16

Am rămas în picioare, la un metru unul de celălalt, am ascultat puţin şi ne-am obişnuit ochii cu întunericul şi zgomotele nopţii, aşa cum fuseserăm învăţaţi la şcoală.

— Mă bate gândul, am spus în cele din urmă, că farurile pe care le-a văzut ECI Robbins la ora 02.17, nu erau de la jeepul lui Ann Campbell. Că, într-adevăr, aşa cum ai spus tu, a condus maşina până la poligonul şase fără să aprindă farurile. Ştia unde sunt postate gărzile, bineînţeles, şi nu voia să atragă atenţia. A stins farurile cam pe aici şi a făcut restul drumului în întuneric, ceea ce nu era o problemă, pentru că era lună. A venit direct aici, ca să se întâlnească cu cineva, după ce l-a lăsat pe sergentul St John la statul-major, la ora 01.00. De aceea, nu a văzut-o niciun post de gardă. Logic?

— Dacă presupui că era o întâlnire prestabilită, da, până acum e logic.

— Să presupunem că aşa a fost. Ar fi putut să ajungă aici pe la 01.15.

— Posibil.

— Bun, am spus, încercând să duc mai departe raţionamentul. Persoana cu care trebuia să se întâlnească a ajuns, probabil, prima acolo.

— De ce?

— Pentru că aşa i-a spus ea. Ştia că putea fi reţinută de ceva. Sună persoana de la statul-major şi-i spune: „Fii acolo nu mai târziu de 00.30. Aşteaptă-mă”.

— Bine.

— Această persoană, cu care ea trebuia să se întâlnească, poate că nu avea niciun motiv să se afle aici şi probabil că avea o maşină proprietate personală. Deci, ca să nu atragă atenţia gărzii, despre care ştie că este mai sus, pe drum, vine până aici, la poligonul cinci, şi iese de pe drum la stânga.

De pe drum, am intrat într-o parcare cu pietriş.

— Locul ăsta cu pietriş, i-am spus Cynthiei, mai serveşte poligoanele patru şi şase. Maşinile aduc trupele până aici, lasă soldaţii pentru toate trei poligoanele, se întorc şi pleacă, iar oamenii merg pe jos la poligoanele respective. Îmi amintesc asta de pe vremea când eram şi eu aici.

— Numai că acum nu mai folosesc muschete.

— Aşa e. Deci, tipul cu care trebuia să se întâlnească ştia că trebuie să tragă pe pietriş, ca să nu lase urme de cauciucuri. Vino!

Am trecut peste pietriş, care era brăzdat de urmele a zeci de cauciucuri, dar niciuna dintre ele destul de clară, în pietrişul sfărâmat, ca să merite să fie fotografiată sau să i se ia mulajul în ghips. Dar, după ce am trecut de tribunele de la poligonul cinci, pietrişul s-a subţiat şi –  la lumina lanternei – am putut să vedem urme de cauciucuri acolo unde nu ar fi avut ce căuta nicio maşină sau camion. Urmele duceau spre un şir de pini mici, unde se opreau.

— Orice vehicul parcat aici, am spus, nu poate să fie văzut de pe drum, dar lasă urme de cauciucuri.

— Paul, e de necrezut. Ar putea fi urmele cauciucurilor de la maşina criminalului.

— Sunt, probabil, urmele cauciucurilor persoanei cu care s-a întâlnit aici. Persoana nu voia ca maşina să fie zărită de vreo patrulă de poliție militară sau de către maşina care duce gărzile, care a trecut pe aici cam la ora 01.00, pentru a schimba garda de la depozitul de muniţii, aflat la un kilometru în sus pe drum, şi pentru a lăsa în post pe ECI Robbins. Această persoană se afla deja aici la vremea aceea şi parcase, apoi a luat-o pe jos până la poligonul şase şi a intrat la toaletă ca să aştepte. Cât timp a stat acolo, poate a folosit toaleta şi poate s-a spălat pe faţă şi pe mâini, lăsând pete de apă şi un fir de păr în urmă. Logic până acum?

— Până acum.

— Să mergem.

Am găsit drumul făcut din bârne întinse una lângă alta, pentru a forma o cărare bună pe orice vreme. Pe această suprafaţă nu rămân urme. Am urmat-o cam o sută de metri printre tufişuri, până când a dat în terenul din spatele toaletelor de la poligonul şase.

— Bun, tipul aşteaptă aici sau în jurul toaletelor. Primul lucru pe care îl vede este maşina gărzilor care se duce la depozitul de muniţii, apoi, mai târziu, întoarcerea maşinii, după ce a schimbat garda, lăsând-o în loc pe ECI Robbins. Maşina nu se duce în centrul garnizoanei, unde ar fi putut s-o întâlnească pe Ann Campbell, venind din sens opus. O ia spre Jordan Field, pentru a schimba gărzile de la hangare, ceea ce ia timp. Îmi amintesc asta din vremea când eram aici. Deci, Ann Campbell nu s-a întâlnit cu maşina gărzilor şi a mers direct la poligonul şase. La un moment dat, a stins farurile şi a parcat jeepul acolo unde l-am găsit noi, pe drum. În regulă?

— Până acum. Dar e o speculaţie.

— Bine. Astea sunt majoritatea reconstituirilor. Eşti aici ca să găseşti fisurile, nu să-mi spui că inventez.

— Bine. Continuă.

— Bun. Persoana care aşteaptă aici, lângă toalete, o vede oprindu-şi maşina pe drum şi traversează acest teren deschis.

Am început să merg spre drum, urmat de Cynthia.

— Se apropie de Ann Campbell, care este în/sau aproape de maşină şi-i spune că maşina gărzilor a venit şi a plecat, aşa cum trebuie să fi fost în clipa aceea, şi că nu e niciun motiv de îngrijorare decât, poate, vreo patrulă a poliției militare. Dar aici nu prea vin. Drumul ăsta se înfundă la poligonul zece şi pe el nu se circulă. Singurii oameni care ar fi putut să vină sunt comandantul gărzii sau sergentul, dar ei nu au ce să caute atât de curând după schimbarea gărzii şi, mai degrabă, nu-şi bat deloc capul. Ar mai putea veni aici şi ofiţerul de serviciu, dar – în noaptea aceea – ofiţer de serviciu era Ann Campbell. Mă urmăreşti?

— Până la un punct. De ce a parcat aici? De ce nu şi-a ascuns maşina, dacă venise pentru o întâlnire de dragoste? De fapt, ce naiba căuta în poligonul şase, atât de aproape de drum?

— Nu sunt sigur. Dar, orice ar fi făcut, făcea fiindcă aşa voia ea. Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost neprevăzut, totul a fost planificat, inclusiv aparentul voluntariat pentru serviciul de noapte pe lună plină. De aceea, a avut un motiv să-şi lase maşina aici şi să aleagă locul acela, la cincizeci de metri de drum.

— Bine… să lăsăm asta.

— Deci, ca să continui, nu ştiu ce s-a petrecut între ea şi persoana cu care s-a întâlnit, dar, la un moment dat, aici, pe drum, ea şi-a scos pistolul, apoi toate hainele, afară de chiloţi şi sutien. Avea o pată de bitum pe picior. Ea şi persoana respectivă au luat-o pe cărarea bătătorită dintre liniile de tragere. Hainele ei şi pistolul au rămas, probabil, în jeep. Ea sau cealaltă persoană a cărat ţăruşii, frânghia tăiată dinainte şi un ciocan. Şi-au ales locul la baza ţintei.

Ne-am uitat amândoi la poligon. Cortul era încă acolo, iar prelata era întinsă pentru a forma o cărare până la locul unde zăcuse cadavrul.

— Cum ţi se pare până acum? am întrebat-o pe Cynthia.

— Are o logică internă. Dar nu o prind.

— Nici eu. Dar e destul de aproape de ceea ce s-a întâmplat. Să mergem, am spus.

Am mers pe prelată şi ne-am oprit sub cort. Cynthia a luminat cu lanterna locul unde fusese Ann Campbell, descoperind schiţa făcută cu creta după trupul cu mâinile şi picioarele depărtate. Steguleţe galbene marcau locurile unde fuseseră înfipţi ţăruşii.

— N-ar fi trebuit să stea de pază un poliţist militar aici? a spus Cynthia.

— Ar fi trebuit. Kent a omis.

M-am uitat la poligonul luminat de lună, unde aproximativ cincizeci de siluete-ţintă formau, parcă, un pluton de infanterie care avansa printre tufişuri.

— E limpede că aveau valoare de simbol pentru Ann Campbell – bărbaţi înarmaţi, gata să o violeze pe rând sau uitându-se cum cineva o leagă, goală – sau cine ştie ce încerca ea să creeze sau să exprime?

— Bun, ei sunt aici. Ann Campbell, în sutien şi chiloţi, bărbatul duce trusa de violator sau accesoriile sexuale, în cazul în care ea e complice. El nu este înarmat, iar ea e de acord.

— Bun. Atunci leagă amândoi frânghia de încheieturile de la mâini şi de la picioare. Probabil că, în această clipă, ea îşi scoate sutienul şi îşi pune chiloţii în jurul gâtului, pentru că nu am găsit urme de pământ pe ei.

— De ce lăsase sutienul pe ea?

— Nu pot să spun sigur, dar poate că l-a lăsat, fără să se gândească, apoi l-a aruncat pe pământ, acolo unde l-am găsit. Deşi totul fusese pus la cale dinainte, erau totuşi puţin nervoşi, ceea ce e de înţeles. Bine?

— Bine. Eu sunt nervoasă numai vorbind despre asta.

— Deci, au ales locul la picioarele acestei ţinte, ea s-a lungit jos, şi-a depărtat mâinile şi picioarele, iar el a bătut cei patru ţăruşi în pământ.

— Nu făcea zgomot?

— Ţăruşii sunt din plastic. Poate au folosit şi o batistă, ca să înăbuşe zgomotul. Vântul bătea dinspre postul de gardă, care e la depărtare de un kilometru, iar ECI Robbins nu a putut auzi nici măcar uşa unei maşini închizându-se.

— Bun, a spus Cynthia. Ţăruşii sunt bătuţi, iar el îi leagă mâinile şi picioarele de ei.

— Corect. Apoi îi pune frânghia în jurul gâtului, peste chiloţi.

— Acum este exact aşa cum am găsit-o noi.

— Da, am spus, e aşa cum am găsit-o, numai că e încă în viață.

Cynthia îşi ţinea o mână în buzunarul pantalonilor şi se uita la pământ, unde lumina lanternei făcea o pată, foarte adâncită în gânduri.

— El a îngenuncheat lângă ea şi a început să apese pe frânghie, provocând asfixia sexuală. Poate că a excitat-o cu degetele sau cu alt obiect. Ea a avut un orgasm… Poate că s-a masturbat şi el, deşi nu am găsit spermă pe ea, şi poate că a făcut fotografii, lucru obişnuit – din moment ce şi-a dat atâta osteneală. Am avut cazuri în care s-a făcut şi o casetă video, iar altul în care s-a înregistrat o casetă audio… S-a oprit o clipă, apoi a continuat: Bun… ea a juisat, el la fel, ea vrea să fie dezlegată. În acest punct, el o strânge de gât până moare, dintr-un motiv sau altul, aşa cum se gândise tot timpul să facă, sau poate că, pur şi simplu, a strâns-o de gât accidental, în timpul actului. Nu-i aşa?

— Da. Aşa cred că a fost.

— Dar mai e ceva, mi-a reamintit Cynthia. Hainele ei, plăcuţele de identitate, inelul de la West Point, pistolul lipsesc.

— Ştiu. Asta e problema, am spus. Poate le-a luat ca amintire.

— Da, de obicei, aşa fac. Dar ştii ceva? Dacă aş fi omorât-o pe fiica generalului aici, în poligon, dinadins sau din întâmplare, nu cred că i-aş fi luat hainele în maşina mea, ca să car cu mine dovada care m-ar duce în faţa plutonului de execuţie.

— Nu e verosimil, nu-i aşa? Şi aminteşte-ţi că avea ceasul la mână. De ce?

— Nu ştiu, a răspuns Cynthia. Poate că nu are importanţă.

— Poate. Să mergem.

Am luat-o înapoi pe prelată, până la drum, unde Ann Campbell îşi parcase maşina.

— Bun, am spus, s-a întors aici, la maşină. A luat uniforma ei, cascheta, plăcuţele de identitate, ciorapii, bocancii şi aşa mai departe, dar a lăsat geanta pe locul din dreapta şoferului.

— Poate că a uitat de ea. Adesea, bărbaţii uită, am mai văzut aşa ceva.

M-am întors spre toaletă.

— Cu toate lucrurile astea în braţe, traversează spaţiul cu iarbă, trece de tribună, trece de toalete şi găseşte drumul din bârne. Nu a vrut să meargă pe drum.

— Nu.

— Bun, dacă au început pe la 01.15, acum este cam 02.15, plus sau minus câteva minute. Nu poate să fie mai târziu, pentru că ECI Robbins a văzut farurile unui vehicul la ora 02.17.

— Eşti sigur că nu erau farurile lui Ann Campbell?

— Sunt aproape sigur că ea a venit aici mai devreme şi că a condus fără faruri. Deci, acest vehicul vine, vede jeepul ei parcat aici, opreşte, stinge farurile şi iese din maşină. Asta a văzut ECI Robbins la ora 02.17.

— Iar el – sau ea – a văzut-o pe Ann Campbell de pe drum. Aşa-i?

— Sergentul St John a văzut-o. Era aproape lună plină. Oricine ar fi văzut jeepul, s-ar fi uitat în jur. La cincizeci de metri, pe poligon, această persoană a văzut ceva. Oamenii recunosc din instinct altă siluetă umană, mai ales dacă e goală. Am auzit amândoi astfel de întâmplări – cineva care merge prin pădure vede ceva zăcând pe pământ şi aşa mai departe.

— Bun. Ce face acum persoana aceea?

— Persoana se duce la ea şi vede că a murit, se întoarce la maşină, face o întoarcere de o sută optzeci de grade şi pleacă repede.

— Fără să mai aprindă farurile.

— Aşa s-ar părea. ECI Robbins fusese alertată de faruri şi era atentă, dar nu le-a mai văzut. Următoarele faruri pe care le-a văzut erau ale lui St John, la ora 04.25.

— De ce nu a mai aprins farurile când a plecat? De ce le-a stins la venire? Aici e ceva ciudat, Paul. Eu aş lăsa farurile aprinse dacă aş coborî din maşină. Şi cine e această persoană pe care ai introdus-o în poveste şi de ce nu a făcut un raport?

— Singura explicaţie pe care o găsesc este că Ann Campbell nu şi-a dat atâta osteneală numai pentru o întâlnire. Poate că îşi imagina violuri repetate. Poate avea mai multe întâlniri.

— E foarte ciudat. Dar posibil, a adăugat.

— Să refacem drumul pe care l-a făcut complicele sau asasinul lui Ann Campbell.

Am făcut cale întoarsă şi am traversat drumul de bârne spre tufişurile din spatele poligonului, apoi am luat-o la stânga şi ne-am întors spre poligonul cinci.

— Aici, în tufişurile astea, am spus, vom găsi, probabil, un sac de plastic cu hainele ei.

— Ai cumva şi puteri paranormale? m-a privit Cynthia.

— Cercetările nu au dat la iveală nimic şi nici câinii, deci hainele sunt într-un sac de plastic, din care nu iese mirosul, probabil un sac pentru gunoi, departe de aria cercetărilor. Când ne vom apropia mai mult de poligonul cinci, să luminezi cu lanterna tufişurile. Poate va trebui să revenim mâine…

Cynthia s-a oprit.

— Stai!

— Ce-i?

— Remizele toaletelor.

— Fir-ar să fie! Ai dreptate.

Ne-am întors la toalete. Un şir de recipiente pentru gunoi, din plasă de sârmă, se afla între cele două remize. Am întors unul cu fundul în sus şi am sărit pe acoperişul remizei de la toaleta pentru bărbaţi. Pe acoperişul neted şi înclinat nu era nimic, dar, când m-am ridicat în picioare, am văzut pe acoperişul toaletei de alături un sac maro de plastic pentru gunoi, care lucea în lumina lunii. Mi-am luat avânt, am sărit pe remiza alăturată şi am lovit sacul, dându-l jos. Apoi mi-am amintit de antrenamentele de paraşutism, mi-am îndoit genunchii, am executat o rostogolire pe umeri şi m-am ridicat în picioare.

— Ai păţit ceva? a întrebat Cynthia.

— Nu. Ai o batistă?

A scos o batistă din buzunar, a îngenuncheat şi a dezlegat sârma sacului, apoi l-a deschis cu grijă şi l-a luminat înăuntru. Am văzut un ghem de haine, o pereche de bocanci şi un ciorap alb. Atentă, cu mâna înfăşurată în batistă, Cynthia a scos lucrurile, descoperind pistolul şi teaca acestuia, plăcuţele de identificare, pe care le-a ridicat şi le-a citit la lumina lanternei.

— Campbell, Ann Louise.

Le-a dat drumul în sac şi s-a ridicat. S-a uitat la acoperişul remizelor.

— Unul dintre cele mai vechi trucuri din carte. Dar de ce s-a ostenit să-i ascundă hainele?

M-am gândit o clipă.

— Se pare că dorea să le recupereze mai târziu.

— Cine? Asasinul? O a treia persoană?

— Nu ştiu. Dar îmi place ideea unei a treia persoane.

Două faruri au luminat drumul, am auzit motorul unui vehicul, după aceea am văzut o maşină oliv-închis care s-a oprit. Motorul a rămas în funcţiune, farurile, aprinse. Mi-am pipăit pistolul, iar Cynthia a făcut la fel.

Portiera şoferului s-a deschis şi lumina din plafonieră ne-a dezvăluit chipul lui Bill Kent, care a ieşit, cu pistolul în mână şi privind spre lanterna noastră. A trântit portiera şi ne-a somat:

— Identificaţi-vă!

— Brenner şi Sunhill, colonele, am strigat.

Puţin cam formal, dar nu te joci când eşti somat de un om înarmat.

Am rămas nemişcaţi până a spus:

— Vin spre voi.

— Am înţeles.

Am rămas amândoi pe loc, până s-a apropiat, apoi l-am văzut punând pistolul în toc şi l-am auzit spunând:

— Vă recunosc.

Totul e puţin cam prostesc, dar, uneori, cine umblă aiurea şi nu ţine seama de somaţii încasează un glonţ.

— Ce faceţi aici? ne-a întrebat Kent.

I-am răspuns:

— Aici e locul unde a avut loc o crimă, Bill, iar detectivii şi criminalii revin întotdeauna. Tu ce faci aici?

— Nu-mi place aluzia, deşteptule! Am venit aici pentru acelaşi motiv ca voi… încerc să-mi fac o impresie asupra locului, noaptea.

— Lasă-mă pe mine să fac pe detectivul, colonele. Mă aşteptam să găsesc nişte poliţişti aici.

— Cred că ar fi trebuit să pun o pază. Dar am patrule care trec pe aici.

— Nu am văzut niciuna. Poţi să pui aici câţiva oameni?

— În regulă. De ce e maşina aşa departe? a întrebat-o apoi pe Cynthia.

— Am vrut să mergem pe jos, în lumina lunii, a răspuns ea.

El a părut că va întreba de ce, dar atunci a observat sacul.

— Ce-i asta?

— Lucrurile care lipseau, a răspuns Cynthia.

— Ce lucruri?

— Hainele ei.

L-am urmărit pe Kent să văd cum primeşte vestea. Părea aproape indiferent.

— Unde le-aţi găsit?

— Pe acoperişul toaletei pentru femei. Băieţii tăi nu le-au văzut.

— Cred că nu. De ce credeţi că erau acolo?

— Cine ştie?

— Aţi terminat aici?

— Deocamdată.

— Ce urmează?

— Ne întâlnim la Jordan Field peste o oră, i-am spus.

— Bine. Colonelul Moore e foarte supărat pe tine, a adăugat.

— Atunci să facă o reclamaţie formală, în loc să plângă pe umărul tău. Îl cunoşti?

— Numai prin Ann. S-a uitat la ceas. Peste o oră, deci.

— Bine.

Am plecat, el, spre maşina lui de pe drum, noi, pe drumul de bârne. Eu duceam sacul de plastic.

— Nu ai încredere în el, nu-i aşa? a spus Cynthia.

— Am avut… Îl cunosc pe Bill Kent de peste zece ani. Dar acum… nu ştiu. Nu cred că e suspect, dar în mintea mea nu e nicio îndoială că ascunde ceva, ca toţi cei de aici.

— Ştiu. Şi eu am această impresie. E ca atunci când am ajuns într-un oraş mic, unde toţi cunosc toate secretele murdare ale tuturor, iar noi ştim că există rufe murdare, dar nu ştim unde.

— Cam aşa.

Am ajuns la maşină şi am pus sacul în portbagaj.

Ne-am urcat, Cynthia a pornit motorul, apoi a scuturat ceva de pe umărul meu.

— Ţi-ai rupt ceva, soldat? Să te duc la spital?

— Nu, dar am nevoie de un doctor de capete. Şcoala de Psihologie Operaţională.