită.

— Mulţumesc. Familia deţine adesea informaţii care, fără să-şi dea seama, pot fi foarte importante în soluţionarea unui caz.

— Înţeleg. S-a gândit o clipă, apoi a întrebat: Credeţi… că era cineva cunoscut de ea?

— E foarte posibil, am răspuns, şi privirile ni s-au întâlnit.

Mi-a susţinut privirea şi a spus:

— Eu cred la fel.

L-am întrebat:

— În afară de colonelul Kent, v-a mai spus cineva ceva despre împrejurările în care a murit fiica dumneavoastră?

— Nu. Ba da, colonelul Fowler, El m-a informat.

— Despre posibilul viol şi despre felul cum a fost găsită?

— Exact.

A urmat o tăcere îndelungată, şi ştiam, din experienţa avută şi cu alţi ofiţeri, că nu aştepta ca eu să vorbesc, ci că întrevederea se terminase.

— Acum, putem să facem ceva pentru dumneavoastră? l-am întrebat.

— Nu… găsiţi-l doar pe ticălosul ăla. S-a ridicat şi a apăsat un buton de pe birou. Mulţumesc că aţi venit.

Ne-am ridicat.

— Mulţumesc, domnule general, i-am spus. Ne-am dat mâinile. Şi primiţi toată compasiunea mea atât dumneavoastră, cât şi familia dumneavoastră.

A luat mâna Cynthiei şi poate că a fost doar o impresie, dar a ţinut-o mult timp şi s-a uitat în ochii ei.

— Ştiu că veţi face tot ce se poate, a spus el după aceea. Fiica mea v-ar fi apreciat. Îi plăceau femeile sigure de ele.

— Mulţumesc, domnule general, a răspuns Cynthia. Vă promit că voi face tot ce pot şi vă exprim din nou condoleanţele mele.

Uşa din spatele nostru s-a deschis şi colonelul Fowler ne-a condus afară, prin holul principal, spre uşa din faţă.

— Înţeleg că aveţi puteri depline în privinţa arestărilor. Dar vreau să vă rog să mă informaţi înainte de a aresta pe cineva.

— De ce?

— Pentru că, a răspuns el tăios, nu ne place ca oamenii noştri să fie arestaţi de personalul din afară, fără ca noi să ştim.

— Se întâmplă destul de des, l-am informat. De fapt, după cum poate ştiţi, acum câteva ore am condus la închisoare un sergent de la depozitul de arme. Dar, dacă doriţi, vă voi informa.

— Mulţumesc, domnule Brenner. Ca întotdeauna, se poate proceda în trei feluri: bine, greşit şi ca în armată. Presimt că doriţi să procedaţi bine, ceea ce este greşit, domnule Brenner.

— Ştiu, domnule colonel.

A privit-o pe Cynthia şi a spus:

— Dacă vă schimbaţi părerea cu privire la cele treizeci de zile de permisie, anunţaţi-mă. Dacă nu, rămâneţi, vă rog, în legătură cu mine. Domnul Brenner pare a fi tipul de bărbat care se cufundă în muncă şi uită de protocol.

— Da, domnule, a răspuns Cynthia. Şi, vă rog, încercaţi să ne stabiliţi cât mai repede o întâlnire cu generalul şi doamna Campbell. Avem nevoie de cel puţin o oră. De asemenea, vă rog să ne sunaţi la postul de poliţie al garnizoanei, dacă vă amintiţi ceva semnificativ.

El a deschis uşa şi am ieşit afară. Înainte de a o închide, m-am întors spre el şi i-am spus:

— Am ascultat mesajul dumneavoastră de pe robotul telefonic al căpitanului Campbell.

— Da. Acum pare cam prostesc.

— La ce oră aţi sunat-o, domnule colonel?

— Pe la 08.00. Generalul şi doamna Campbell o aşteptau pe fiica lor la ora 07.00.

— De unde aţi sunat-o?

— Eram la punctul de comandă.

— V-aţi uitat prin statul-major, ca să vedeţi dacă Ann Campbell a rămas peste program?

— Nu… Am presupus că a uitat şi a plecat acasă. N-ar fi fost prima dată.

— Înţeleg. V-aţi uitat dacă maşina ei era în parcarea statului-major?

— Nu… Cred că ar fi trebuit s-o fac.

— Cine v-a informat cu privire la detaliile morţii lui Ann Campbell?

— Am vorbit cu şeful poliției militare.

— El v-a spus cum a fost găsită?

— Exact.

— Deci dumneavoastră şi generalul Campbell ştiţi că era legată, strangulată şi violată?

— Da. Mai e vreun amănunt pe care ar trebui să-l ştim?

— Nu. Unde pot să vă găsesc, în afara orelor de serviciu? l-am întrebat.

— Stau într-o locuinţă pentru ofiţerii din garnizoană. Bethany Hill. Ştiţi unde se află?

— Cred că da. La sud de aici, pe drumul spre poligoane.

— Exact. Numărul meu de telefon e în cartea garnizoanei.

— Mulţumesc, domnule colonel.

— Bună ziua, domnule Brenner, doamnă Sunhill.

A închis uşa, iar eu şi Cynthia ne-am îndreptat spre maşină.

— Ce părere ai despre colonelul Fowler? m-a întrebat ea.

— Nu la fel de bună ca aceea pe care o are el despre el însuşi.

— De fapt, e o prezenţă impunătoare. În parte, e doar lustru şi morgă de stat-major, dar bănuiesc că este tot atât de calm, rece şi eficient pe cât pare.

— Ceea ce nu ne ţine nouă de cald. Este loial generalului şi numai generalului. Soarta lui şi a generalului sunt împletite, iar Steaua lui de Argint răsare numai atunci când cariera generalului e în ascensiune.

— Cu alte cuvinte, va minţi ca să-l protejeze pe general.

— Fără să clipească. De fapt, a minţit cu privire la mesajul lăsat lui Ann Campbell. Noi am fost acolo înainte de ora 08.00, iar mesajul era deja pe robot.

— Ştiu, a încuviinţat Cynthia. E ceva care nu merge în legătură cu acest apel telefonic.

— Mai pune un suspect pe listă, am spus.