28

Generalul Campbell ne-a povestit ce s-a întâmplat la Camp Buckner, terenul de instrucţie de la West Point. În privinţa violului propriu-zis nu ştia mai mult decât ştiam noi sau, poate, decât ştiau autorităţile. Ne-a povestit că, atunci când şi-a văzut fiica la spitalul militar Keller, era traumatizată, isterică şi umilită de ceea ce i se întâmplase. Ne-a spus că Ann s-a agăţat de el, a plâns şi l-a implorat să o ia acasă.

Ne-a mai oferit informaţia că fiica lui îi spusese că era virgină şi că bărbaţii care o violaseră făcuseră haz de asta. Îi povestise că îi scoseseră hainele şi o fixaseră de pământ cu ţăruşi de cort. Unul dintre bărbaţi o strangulase cu o frânghie, în timp ce o viola, şi-i spusese că o va sugruma, dacă va spune ceva.

Nici eu şi nici Cynthia nu ne aşteptasem ca generalul să ne relateze aceste detalii intime. Ştia că acest incident era legat de crimă doar periferic şi că nu aducea nicio dovadă privitoare la ucigaşul ei. Cu toate acestea, el dorea să vorbească şi l-am lăsat să o facă.

Am avut impresia, deşi el nu ne-a spus-o direct, că fiica lui se aşteptase ca el să acţioneze ca să se facă dreptate, că nu era vorba numai de faptul că fusese violată şi că bărbaţii care erau vinovaţi trebuia să fie exmatriculaţi din Academia Militară şi urmăriţi în justiţie.

Bineînţeles că acestea erau speranţe întemeiate pentru o tânără care făcea tot ce îi stătea în puteri ca să fie la înălţimea aşteptărilor tatălui ei, învinsese toate greutăţile la West Point şi fusese violată.

Dar se pare că erau câteva probleme. Mai întâi, era faptul că Ann Campbell fusese singură cu cinci bărbaţi, noaptea, în pădure. Cum fusese ea despărţită de patrula de patruzeci de persoane? Printr-un accident? Dinadins? În al doilea rând, cadetul Campbell nu putea să-i identifice pe bărbaţi. Nu numai că erau mânjiţi cu vaselină de camuflaj, dar purtau pe faţă şi plase contra ţânţarilor. Era foarte întuneric, aşa încât nu putea să identifice nici uniformele şi nu putea să spună sigur dacă erau cadeţi, cadre de la West Point sau soldaţi din Divizia Aeropurtată 82. Cu totul, în acea noapte participau la exerciţiile de instrucţie cam o mie de bărbaţi şi femei, iar şansa de a-i identifica pe cei cinci atacatori era aproape nulă, conform celor spuse generalului Campbell.

Dar acest lucru nu era chiar adevărat, din câte ştiam eu şi Cynthia. Procedând prin eliminare, câmpul de cercetare se poate îngusta. Şi, pe măsură ce te apropii de făptaşi, este inevitabil ca unul dintre ei să nu clacheze, pentru a scăpa de o condamnare mai lungă. Mai există şi analiza spermei, a salivei, a pârului, a amprentelor şi alte minuni ale medicinii legale. De fapt, este mai uşor să duci la bun sfârşit ancheta unui viol în grup decât pe cea a unui viol solitar, iar eu ştiam asta, Cynthia ştia şi ea, în mod sigur, şi bănuiesc că şi generalul Campbell o ştia.

Adevărata problemă nu consta în identificarea făptaşilor. Problema era dacă violatorii erau cădeţi, cadre sau soldaţi. Problema nu se afla în zona ştiinţelor polițieneşti, ci în aceea a relaţiilor publice.

În esenţă, totul se rezuma la faptul că cinci penisuri în erecţie pătrunseseră într-un singur vagin şi întreaga Academie Militară a Armatei Statelor Unite de la West Point putea să se destrame, ca şi himenul lui Ann Campbell, în urma aceluiaşi act. Iată ce vremuri trăim: violul nu este un act legat de sex – actele sexuale liber consimţite sunt uşor accesibile. Violul este un act de violenţă, o breşă în ordinea şi disciplina militară, un afront adus codului onoarei de la West Point, un vot definitiv împotriva Academiei Mixte, împotriva prezenţei femeilor în armată, împotriva femeilor ofiţeri şi împotriva ideii că femeile pot să coexiste cu bărbaţii în pădurile întunecate de la Camp Buckner sau în mediul ostil al câmpului de luptă.

Domeniul exclusiv masculin de la West Point fusese invadat de persoane care trebuiau să stea pe vine ca să facă pipi în pădure, aşa cum ar fi spus colonelul acela de la barul Clubului Ofiţerilor. În timpul anului de studiu, în sălile de cursuri, era suportabil. Dar afară, în pădure, în noaptea fierbinte de vară, pe întuneric, bărbaţii se vor întoarce la vechile modele de comportament.

Întreaga experienţă a câmpului de instrucţie, după cum îmi aminteam prea bine, era o chemare la arme, o chemare la război, la vitejie şi era o imitaţie intenţionată a ritualului primitiv al trecerii la maturitate a tinerilor. Pe vremea când eu făceam instrucţie, în pădure nu existau femei, iar dacă ar fi fost, mi-ar fi părut rău pentru ele şi aş fi fost îngrijorat de soarta lor.

Dar oamenii de la Washington şi Pentagon auziseră şi ţinuseră cont de nevoia de egalitate. Era o necesitate legitimă îndelung amânată. Şi bineînţeles că părerile şi sentimentele se schimbaseră de când eram eu tânăr şi făceam instrucţie ca să plec în Vietnam. Dar nu se schimbaseră părerile tuturor, iar mişcarea spre egalitate atinsese diferite niveluri în feluritele secţiuni ale, vieţii naţiunii. În sistem există imperfecţiuni, mici zone de rezistenţă, comportamente situaţionale, impulsuri primitive între coapse. Asta se întâmplase într-o noapte de august, acum zece ani. Comandantul de la West Point nu anunţase că o sută de femei, aflate în pădure cu o mie de bărbaţi, nu fuseseră violate în timpul instrucţiei. Şi nu era să anunţe că una fusese violată.

Aşa îi prezentaseră lucrurile oamenii de la Washington, Pentagon şi de la Academie generalului Joseph Campbell. Iar el ni le-a relatat, Cynthiei şi mie, şi totul părea rezonabil. Era mai bine să ai un viol nesemnalat şi nepedepsit decât să zgâlţâi din temelii Academia, să periclitezi ideea de armată mixtă, să arunci bănuiala asupra a o mie de bărbaţi nevinovaţi, care nu violaseră în grup nicio femeie, în noaptea aceea. Tot ce putea face generalul era să o convingă pe fiica lui că ea – ca şi Academia, Armata, naţiunea şi cauza egalităţii – ar fi fost mai avantajată, dacă ar fi uitat totul.

Lui Ann Campbell i s-a administrat un medicament care să prevină o eventuală sarcină, a fost testată şi răstestată pentru boli transmisibile pe cale sexuală, mama ei a venit cu avionul din Germania şi i-a adus păpuşa preferată din copilărie, tăieturile şi contuziile i s-au vindecat şi toţi şi-au ţinut răsuflarea.

Tăticul era convingător, mămica nu era la fel de convinsă. Ann avea încredere în tăticul ei şi, la douăzeci de ani, după ce străbătuse lumea, ca progenitură de militar, era încă fata lui tăticu’ şi dorea să-i facă pe plac, aşa că a uitat că fusese violată. Dar, mai târziu, şi-a amintit, şi de aceea ne aflam cu toţii acum în biroul generalului.

Aceasta era trista poveste, iar vocea generalului se frângea când şi când, devenea răguşită, până a tăcut. Am auzit smiorcăitul Cynthiei de câteva ori şi aş fi un mincinos dacă aş afirma că nu am simţit un nod în gât.

Generalul s-a ridicat, dar ne-a făcut semn să rămânem pe locurile noastre. S-a scuzat, pentru o clipă, a dispărut pe o uşă, apoi am auzit apa curgând. Oricât de melodramatic ar părea acum, aproape că mă aşteptam să aud o împuşcătură.

Cynthia mi-a spus în şoaptă, cu ochii pe uşă:

— Înţeleg de ce a făcut ceea ce a făcut, dar, ca femeie, mă simt jignită.

— Ca bărbat, şi eu mă simt jignit, Cynthia. Cinci bărbaţi au amintirea unei nopţi de distracţie, iar noi avem acum de-a face cu o adevărată nenorocire. Cinci bărbaţi, dacă erau cadeţi, au fost înaintaţi în grad şi au devenit ofiţeri şi gentlemani. Erau colegi cu ea şi probabil că au văzut-o în fiecare zi. Indirect sau poate direct, sunt răspunzători de moartea ei. Şi, în mod sigur, sunt răspunzători pentru starea ei psihică.

Cynthia a încuviinţat.

— Iar dacă erau soldaţi, s-au întors în garnizoana lor şi s-au lăudat cum au regulat-o pe târfa aceea care era cadet la West Point.

— Da. Şi au scăpat.

Generalul Campbell a revenit şi s-a aşezat din nou. După un timp, a spus:

— Deci, vedeţi că am ceea ce am meritat, dar Ann a fost cea care a plătit pentru trădarea mea. În lunile de după incident, s-a transformat dintr-o fată caldă, expansivă şi prietenoasă, într-o femeie neîncrezătoare, tăcută şi retrasă. A învăţat bine la West Point, a absolvit în fruntea clasei ei, apoi s-a dus la cursurile postuniversitare. Dar, între noi, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel şi ar fi trebuit să mă gândesc la această consecinţă a purtării mele. Mi-am pierdut fiica, a adăugat el, atunci când ea şi-a pierdut încrederea în mine. Ştiţi, e o uşurare să pot vorbi despre asta, a mai spus, respirând adânc.

— Da, domnule.

— Aţi aflat despre promiscuitatea ei şi oamenii de profesie mi-au explicat despre ce era vorba. Nu era numai faptul că încerca să corupă oamenii din jurul meu, pentru a mă pune într-o situaţie jenantă. Îmi spunea: „Nu ţi-a păsat de castitatea mea, de hotărârea mea de a rămâne virgină până când eram pregătită, aşa că tot ce dau eu fiecărui bărbat care doreşte acest lucru nu te priveşte. Deci, să nu-mi ţii predici! ˮ

Am dat din cap, dar nu am putut şi nici nu am vrut să fac vreun comentariu.

— Anii au trecut şi ea a venit aici. Nu din întâmplare, ci cu un scop. O persoană de la Pentagon, o persoană adânc implicată în luarea hotărârii de la West Point, mi-a sugerat, în mod serios, să mă gândesc la două soluţii. Una, să părăsesc serviciul, astfel ca  Ann să se poată hotărî să plece şi ea sau să-şi dea seama că. Purtarea ei nu mai putea fi tolerată. Se temeau să-i spună să-şi dea demisia, pentru că era limpede că îi plăcea armata, deşi nu avusese niciodată un nume. A doua soluţie era să iau comanda Fortului Hadley, la care nu râvnea nimeni, dar care are în subordinea sa Şcoala de Psi-Op. Mi-au spus că o vor transfera pe Ann aici, ceea ce ar fi fost o numire firească pentru ea, şi aş fi putut să rezolv problema direct. Am ales a doua variantă, deşi demisia mea nu ar fi fost ceva neobişnuit după succesul din Golf şi anii mei de serviciu. Totuşi, ea mi-a spus odată că, dacă aş fi acceptat vreodată o numire la Casa Albă sau în politică, ar fi făcut toată povestea publică. Astfel, am fost ţinut ostatic în armată de propria fiică şi nu puteam decât să rămân sau să mă retrag în viaţa particulară.

Deci, aşa se explica reţinerea generalului Campbell faţă de o funcţie politică sau faţă de o numire prezidenţială. Ca tot ceea ce era în legătură cu acest caz, această garnizoană, oamenii de aici, ceea ce se vedea şi ce se auzea nu se întâmpla, de fapt.

S-a uitat în jurul lui prin birou, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată sau pentru ultima dată.

— Aşa că am preferat să vin aici, să încerc să îmbunătăţesc situaţia, să repar nu numai greşeala mea, ci şi greşeala superiorilor mei, dintre care mulţi sunt încă în serviciu sau în viaţa publică şi majoritatea au nume pe care le cunoşti. A continuat după o pauză: Nu-mi învinovăţesc superiorii pentru că au făcut presiuni asupra mea. A fost o greşeală din partea lor, dar ultima decizie îmi aparţinea mie. M-am gândit că fac ceea ce fac din motive întemeiate – pentru Ann şi pentru armată – dar, în cele din urmă, s-au dovedit a nu fi nişte motive temeinice şi mi-am vândut fiica pentru propriile interese. La un an după incident, am primit a doua stea.

Cu riscul de a părea compătimitor, i-am spus:

— Domnule general, sunteţi răspunzător pentru tot ceea ce subordonaţii dumneavoastră fac sau sunt pe cale să facă. Dar, în acest caz, superiorii dumneavoastră v-au trădat. Nu aveau dreptul să vă ceară acest lucru.

— Ştiu. Ştiu şi ei. Atâta talent, experienţă şi inteligenţă, şi iată-ne adunaţi într-o cameră de motel, undeva în marginea statului New York, în mijlocul nopţii, ca nişte criminali, ca să luăm o hotărâre absolut dezonorantă şi prostească. Dar suntem şi noi oameni şi luăm hotărâri greşite. Totuşi, dacă am fi fost cu adevărat bărbaţi de onoare şi integri, aşa cum pretindeam că suntem, am fi schimbat această hotărâre greşită, indiferent cu ce preţ.

Nu puteam decât să fiu de acord, iar el ştia acest lucru, deci nu i-am mai spus-o.

— Aşadar, timp de doi ani, dumneavoastră şi fiica dumneavoastră v-aţi angajat într-o luptă corp la corp.

A zâmbit strâmb.

— Da. S-a dovedit că nu era deloc un proces de vindecare. Era un război, iar ea era mai bine pregătită decât mine. Avea dreptatea de partea ei, ceea ce-i dădea puteri. Primeam lovituri la fiecare mişcare şi-i propuneam mereu să facem pace. M-am gândit că, în cazul în care câştigă, va accepta scuzele şi regretele mele sincere. Ca tată, mă simţeam nenorocit, văzând ce-şi face ei înseşi şi mamei ei. De mine, nu-mi mai păsa. Dar eram îngrijorat şi pentru bărbaţii de care se folosea… Deşi, în mod ciudat, mă simţeam fericit să o am în preajmă, în orice condiţii. Îmi fusese dor de ea, mi-e dor şi acum.

Şi eu, şi Cynthia am rămas tăcuţi, ascultându-i răsuflarea grea. Era limpede că omul îmbătrânise cu zece ani în ultimele câteva zile şi, probabil, cu alţi zece, în ultimii doi ani. M-am gândit că cel din faţa mea nu era acelaşi cu omul care venise, încărcat de glorie şi triumfător, din Golf, cu puţin timp în urmă. M-am gândit ce uimitor este felul cum, chiar şi regii, împăraţii şi generalii, pot fi doborâţi de neînţelegeri casnice, de mânia şi furia unei femei faţă de care au greşit. În lumea aceasta, atât de complicată şi diversă, noi uităm lucrul cel mai important: să ne îngrijim de treburile de acasă şi să nu ne trădăm niciodată sângele.

I-am spus:

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat în poligonul şase, după aceea vă lăsăm în pace, domnule general.

— Da… deci am văzut-o pe jos şi… şi am… sincer, am crezut, întâi, că a fost violată… dar, apoi, ea m-a strigat… a spus: „Iată răspunsul la blestematul tău de ultimatum!” Întâi, n-am înţeles ce voia să spună, apoi, bineînţeles, mi-am amintit ce-i făcuseră la West Point. M-a întrebat unde e mama ei şi i-am spus că mama ei nu ştia nimic despre toate astea. M-a făcut laş nenorocit, apoi a spus: „Acum înţelegi ce mi-au făcut? Vezi ce mi-au făcut?” Şi eu… înţelegeam… Dacă ăsta fusese scopul ei, ca să mă facă să înţeleg… şi-l atinsese.

— Şi ce i-aţi spus, domnule general?

— I-am spus… „Ann, nu trebuia să faci asta”. Dar ea era… era înnebunită de furie, ca şi cum şi-ar fi pierdut de tot minţile. A ţipat la mine să mă apropii, să văd ce-i făcuseră, să văd ce suferise. A continuat aşa un timp, apoi mi-a spus că, dacă o lăsam să aleagă, mă lăsa şi ea să aleg. Generalul Campbell a făcut o pauză, după care a continuat: Mi-a spus că avea o frânghie în jurul gâtului… că puteam să o sugrum, dacă voiam… sau puteam să acopăr incidentul, cum făcusem şi data trecută… Puteam să mă apropii şi să o dezleg, apoi să o conduc… să o duc la Beaumont House… la mama ei. Mi-a mai spus că puteam să o las acolo, ca să o găsească poliţia militară sau gărzile, sau oricine altcineva, şi a adăugat că va spune totul poliţiştilor. Mă lăsa să aleg între toate astea.

— V-aţi dus la ea ca să o dezlegaţi, aşa cum ne-aţi spus nouă? a întrebat Cynthia.

— Nu… nu am putut. Nu m-am apropiat de ea… Nu am încercat să o dezleg… Am rămas lângă maşină, apoi… Mi-am ieşit complet din fire. Furia adunată în toţi aceşti ani, când încercasem să fac totul cum trebuie, îmi mâncase tot ce era bun în mine… I-am strigat că nu dădeam un ban pe ce-i făcuseră acum zece ani… I-am spus că o voi părăsi acolo şi că voi lăsa gărzile sau poliţia să o găsească, sau primul pluton care venea în poligon la trageri, sau oricine altcineva şi că lumea întreagă putea să o vadă goală, că nu-mi păsa şi… S-a oprit în mijlocul propoziţiei şi s-a uitat în jos, la podea, apoi a continuat: I-am spus că nu putea să-mi mai facă niciun rău şi atunci ea a început să-mi strige porcăria aia din Nietzsche: „Orice îţi face rău te întăreşte, orice nu te distruge te face mai puternic”, şi aşa mai departe. I-am spus că singura putere pe care o mai avea asupra mea era gradul meu şi funcţia mea, şi că îmi voi da demisia, că îmi distrusese sentimentele pe care le aveam pentru ea şi că acum scorul era egal. Generalul şi-a turnat apă dintr-o carafă şi a băut-o, apoi a continuat: Mi-a răspuns că era foarte bine, că era minunat… „Să mă găsească oricine – nu m-ai ajutat niciodată…” Apoi a început să plângă şi nu se mai putea opri, dar cred că am auzit-o spunând: „Tată!”… S-a ridicat în picioare. Vă rog! Nu pot…

Ne-am ridicat şi noi.

— Vă mulţumim, domnule general.

Ne-am întors şi ne-am îndreptat spre uşă înainte ca el să înceapă să plângă, dar prin cap mi-a trecut deodată un gând, aşa că m-am întors spre el şi i-am spus:

— Încă o moarte în familie nu ar rezolva nimic. Nu e un lucru pe care să-l facă un bărbat. E un gest laş.

Dar se întorsese cu spatele la noi şi nu ştiu dacă a auzit.