35

Slujba a continuat cu rugăciuni, muzică de orgă şi câteva imnuri. Militarii superiori în grad merg des la biserică, bineînţeles; acest lucru vine odată cu jurământul pe care-l depun faţă de Dumnezeu şi ţară. Dar au tendinţa să nu aparţină nici unei confesiuni, ceea ce este sigur, cenuşiu şi greu de descris, ca şi majoritatea carierelor lor.

Partea bună la aceste nunţi şi înmormântări din armată este faptul că se pot alege cele mai frumoase aspecte din slujba fiecărei confesiuni, imnuri şi rugăciuni, şi se pot scurta. Vă pot spune, din experienţă, că o slujbă catolică de înmormântare poate să fie destul de lungă şi grea, ca să ucidă vreo câţiva bătrâni.

Oricum, la timpul potrivit, colonelul Fowler a urcat la pupitru pentru a rosti cuvântul de adio.

Colonelul Fowler ne-a făcut cunoscută prezenţa familiei, a prietenilor, a camarazilor, a celor cu care muncise, a demnitarilor din Midland.

— În profesiunea pe care ne-am ales-o, mai mult decât în oricare alta, vedem şi auzim despre moartea timpurie a tinerilor bărbaţi şi femei. Nu ne obişnuim niciodată cu moartea şi întotdeauna ne impresionează, dar iubim viaţa cu atât mai mult, cu cât ştim şi acceptăm faptul că, în armată, viaţa ne este în primejdie. Dar, când depunem jurământul, înţelegem pe deplin că s-ar putea să fim chemaţi, pentru a ne risca vieţile în apărarea tării noastre. Căpitanul Ann Campbell a înţeles aceasta atunci când a primit diploma de la Academia Militară, când s-a dus în Golf şi atunci când, la o oră la care majoritatea oamenilor sunt în siguranţă în casele lor, s-a oferit voluntar să iasă afară şi să vadă dacă totul este în siguranţă în Fortul Hadley. A fost un act total voluntar, care nu intra în îndatoririle ei, dar era genul de lucru pe care Ann Campbell îl făcea fără să i se spună.

Îl ascultam şi mă gândeam că, dacă nu aş fi ştiut prea bine cum stăteau lucrurile, l-aş fi crezut. Ne vorbea despre o tânără femeie-ofițer, care se oferise voluntar pentru serviciul de ofiţer de gardă, apoi luase iniţiativa să iasă şi să controleze gărzile şi fusese ucisă în timp ce îşi făcea datoria. Ce trist! Nu aşa se întâmplaseră lucrurile, dar adevărul era şi mai trist.

Colonelul Fowler a continuat:

— Îmi amintesc un rând din Isaia 21:11 „Străjerule, cât a trecut din noapte?” Şi repetă: „Străjerule, cât mai este până trece noaptea?” Străjerul răspunde: „Dimineaţa se apropie”. Ce suntem noi altceva decât străjeri? Aceasta este chemarea noastră în viață, ca soldaţi, să veghem zi şi noapte, mereu atenţi, ca toţi ceilalţi să poată dormi în pace, până dimineaţa, până în ziua când Dumnezeu ne cheamă în împărăţia Sa, şi trebuie să nu ţinem seama de oră şi să nu ne temem de noapte.

Fowler avea o voce plăcută, adâncă, iar pronunţia era fără cusur. Omul ar fi putut să fie predicator sau politician, dacă nu ar fi fost atât de obsedat de ce e bine şi ce e rău.

Nu sunt un bun ascultător în public, mă las adesea în voia gândurilor. Acum, gândul m-a dus la sicriul deschis, în care era Ann Campbell, la chipul ei, la sabie şi la mâinile împreunate în jurul mânerului şi mi-am dat seama ce era greşit în acest tablou: cineva îi strecurase pe deget inelul de la West Point. Dar era oare inelul ei? Şi, dacă era, cine i-l pusese acolo? Fowler? Generalul Campbell? Colonelul Moore? Colonelul Kent? De unde apăruse? Dar ce importanţă mai avea acum?

Colonelul Fowler continua să vorbească şi am început iar să-l ascult.

— O cunosc pe Ann de când era copil – un copil foarte precoce, vioi şi neastâmpărat. A zâmbit şi s-au auzit câteva râsete potolite. A devenit din nou serios şi a continuat: Un copil frumos, nu numai fizic, dar şi spiritual, un copil al Domnului, deosebit şi talentat. Şi toţi cei de faţă, care am cunoscut-o şi am iubit-o…

Cât era el de stăpânit, Fowler nu a putut să treacă peste acest dublu înţeles şi a făcut o pauză pentru respirat, observată doar de către cei care o cunoscuseră intim şi o iubiseră.

— Ne va lipsi tuturor foarte mult.

Colonelul Fowler făcuse o mulţime de oameni să plângă şi înţelegeam motivul pentru care soţii Campbell îl rugaseră pe el să spună cuvântul de adio. Celălalt motiv era, bineînţeles, faptul că Fowler nu se culcase cu decedata. Dar sunt iarăşi cinic. Cuvântul lui Fowler a fost emoţionant, decedata suferise o mare nedreptate, o moarte nedreaptă şi timpurie, iar eu mă simţeam iarăşi ca dracu’!

Colonelul Fowler nu a specificat cum a murit, dar a spus:

— Câmpul de luptă, în jargonul militar modern, este descris ca un mediu ostil, ceea ce şi este în mare parte. Dacă extindem înţelesul acestei noţiuni, pentru a include orice loc unde se află un soldat care-şi serveşte ţara, atunci putem spune, cu adevărat, că Ann a căzut în luptă. A privit mulţimea şi a încheiat: Şi se cuvine ca noi să ne amintim de ea nu ca de o victimă, ci ca de un bun soldat care a murit la datorie. A privit sicriul şi a spus: Ann, aşa ne vom aminti de tine.

Colonelul Fowler a coborât de la pupitru, s-a oprit lângă sicriu, a salutat, apoi s-a dus la locul lui.

Orga a început să cânte şi slujba a mai continuat câteva minute. Capelanul Eames a condus corul adunării îndoliate, care a cântat Psalmul 23, preferat de toţi, şi a încheiat cu o binecuvântare sfârşită cu: „Mergi în pace”.

Organistul a cântat: Stâncă a Vremurilor şi s-au ridicat cu toţii în picioare.

Una peste alta, o slujbă reuşită, ca toate slujbele funerare.

Escorta de onoare era alcătuită din opt persoane, care stăteau în picioare, în partea stângă; s-au înşirat pe mijloc, la picioarele sicriului, pe când cei şase purtători ai sicriului şi-au ocupat poziţia de fiecare parte a acestuia. Am observat că cei şase purtători erau cu toţii tineri locotenenţi, aleşi, poate, pentru tinereţea şi puterea lor, sau, poate, pentru faptul că nu avuseseră de a face cu decedata. Chiar şi locotenentul Elby, ale cărui intenţii fuseseră onorabile, fusese îndepărtat dintre cei care purtau sicriul.

Escorta de onoare, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie alcătuită din ofiţeri superiori, colegi ai generalului sau din prieteni personali ai decedatei, era alcătuită din persoane alese, în mod clar, pentru faptul că aveau mâinile curate: de fapt, erau opt femei-ofiţeri, inclusiv celălalt adjutant al generalului, căpitanul Bollinger. O escortă, formată numai din femei, părea potrivită la prima vedere, dar celor care înţeleseseră de ce fuseseră excluşi ofiţerii bărbaţi li se părea că generalul îşi impusese, în sfârşit, punctul de vedere şi-i îndepărtase pe intimii fiicei lui de lângă ea.

Cele opt femei-ofiţeri s-au îndreptat spre ieşirea din capelă, iar cei şase purtători ai sicriului au închis capacul acestuia, l-au acoperit cu steagul american, au apucat cele şase mânere ale sicriului şi l-au ridicat de pe catafalc.

Capelanul Eames a păşit înaintea sicriului, iar familia Campbell l-a urmat. Aşa cum se obişnuieşte, atunci când sicriul este în mişcare, toţi cei aflaţi în strane şi care purtau uniformă s-au întors cu faţa spre el şi l-au salutat.

Capelanul a condus procesiunea spre ieşire, unde escorta de onoare stătea în poziţie de drepţi, şi a salutat în timp ce sicriul era purtat prin faţa lor. Apoi participanţii la funeralii au început să iasă afară.

Sub soarele fierbinte, am privit cum sicriul, acoperit cu steagul american, a fost aşezat pe vechiul afet care, la rândul lui, a fost ataşat de un jeep.

Pe o pajişte largă, vizavi de capelă, se aflau adunate vehiculele de escortă care urmau să transporte familia, fanfara, escorta de onoare, compania de onoare, garda cu drapele. Orice veteran are dreptul să fie îngropat într-un cimitir naţional, cu toate onorurile, dar ai parte de acest tărăboi şi dacă mori în serviciul activ. Dacă este război, totuşi, numeroşii morţi sunt îngropaţi chiar acolo sau, aşa cum s-a făcut în Vietnam, sunt trimişi în ţară cu avioanele şi transportaţi apoi în oraşele lor natale. În orice caz, fie că eşti general sau elev, eşti salutat de cele douăzeci şi una de salve.

Oamenii s-au amestecat puţin, aşa cum se întâmplă de obicei, vorbind între ei, cu preotul, prezentând condoleanţe soţilor Campbell.

Am ochit câţiva ziarişti, care încercau să găsească pe cineva căruia să-i ia un interviu, şi i-am văzut pe fotografii de la Biroul de Informaţii al Armatei luând discret imagini de la distanţă. Relatările din ziare fuseseră rezervate şi vagi, dar vizau lucruri pe care considerau că este mai bine să le lase deoparte.

Am observat un tânăr care stătea lângă soţii Campbell, în care, după cum am mai spus, l-am recunoscut pe John, pe care-l văzusem şi în albumul familiei. Dar l-aş fi recunoscut oricum. Era înalt, frumos şi avea ochii, părul şi bărbia familiei Campbell.

Părea puţin pierdut, cum stătea mai departe de clan, aşa că m-am dus la el şi m-am prezentat.

— Eu anchetez circumstanţele morţii surorii dumneavoastră.

A înclinat din cap.

Am stat puţin de vorbă, i-am prezentat condoleanţele mele şi am pălăvrăgit vrute şi nevrute. Părea un tip plăcut, bun de gură, hotărât şi vioi. În multe privinţe, era parcă făcut să fie ofiţer. Dar nu optase pentru acest rol fie pentru că nu dorise să calce pe urmele tatălui lui, fie pentru că simţea că libertatea lui de spirit ar fi putut să fie un obstacol. Poate că avusese dreptate în ambele cazuri, dar, ca mulţi dintre fiii celor sus-puşi, nu-şi găsea locul în lume.

John semăna mult cu sora lui la înfăţişare şi, intrând în vorbă cu el, scopul meu nu fusese numai să-i exprim simpatia mea.

— Îl cunoaşteţi pe colonelul Kent? l-am întrebat.

S-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Numele mi se pare cunoscut. Cred că l-am întâlnit la vreo petrecere.

— Era bun prieten cu Ann şi aş vrea să vă fac cunoştinţă.

— Sigur.

L-am condus spre locul unde era Kent, care stătea de vorbă cu câţiva dintre ofiţerii lui, inclusiv cu recenta mea cunoştinţă, maiorul Doyle. Le-am întrerupt conversaţia şi i-am spus lui Kent:

— Domnule colonel, pot să vi-l prezint pe fratele lui Ann, John?

Şi-au dat mâinile şi John a spus:

— Da, ne-am întâlnit de câteva ori. Vă mulţumesc că aţi venit.

Kent nu şi-a găsit cuvintele ca să-i răspundă, dar s-a uitat la mine.

I-am spus lui John:

— Colonelul Kent, în afară de faptul că a fost prieten cu Ann, ne-a fost de mare ajutor în anchetă.

John Campbell i-a spus lui Kent:

— Mulţumesc. Ştiu că aţi făcut tot ce a fost posibil.

Kent a încuviinţat din cap.

M-am scuzat şi i-am lăsat să stea de vorbă.

Poate că nu era oportun să-i prezint fratelui victimei pe cel suspect de uciderea acesteia. Dar, dacă în război şi în dragoste orice mijloc e bun, vreau să vă spun că, în anchetarea unui caz de crimă, orice e posibil.

Bineînţeles că am simţit că Bill Kent era la capătul răbdării şi orice aş fi putut să fac, pentru a-l determina să facă acest ultim pas spre marele abis, era drept şi onorabil.

Mulţimea se rărea pe măsură ce oamenii îşi făceau loc spre maşinile lor. I-am văzut şi pe cei doi Yardley, tatăl şi fiul, împreună cu o femeie, care semăna suficient cu amândoi, ca să le fie rudă de sânge, dar care probabil că era soţia lui Burt – şi ruda lui nu prea îndepărtată. Am bănuit că nu erau prea multe ramuri în copacul familiei Yardley. Mai erau prezenţi şi alţi civili, inclusiv primarul oraşului şi familia acestuia, dar cei mai mulţi erau ofiţeri împreună cu soţiile lor, deşi sunt sigur că unele ar fi preferat să nu vină. Personalul angajat nu era prezent, cu excepţia sergentului major al postului de poliţie militară, care, prin tradiţie, îi reprezenta pe toţi cei angajaţi, bărbaţi şi femei, la astfel de evenimente unde elevii şi sergenţii nu puteau să fie excluşi, dar unde numărul lor ar fi ridicat probleme de logistică. În esenţă, nu există fraternizare între ofiţeri şi personalul angajat, nici în viaţă, nici în moarte.

L-am văzut pe Karl stând de vorbă cu maiorul Bowes, comandantul DIC, cel pe cale de a fi dat afară. Bowes avea călcâiele apropiate şi dădea energic din cap, ca o jucărie stricată. Karl nu este genul de om care să dea pe cineva afară din slujbă, de Crăciun, la petrecerea de ziua respectivului sau la nuntă. Dar poate că se gândise că, la o înmormântare, este altceva.

Cynthia stătea de vorbă cu soţii Fowler, cu generalul şi doamna Campbell, aşa că am lăsat-o în pace. Întotdeauna am evitat astfel de situaţii, pe care le găsesc stânjenitoare.

Trecându-i în revistă pe amanţii cunoscuţi, l-am observat pe consilierul juridic, colonelul Weems, fără soţie, şi pe tânărul locotenent Elby, care era clar depăşit de situaţie, încercând să pară trist şi, în acelaşi timp, viteaz, în vreme ce se uita peste mulţimea de ofiţeri superiori din jurul lui.

În marginea mulţimii ce se rărea, am văzut-o pe ofiţerul specialist Kiefer, îmbrăcată în uniforma ei de ofiţer, care juca rolul de bilet de intrare la acest eveniment. M-am îndreptat spre ea şi am dus-o la Batmobile, unde am instalat-o. În ciuda împrejurărilor, părea la fel de veselă, ca de obicei, şi am presupus că aşa e întotdeauna. Ticălos cum sunt, şi cum aveam nevoie de o revigorare a egoului meu, am flirtat cu ea, fără ruşine.

Ea a găsit că este amuzant şi am tot făcut planuri cum să bem aici sau la Falls Church.

Cynthia m-a bătut pe umăr şi a spus:

— Trebuie să plecăm.

— Bine.

I-am spus la revedere lui Kiefer şi m-am dus spre parcare.

Colonelul Hellmann ni s-a alăturat şi am dat peste colonelul Moore, care mă căuta, cu un teanc de hârtii bătute la maşină, în mână. L-am prezentat pe Moore lui Hellmann, care nu a băgat în seamă mâna întinsă de Moore şi s-a uitat la el cu o privire pe care nu aş vrea s-o văd vreodată îndreptată asupra mea.

Totuşi, colonelul Moore era prea concentrat ca să fie tulburat.

— Uite raportul pe care mi l-ai cerut, a spus el.

L-am luat şi, urmând exemplul comandantului meu, nu i-am mulţumit lui Moore, ci i-am spus:

— Vă rog să rămâneţi disponibil azi, nu vorbiţi nici cu cei de la FBI, nici cu colonelul Kent.

M-am urcat în Blazer şi l-am pornit. Cynthia şi Karl au urcat în maşină după ce aerul condiţionat a început să funcţioneze.

Ne-am angajat într-un şir lung de maşini, care se îndreptau spre sud, pe Chapel Road, spre Jordan Field. I-am spus lui Karl:

— I-am promis colonelului Moore imunitate în cazul în care colaborează.

Din spate, Karl mi-a spus:

— Ai dat săptămâna asta mai multă imunitate decât un doctor.

Du-te dracului, Karl.

— A fost o slujbă frumoasă, a spus Cynthia.

— Eşti sigur de capelan? a întrebat Karl.

— Da.

— Mai ştie cineva despre asta?

— Într-o oarecare măsură. Nu a fost discretă.

— Chiar trebuie să vorbim despre asta acum? a protestat Cynthia.

— Comandantul nostru are dreptul să primească orice informaţie doreşte sau de care are nevoie, acum sau oricând altcândva, i-am spus.

S-a uitat afară pe fereastră şi nu a răspuns.

L-am privit pe Karl în oglinda retrovizoare şi am văzut că era puţin uluit de concizia mea. I-am spus:

— Inelul de la West Point dispăruse şi nu a fost găsit în timpul anchetei, dar acum l-am văzut pe degetul ei.

— Adevărat? Poate că e altul.

— Poate.

Cynthia s-a uitat la mine, dar nu a zis nimic.

Am trecut de Beaumont House, apoi de Şcoala de Psi-Op, am înconjurat Bethany Hill şi am intrat pe Rifle Range Road.

Era amiaza, iar soarele era atât de fierbinte, încât vedeam valurile de căldură care ieşeau din asfalt. I-am spus colonelului Hellmann:

— DIC este eliberat oficial de acest caz, începând de acum.

— Mai aveţi o oră, ca rezultat al prezenţei mele aici, şi pot să mai capăt încă una.

Ce noroc pe noi!

— Bine, am răspuns eu, fără pic de entuziasm.

Am urmat şirul lung de maşini care mergeau pe Jordan Field Road, am trecut de gheretele poliţiştilor, unde doi nefericiţi de caporali stăteau în soare, salutând fiecare maşină care trecea.

Alţi poliţişti îndreptau maşinile spre spaţiile largi de parcare, pe asfaltul din jurul hangarelor. Am condus până când am văzut maşina lui Kent parcată lângă hangarul trei. Am oprit lângă ea şi am ieşit cu toţii din maşină, urmând mulţimea spre un anumit loc. De obicei, cadavrul este îngropat acolo, bineînţeles, dar în cazul de faţă sicriul urma să fie dus cu avionul în Michigan pentru a fi îngropat, iar Aviaţia Militară furnizase cu generozitate mijlocul de transport, un C-130 mare, oliv, care era în apropiere, pe pista de beton.

Aşa cum bănuisem, cei care nu fuseseră la capelă, veniseră la Jordan Field, inclusiv cam o sută de inşi din personalul angajat, în uniformă, câţiva curioşi din Midland şi din împrejurimi, plus grupul de veterani din oraş şi restul de patru sute de ofiţeri cu soţiile lor, din Fortul Hadley.

Toată lumea era adunată, inclusiv fanfara, garda cu drapele, escorta de onoare şi compania de onoare. Toboşarul a început să bată un marş încet, înăbuşit, şi cei şase purtători ai sicriului au apărut dintre două hangare, conducând afetul spre un loc aproape de cala deschisă a avionului. Cei în uniformă au salutat, iar civilii şi-au pus mâinile pe inimă. Afetul a fost aşezat în umbra cozii avionului. Toba a încetat şi şi-au lăsat cu toţii mâinile în jos.

Nu numai că era foarte cald, dar nu bătea niciun pic de vânt, iar steagurile nu s-au desfăşurat nicio dată decât dacă vreunul dintre oamenii din gardă le-au mişcat. Scurta ceremonie a început.

Escorta a luat marginile steagului, care era pus peste sicriu, şi l-a ţinut la înălţimea pieptului, peste acesta, în vreme ce capelanul Eames ne-a spus, „Să ne rugăm”. La sfârşitul slujbei de înmormântare, capelanul a cântat: „Dă-i odihna veşnică, Doamne, şi coboară lumina ta asupra ei. Amin”.

Cei şapte membri ai companiei de onoare şi-au ridicat puştile şi au tras de trei ori în aer şi, pe când ultima împuşcătură se pierdea în aer, gornistul, aflat lângă sicriu, a sunat stingerea, în liniştea care se lăsase. Îmi place chemarea gornistului şi cred că e foarte potrivit că această ultimă chemare, pe care o aude un soldat noaptea, a fost aleasă să fie cântată lângă mormântul unui soldat, pentru a marca începutul ultimului şi veşnicului somn, şi pentru a aminti celor adunaţi că, aşa cum ziua urmează nopţii, tot aşa semnalul de stingere, cel de pe urmă, va fi urmat de semnalul marii treziri care va veni.

Escorta de onoare a împăturit steagul şi i l-a dat capelanului Eames, acesta l-a prezentat doamnei Campbell care arăta foarte demnă. Au schimbat câteva vorbe în timp ce toţi ceilalţi stăteau nemişcaţi.

Probabil că soarele era de vină, ca şi salvele trase în aer, gornistul, asocierea cu Fortul Hadley şi cu Jordan Field – dar, orice ar fi fost, mintea mea s-a întors la vara lui 1971, tocmai la motelul Camelia Albă, la locul acela de pe autostrada spre Midland, şi mi-am amintit de o petrecere la piscină, unde nu am avut nevoie de costume de baie. Dumnezeule, m-am gândit, ce tineri eram şi cum am întors oraşul ăsta pe dos – mii de tineri, plini de hormoni şi de alcool. Dar nu eram tinerii tipici, lipsiţi de griji, nesimţitori, care nu se gândesc la viitor. Dimpotrivă – viitorul era prezent în fiecare gând, fiecare cuvânt, în orice întâlnire frenetică de dragoste. Mănâncă, bea şi fii vesel, ne spuneam, pentru că la Jordan Field se îngrămădesc cadavrele aduse în saci de plastic.

Mi-am amintit de cei doi colegi de la Şcoala de Infanterie, care fuseseră desemnaţi să descarce morţii veniţi în saci, la Jordan Field, timp de o lună. Într-o zi, au primit ordine de trimitere – nu în Vietnam, ci în Germania – şi au tot citit ordinele şi le-au arătat tuturor celor din cazarmă, ca şi cum ar fi primit o scrisoare de la avocat, care le spunea că moşteniseră pe cineva sau că primiseră un titlu de nobleţe.

Ni s-a părut, atunci, că exista o relaţie cauză-efect între descărcarea cadavrelor venite din Vietnam şi evitarea acestui lucru, şi aşa, deodată, sute de infanterişti se ofereau voluntari pentru această muncă, sperând să primească astfel bilet pentru Germania sau vreun alt loc bun. Am descărcat şi eu cadavre la Jordan Field, dar presupunerea că armata era sensibilă la sentimentele mânuitorilor de cadavre s-a dovedit a fi neadevărată. Am primit ordinul care glăsuia: „Prezentaţi-vă la baza armatei din Oakland pentru plecare ulterioară în Asia de Sud-Est”. Chiar şi armata ocolea numele acela care începe cu „V”.

Am revenit în prezent, care nu era mai puţin apăsător decât trecutul. I-am văzut pe general şi pe doamna Campbell vorbind cu câţiva oameni care înaintaseră spre ei, inclusiv familia, soţii Fowler şi adjutantul generalului, căpitanul Bollinger. Sicriul dispăruse şi fusese încărcat în avion în timpul absenţei mele mintale.

Deodată, cele patru turboreactoare au pornit cu un zgomot asurzitor. Generalul i-a salutat pe cei din jurul lui, a luat-o pe doamna Campbell de un braţ, John Campbell a luat-o de celălalt, şi au intrat în avion prin deschiderea de la coadă. O clipă, m-am gândit că intrau în avion pentru un ultim rămas-bun, dar, apoi, mi-a trecut prin cap că aleseseră acest moment pentru a pleca de tot din Fortul Hadley şi pentru a părăsi armata pentru totdeauna. Uşa s-a ridicat şi s-a închis. Un controlor de trafic a semnalat pilotului şi avionul s-a îndreptat spre pistă. Majoritatea era surprinsă, cred, de brusca plecare a familiei Campbell cu acelaşi avion care purta cadavrul fiicei lor, în Michigan. Dar, gândindu-mă bine – şi se părea că toţi avuseseră acelaşi gând, în acelaşi timp – era lucrul cel mai bun pentru ei, pentru fort, pentru armată.

Am urmărit cu toţii avionul rulând pe pistă, prinzând viteză, apoi, cam la vreo trei sute de metri de noi, s-a desprins de pe pământ, profilându-se, întâi, pe pinii verzi, apoi pe cerul albastru. Ca şi cum acesta ar fi fost semnalul aşteptat de toţi, mulţimea a început să se împrăştie, iar garda cu drapele, compania de onoare, escorta de onoare şi ceilalţi s-au îndreptat, în formaţie, spre autobuzele care aşteptau.

Vehiculele au început să plece. M-am întors şi am pornit spre ele. Cynthia şi Karl mă încadrau. Cynthia îşi ştergea ochii cu batista.

— Mă simt cam rău, mi-a spus.

I-am dat cheile de la maşină.

— Stai puţin în aerul condiţionat. Ne întâlnim în hangar, când îţi revii.

— Nu, o să-mi revin imediat.

M-a luat de braţ.

Pe când ne îndreptam toţi trei spre maşină, Karl a spus:

— Paul, acum te rog să termini ancheta. Nu mai avem timp şi nici nu avem de ales.

— E adevărat că nu mai avem timp, dar eu pot să aleg altceva.

— Trebuie, cumva, să-ţi ordon?

— Nu poţi să-mi ordoni să fac ceva ce eu cred că este incorect din punct de vedere tactic şi care poate să îngreuneze ancheta pentru cei de la FBI.

— Nu, nu pot. Crezi că este incorect să stai de vorbă cu Kent?

— Nu.

— Atunci?

— Stau eu de vorbă cu el, i-a spus Cynthia lui Karl. S-a uitat la mine. În hangar, bine?

Nu am răspuns.

Karl i-a spus:

— Bine. Domnul Brenner şi cu mine te vom aştepta în maşină.

Deoarece făcusem destule nazuri, am mormăit:

— Bine, o să o fac eu. Oricum, sunt în rahat până în gât.

Cynthia mi-a arătat cu mâna înainte şi l-am văzut pe Kent, împreună cu doi ofiţeri tineri, îndreptându-se spre maşină.

— Aşteaptă zece minute, apoi vino şi tu, i-am spus Cynthiei.

M-am dus în spatele lui Kent şi l-am bătut pe umăr. El s-a întors şi am rămas o secundă uitându-ne unul la celălalt. În cele din urmă, i-am spus:

— Domnule colonel, putem să stăm de vorbă singuri?

A ezitat, apoi a răspuns:

— Bineînţeles.

Şi-a concediat subordonaţii şi am rămas amândoi pe betonul fierbinte, în faţa hangarului, în timp ce maşinile din jurul nostru plecau.

— E cald la soare, i-am spus. Veniţi în hangar.

Am pornit alături, ca doi colegi poliţişti, care au aceeaşi misiune, şi presupun că, după ce s-a făcut şi s-a spus totul, asta şi eram.