31

Am sărit peste cină şi am condus maşina pe Rifle Range Road, spre Jordan Field. Aşa cum ne spusese şi Kent mai devreme, pe drum era un punct de control al poliţiei militare şi a trebuit să ne oprim ca să ne legitimăm. Când am ajuns în dreptul gheretei poliţistului de la intrarea în Jordan Field, ne-am supus aceleiaşi proceduri de legitimare, apoi a mai fost încă una la intrarea în hangarul trei. Armata prefera să-i ţină pe ziarişti în sala pentru conferinţe de presă, acolo unde armata credea că trebuie să stea de drept. Reporterilor le place să bântuie. Aceste diferenţe de opinii există cam de o sută de ani. Armata citează consideraţiile privind securitatea, presa invocă tradiţionalele şi legalele sale privilegii. Armata a avut câştig de cauză în ultimele decenii, deoarece învăţase cel puţin o lecţie în Vietnam.

Propriile experienţe cu presa au început în Vietnam, când un reporter mi-a băgat un microfon sub nas în timp ce eram amândoi prinşi în focul unei mitraliere. Camera filma, iar reporterul m-a întrebat: „Ce se întâmplă?” Credeam că situaţia vorbea de la sine, dar, tânăr şi prost cum eram, am răspuns: „O mitralieră duşmană ne-a prins în bătaia focului”. Şi tipul a întrebat: „Şi ce ai să faci acum?” „Am să te las pe tine şi pe tipul cu camera aici.” Am executat o retragere grăbită, sperând că mitraliorul duşman îşi va concentra focul pe domnii ziarişti. Acest film se află pe undeva, în vreo arhivă, păstrat pentru posteritate. Pe cei doi indivizi nu i-am mai văzut.

Hangarul era aproape pustiu, majoritatea oamenilor de la laborator se întorseseră la Fortul Gillem sau acolo unde era nevoie de ei, cu echipamentul respectiv. Dar vreo şase persoane rămăseseră pe loc, ca să bată la maşină rapoartele şi să mai facă nişte analize.

Lucrurile din casa lui Ann Campbell erau încă acolo, ca şi jeepul şi BMW-ul ei, dar camera de lucru dispăruse. Cu toate acestea, Grace Dixon stătea la un birou de campanie, căscând în faţa unui computer IBM.

Şi-a ridicat privirea spre noi şi ne-a spus:

— Am rechiziţionat alt PC. Aranjez fișierele, citesc scrisorile şi jurnalele, dar nu imprim nimic, aşa cum ai spus. Ai primit materialul despre Yardley pe care ţi l-am trimis?

— Da, am răspuns. Mulţumesc.

— Totul e foarte picant. Îmi place, a spus Grace.

— Să faci un duş rece înainte de culcare, Grace.

A râs şi şi-a fâţâit fundul lat pe scaun.

— M-am lipit de scaun.

— Unde ai să stai la noapte? a întrebat Cynthia.

— La casa de oaspeţi. Am să dorm cu discheta, nu cu un bărbat. Jur! Şi a adăugat: Preotul garnizoanei e şi el în jurnal. Nu mai există nimic sfânt?

Am vrut să-i demonstrez că faptul că se culcase cu o zeiţă era sfânt în sine, dar nu cred că cele două doamne ar fi apreciat gestul.

— Poţi să imprimi toate înregistrările în care apare numele colonelului William Kent? am întrebat-o pe Grace.

— Sigur. L-am văzut aici. Pot să-l caut. Care e funcţia lui sau titlul, în cazul în care apare cu ele?

— E şeful poliţiei din garnizoană. Pentru prieteni, Bill.

— Da. L-am văzut. Vrei să imprim orice referire la numele lui, da?

— Exact. Încă ceva: FBI s-ar putea să apară la noapte sau mâine-dimineaţă, devreme. Poliţistul de la uşă nu-i va opri să intre. Dar, când îi vezi pe indivizi străbătând hangarul, scoţi discheta şi te prefaci că baţi un raport. Bine?

— Sigur. Dar dacă au un ordin al tribunalului pentru percheziţie?

E mai uşor să ai de-a face cu militarii, pentru că ei execută ordinele. Civilii cer explicaţii şi pun prea multe întrebări.

— Grace, tu nu faci decât să baţi rapoarte. Ţine discheta asupra ta şi, dacă încearcă să ţi se uite sub fustă, pălmuieşte-i!

— Şi dacă sunt drăguţi? a râs ea.

Clar, ceva declanşase libidoul femeii.

— Grace, e foarte important ca nimeni să nu vadă materialul ăsta, afară de noi trei, i-a spus Cynthia.

— Bine.

— Cal Seiver e încă aici?

— Da. Doarme undeva, pe acolo.

Grace începuse din nou să bată în clape. Nu ştiu prea multe despre computere şi doresc să ştiu chiar mai puţin de atât. Dar oamenii, ca Grace, care se pricep şi lucrează, sunt cam aiuriţi. Par să nu se dezlipească de ecran şi stau acolo, vorbesc, bat în taste, mormăie, blestemă, ţipă de plăcere şi probabil că o duc aşa, fără să facă dragoste, fără să doarmă şi să mănânce, mult timp. De fapt, cred că lucrul ăsta e valabil şi pentru mine. Am plecat cu Cynthia, fără să ne mai ostenim să-i spunem la revedere lui Grace.

Am tras în faţa ei o tablă neagră, astfel ca nimeni din cei care intrau pe uşă să nu o vadă, apoi l-am căutat pe Cal Seiver, care dormea adânc pe un pat pliant, şi l-am sculat. S-a ridicat în picioare, clătinându-se şi părând zăpăcit din pricina locului unde se afla.

L-am lăsat câteva secunde, apoi l-am întrebat:

— Ai găsit ceva nou şi interesant?

— Nu, acum punem totul în ordine.

— Ai luat amprentele şi urmele picioarelor colonelului Kent?

— Sigur.

— La locul faptei ai găsit urmele lui? Pe jeep, pe geanta ei, la latrină?

S-a gândit puţin, apoi mi-a răspuns:

— Nu. Dar urmele lui sunt peste tot. I-am luat mulajul tălpilor, ca să-l scot din cauză.

— Ai primit pantofii colonelului Moore?

— Da. I-am comparat cu mulajele neidentificate. Duceau direct la cadavru, apoi înapoi, la drum.

— Ai făcut o diagramă?

— Da. S-a îndreptat spre un avizier asupra căruia a îndreptat o lampă portabilă. De avizier era prinsă o diagramă a locului crimei de 1,20 în pe 2,40. Scena cuprindea o parte de drum, jeepul parcat al victimei, începutul tribunelor şi, de cealaltă parte a drumului, o mică porţiune a poligonului, care includea câteva ţinte şi o schiţă a victimei, cu mâinile şi picioarele depărtate, pe care desenatorul o redase fără sex.

Urmele de paşi erau marcate cu pioneze colorate şi, în partea de jos a avizierului, era o legendă care dădea o identitate urmelor celor care erau cunoscuţi. Pionezele negre indicau urmele despre care nu se ştia ale cui erau sau pe cele neclare. Săgeţi mici arătau direcţia şi existau explicaţii, care arătau dacă urmele erau proaspete, vechi, dacă plouase peste ele, şi aşa mai departe. În cazul în care o urmă era imprimată peste alta, cea mai recentă era marcată cu o pioneză de altă formă. Mai existau şi alte note şi explicaţii care încercau să facă ordine în haosul acela. În cele din urmă, toată schiţa avea să fie băgată în calculator, unde aveai posibilitatea să vezi o diagramă mai clară, inclusiv, dacă doreai, urmele apărând una după alta, ca şi cum le-ar fi lăsat nişte fantome. De asemenea, aveai posibilitatea să elimini sau să readuci în scenă oricare dintre urme. Dar, acum, trebuia să mă descurc pe baza propriei experienţe, combinate cu a Cynthiei şi a lui Cal Seiver.

— Nu am analizat schiţa, a spus Seiver. Asta e treaba ta.

— Da. Îmi amintesc din manual.

— Trebuie să o facem mai clară pentru FBI. Există prea multe variante şi necunoscute aici, inclusiv faptul că nu mi-ai adus încălţămintea pe care ai purtat-o atunci.

— Cred că acum e în camera mea de la locuinţele pentru vizitatori.

— Când oamenii evită să-mi aducă încălţămintea pentru urme, devin bănuitor.

— Termină, Cal!

— Da. S-a uitat la legendă şi a zis: colonelul Moore e cu galben.

— Pe noi ne interesează colonelul Kent, i-am răspuns.

Pauză.

— Kent?

— Kent.

M-am uitat la legendă. Kent era albastru.

Am studiat cu toţii diagrama şi, în liniştea hangarului, se auzea imprimanta computerului care scuipa hârtie.

— Povesteşte-mi, i-am spus lui Cal Seiver.

— Bine.

Seiver a început şi, din cele spuse de el, reieşea că William Kent se apropiase de cadavru nu mai puţin de trei ori.

— Vedeţi, aici a mers de la drum spre cadavru. S-a oprit foarte aproape de el, probabil a îngenuncheat sau a stat pe vine, pentru că, atunci când s-a întors, talpa s-a rotit, apoi s-a ridicat şi a plecat înapoi, spre drum. Probabil că asta a fost prima dată, când s-a dus acolo împreună cu poliţistul care a găsit cadavrul… Vedeţi, aici e urma ei… Casey… E cu verde. Apoi, a doua oară, poate că a fost atunci când l-ai însoţit tu şi Cynthia, cu adidaşii ei. Cynthia e cu alb. Nu s-a lăsat şi mi-a amintit din nou: Tu eşti cu negru. Mult negru. O să te marchez cu roz când ai să-mi aduci bocancii. Dar, deocamdată, nu pot să te deosebesc…

— Bine. Am priceput. Când s-a apropiat a treia oară de ea?

Cal a ridicat din umeri.

— S-a dus acolo şi când am venit eu, dar atunci erau prelate peste tot. Cred că s-a dus spre cadavru nu numai o dată, înainte ca voi doi să ajungeţi acolo, pentru că se pare că avem trei şiruri cu urmele lui, de la drum la cadavru. Dar şi asta e greu de spus,. Pentru că nicio urmă nu e completă. Avem urme peste urme, pe pământ moale, pe pământ tare şi pe iarbă.

— Da…

Am studiat cu toţii pionezele, săgeţile şi legenda.

— Acolo, au mai fost un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi în haine civile, i-am spus. Pot să-ţi aduc încălţămintea, dar pe mine mă interesează colonelul Kent. Cred că el a fost la locul crimei mai devreme, probabil în uniformă, cu aceiaşi bocanci pe care i-a purtat şi mai târziu, cândva, între, să zicem, 02.45 şi 03.30.

Cal Seiver s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Dar cadavrul nu a fost găsit până la… ce oră era?… 04:00, când l-a descoperit sergentul de gardă St John.

Nu i-am răspuns.

Seiver şi-a scărpinat chelia şi s-a uitat la diagramă.

— S-ar putea să fie… adică aici e ceva care nu e logic… Uite urmele lui St John. Cu portocaliu. Sunt, categoric, ale lui. Tipul avea un cocoloş de gumă pe talpă, care s-a imprimat. Bun… deci, aici sunt urmele lui St John şi par să se fi suprapus pe o urmă despre care credem că este a colonelului Kent. Kent avea încălţăminte absolut nouă care a lăsat o urmă clară. Deci… dacă St John a fost acolo la ora 04.00, iar colonelul Kent nu a venit până nu l-a chemat patrula… deci, după ora 05.00, atunci urma lui St John nu este logic să fie deasupra urmei lui Kent. Dar trebuie să înţelegeţi că noi putem să identificăm majoritatea urmelor, dacă mediul este favorabil – zăpadă, noroi, pământ moale şi altele de acest fel – dar nu cu aceeaşi precizie, ca în cazul amprentelor. Iar în acest caz, deşi avem două urme clare, nu putem să spunem sigur care dintre ele s-a imprimat ultima.

— Dar ai notat că St John s-a suprapus peste urma lui Kent.

— Aşa au apreciat tehnicienii. S-ar putea să fie o greşeală. St John a ajuns acolo primul, deci nu putea să calce peste urma lui Kent… dar voi ziceţi că este posibil să fi fost Kent înaintea lui St John.

— Eu zic aşa, dar să nu spui nimănui, i-am răspuns.

— Eu vă dau informaţii doar vouă şi Curţii Marţiale.

— Exact.

— Hai să vedem mulajele, a zis Cynthia.

— Bine.

Cal s-a uitat la câteva foi de hârtie, bătute la maşină, şi a comparat ceva cu altceva, apoi ne-a condus la un colţ îndepărtat al hangarului, unde se aflau cam o sută de mulaje albe, de urme, puse pe jos, arătând ca urmele populaţiei din Pompei îndreptate spre ieşirea din oraş.

Mulajele erau numerotate cu un creion negru gras. Le-a găsit pe cele pe care le căuta, le-a ridicat şi le-a dus la o masă. De masă era prinsă o lampă fluorescentă pe care a aprins-o.

Ne-am uitat la mulaj câteva secunde, apoi Cal a zis:

— Bun, asta e urma lui St John care se îndreaptă spre cadavru. Semnul ăsta mic, din vârf, arată direcţia în care se află cadavrul. Tot în direcţia cadavrului este îndreptată şi urma asta care este a colonelului Kent.

M-am uitat la cele două urme. Erau imprimate una lângă alta, partea stângă a bocancului stâng al lui Kent peste partea dreaptă a bocancului drept al lui St John – sau invers. Asta era întrebarea. Nu am spus nimic, nici Cynthia. În cele din urmă, Cal a continuat:

— Ei bine… dacă voi… vedeţi adâncitura asta? Este cocoloşul de gumă al bocancului lui St John, dar care nu a fost atins de bocancul lui Kent sau viceversa. Vedeţi, sunt două urme de bocanci militari de aceeaşi fabricaţie, acelaşi model, iar urmele au fost făcute la o oarecare distanţă în timp – şi sunt suprapuse…

— Ai nevoie de un căutător de urme pentru asta?

— Poftim?

— De ce a pus cineva o pioneză de altă formă pe urma lui Kent din diagramă?

— Nu eu sunt expertul!

— Unde este expertul?

— A plecat. Dar am să încerc ceva.

A schimbat poziţia luminii, apoi a stins-o şi s-a uitat la mulaj în lumina slabă de deasupra capetelor noastre, după aceea a luat o lanternă şi a încercat diferite unghiuri şi distante. Ne-am uitat şi noi, nefiind o chestiune de ştiinţe exacte, mai degrabă ceva de bun-simţ. De fapt, era aproape imposibil să spui cu certitudine care dintre urme fusese făcută prima.

Cynthia a trecut cu degetul peste locul unde se suprapuneau cele două urme. Dacă tălpile ar fi fost netede, s-ar fi putut spune cu uşurinţă care era mai adâncă, dar chiar şi atunci, nu era o dovadă că cea mai adâncă fusese făcută prima, din cauza faptului că oamenii au o călcătură diferită şi nu sunt la fel de grei. Dar urma cea mai adâncă este, de obicei, prima, pentru că piciorul presează pământul sau zăpada, sau noroiul, iar pasul următor calcă pe un pământ care nu mai e afânat şi nu se mai afundă aşa de mult decât dacă e vorba de o persoană masivă.

— Urma lui St John este mai înaltă cu un fir de păr decât a lui Kent.

— L-am văzut pe Kent, are cam 95 de kilograme. Cum e St John?

— Cam tot aşa, am răspuns.

— Ei bine, a zis Seiver, depinde de cât de greu calcă amândoi. Dacă judecăm după urmele lor de pe diagramă şi după faptul că ambele urme sunt drepte, niciunul nu a alergat. De fapt, cred că amândoi au mers încet. Deci, dacă urma lui Kent e cu o idee mai adâncă, înseamnă că el a lăsat prima urmă, iar St John a călcat mai târziu peste ea. Dar e doar o presupunere. Nu aş putea să trimit pe nimeni la spânzurătoare pe această bază.

— Nu, dar putem să-l speriem.

— Asta da.

— Poţi să chemi expertul înapoi în noaptea asta?

Cal a scuturat din cap.

— S-a dus cu o misiune la baza din Oakland. Dar pot să aduc pe altcineva, cu elicopterul.

— Îl vreau pe primul. Trimite mulajul cu avionul la Oakland şi spune-i să-l analizeze din nou. Nu-i spune care a fost rezultatul primei analize. Bine? Nu o să şi-o amintească tocmai pe asta din câteva sute.

— Da. Vom vedea dacă judecă la fel lucrurile. Am eu grijă. Poate îl trimit cu un zbor comercial de la Atlanta la San Francisco. Mă duc chiar eu, poate.

— Nici să nu te gândeşti. Eşti consemnat la Hadley, cu mine.

— La dracu’!

— Da. Bun, vreau ca o echipă de la Gillem să iasă mâine-dimineaţă, în zori, în poligonul şase. Să caute şi alte urme ale colonelului Kent. Să se uite de-a lungul drumului, mai departe de poligon, în jurul locului unde a fost cadavrul, aproape de toalete, şi aşa mai departe. Vreau o diagramă clară doar cu urmele lui Kent. Mai mult, bagă totul într-un computer şi fii gata să faci mâine o demonstraţie. Bine?

— O să mă străduiesc. A ezitat puţin, apoi a întrebat: Eşti sigur de asta?

Am dat uşor din cap, dar nu avea nevoie de mai multe încurajări, ca să-i scoată pe oameni din pat şi să-i aducă înapoi la Hadley, în zori.

— Cal, i-am spus, s-ar putea ca FBI să fie pe aici la noapte sau mâine, devreme. Cazul intră în jurisdicţia lor mâine la ora 12.00. Dar nu până atunci.

— Am înţeles.

— Stabileşte un semnal cu echipa de poliţişti de la uşă, ca să o alerteze pe Grace şi ea să poată ascunde discheta la care lucrează.

— Nicio problemă.

— Mulţumesc. Ai făcut treabă bună.

M-am întors împreună cu Cynthia la Grace Dixon, care punea grămadă hârtiile scoase din imprimantă.

— Asta e ultima, a spus ea. Ai aici toate înregistrările în care este pomenit Bill Kent, William Kent, Kent, şi aşa mai departe.

— Bun.

Am luat hârtiile şi le-am frunzărit. Erau cam patruzeci de foi de hârtie, unele cu mai mult de o înregistrare datată, prima fiind făcută în iunie, cu doi ani în urmă, iar cea mai recentă era datată săptămâna trecută.

— S-au văzut foarte des, a comentat Cynthia.

Eram de acord.

— Bun. Mulţumesc din nou, Grace. Ce-ar fi să pui discheta în locul ăla secret şi să te duci la culcare?

— Eu sunt bine mersi. Tu arăţi ca dracu’.

Am luat hârtiile cu mine şi am străbătut hangarul. Am ieşit afară, unde era o noapte liniştită, cu multă umezeală în aer, încât nu se simte nici măcar mirosul pinilor decât dacă stai în vârful lor.

— Duş? am întrebat-o.

— Nu, a răspuns Cynthia. Colonelul Moore şi doamna Baker-Kiefer. Îţi mai aminteşti de ei?

Ne-am urcat în maşina mea. Ceasul de la bord arăta 10.30. Mai aveam mai puţin de paisprezece ore.

Cynthia m-a văzut uitându-mă la ceas.

— Tipii de la FBI cască acum şi se întorc pe partea cealaltă, a spus. Dar mâine, locul va fi plin de ei.

— Da.

Am băgat maşina în viteză şi am plecat de la Jordan Field.

— Nu-mi pasă dacă se crede că ei vor soluţiona cazul. Eu nu sunt meschin. Mâine, la ora 12.00, o să le predau totul şi n-au decât să se spele pe cap. Dar cu cât ne apropiem mai mult de făptaş, cu atât mai puţină murdărie vor răscoli. O să-l arăt cu degetul pe Kent şi sper că nu vor merge mai departe.

— E foarte frumos din partea ta să-i laşi pe ei să încheie cazul. Şi cariera ta se încheie, într-un fel. Dar ai putea să ai încredere şi în mine.

— Tu eşti militar. Execuţi ordinele. Acum, asculţi de ordinele mele.

— Am înţeles. A stat puţin îmbufnată, apoi a spus: FBI este maestru în jocul relaţiilor cu publicul, Paul. Oamenii lor de acolo îşi fac astfel treaba, încât Biroul de Informaţii Publice al armatei seamănă cu un ghişeu de informaţii dintr-o staţie de autobuz. Trebuie să terminăm singuri treaba asta, chiar dacă ar fi să-i punem arma la tâmplă lui Kent şi să-l ameninţăm că-i zburăm creierii dacă nu mărturiseşte.

— Vai de mine, ce hotărâtă eşti în seara asta!

— Paul, e foarte important. Şi ai dreptate când spui că FBI va răscoli murdăria, fără să fie nevoie. Vor strecura conţinutul jurnalului în toate ziarele din ţară şi vor adăuga bătaia de joc la jigniri, vor spune că au găsit discheta şi că au decodificat-o. Tipii sunt foarte pricepuţi, dar nu au pic de milă. Sunt aproape la fel de lipsiţi de sentiment că şi tine.

— Mulţumesc.

— Şi nu le pasă de armată. Şi, apropo de Nietzsche, filosofia celor de la FBI este: „Orice face ca celelalte instituţii de apărare a legii să pară incapabile îmbunătăţeşte imaginea noastră”. Deci, trebuie să găsim soluţia până mâine, la ora 12.00.

— Bine. Cine e ucigaşul?

— Kent.

— Sigur?

— Nu. Tu ce zici?

Am ridicat din umeri.

— Mie îmi place tipul.

A dat din cap.

— Nici mie nu-mi displace, dar nu mă omor după el.

Amuzant, m-am gândit, ce des au bărbaţii şi femeile păreri diferite despre aceeaşi persoană. Ultima dată când îmi amintesc că am căzut de acord cu o femeie că ne plăcea un tip, femeia era nevasta mea care a fugit cu tipul respectiv. Am întrebat-o, pentru informaţia mea:

— Ce nu-ţi place la Kent?

— Şi-a înşelat nevasta.

Mi se părea logic. Am adăugat şi eu:

— De asemenea, poate să fie şi ucigaş. E ceva minor, dar cred că trebuia să-l adaug.

— Lasă ironiile. Dacă el a omorât-o pe Ann Campbell, a făcut-o nepremeditat. Dar şi-a înşelat nevasta timp de doi ani, ceea ce a fost o infidelitate premeditată. Asta demonstrează o slăbiciune de caracter.

— Aşa s-ar zice.

Eram pe drumul întunecat din pădurea de pini. În depărtare, vedeam luminile de pe Bethany Hill şi m-am întrebat ce se petrecea la familia Fowler şi în casa lui Kent.

— Nu aş vrea să fiu acolo la cină, în seara asta, am spus.

Cynthia s-a uitat prin parbriz.

— Ce mizerie! Am venit la Hadley ca să anchetez un viol şi m-am trezit implicată în consecinţele unui viol vechi de zece ani.

— Delictul atrage după sine alt delict, am spus.

— Aşa e. Ştiai că, statistic vorbind, o femeie, care a fost violată o dată are mai multe şanse să fie din nou violată decât una care nu a suferit niciun viol?

— Nu ştiam.

— Dar nu se ştie de ce. Nu există factori comuni, ca meseria, vârsta, locul unde locuieşte sau ceva de felul ăsta. Dar, dacă i s-a întâmplat o dată, este posibil să i se întâmple iar. Nu e logic. E înfiorător, de parcă ar exista un rău care ştie…

— Straniu, am fost eu de acord.

Nu am avut această experienţă în cazurile de omucidere. Nu poţi fi omorât decât o dată.

Cynthia a început să-mi vorbească despre slujba ei, despre felul cum o doboară uneori şi despre felul în care îi afectase căsătoria.

Îmi era clar că Cynthia simţea nevoia să vorbească, pentru a se vindeca înainte de ancheta următoare. Dar, din fiecare caz, îţi rămâne întotdeauna ceva, ca o toxină a sufletului care te îmbolnăveşte tot mai mult, în fiecare an. Dar este o treabă care trebuie să fie făcută de cineva şi unii oameni hotărăsc să o facă, iar alţii hotărăsc să facă alte treburi. Cred că ţi se formează o crustă în jurul inimii, dar care e doar atât de groasă cât vrei tu să fie, iar, uneori, o crimă deosebit de crudă pătrunde prin crustă şi te răneşte din nou.

Cynthia a continuat să vorbească şi presupun că mi-am dat seama că nu era vorba numai de ea, de căsătoria ei sau de slujbă, ci despre mine şi despre noi.

— Cred că aş putea să cer un transfer la… altceva, a spus.

— De exemplu?

— Orchestra armatei. A râs. Îmi plăcea să cânt la flaut. Tu cânţi la ceva?

— Numai la radio. Ce-i cu Panama?

A ridicat din umeri.

— Te duci unde eşti trimis. Nu ştiu… Nimic nu e sigur.

Cred că ar fi trebuit să spun ceva, să-i ofer o alternativă.

Dar, de fapt, nu eram atât de încrezător şi hotărât în ceea ce priveşte viaţa mea personală, aşa cum eram în viaţa profesională. Când o femeie pronunţă cuvântul „angajament”, eu cer o aspirină. Când ea zice „dragoste”, eu îmi leg şireturile de la adidaşii cu care alerg.

Ceea ce se întâmpla acum cu Cynthia era adevărat, pentru că trecuse testul timpului şi pentru că îmi fusese dor de ea şi mă gândisem la ea timp de un an. Acum, când ea era lângă mine, chiar alături de mine, intrasem în panică. Dar nu era să stric iarăşi lucrurile, aşa că i-am spus:

— Mai am încă ferma aceea de lângă Falls Church. Poate că ţi-ar face plăcere să o vezi.

— Sigur.

— Bun.

— Când?

— Cred că… poimâine. Când ne întoarcem la statul-major. Rămânem în weekend acolo. Chiar mai mult dacă vrei.

— Luni trebuie să fiu la Benning.

— De ce?

— Avocaţi. Hârtii. Divorţez în Georgia. M-am căsătorit în Virginia. Pentru oamenii ca noi ar trebui să existe soluţia divorţului în orice stat.

— Bună idee.

— La sfârşitul lunii, trebuie să fiu în Panama. Aş vrea să termin cu divorţul înainte de a pleca acolo, altfel o să mai dureze şase luni, dacă plec din ţară.

— Da. Mie mi-au adus actele de divorţ cu elicopterul, pe linia frontului.

— Zău?

— Da. Plus o scrisoare, în care mi se cerea achitarea împrumutului pentru maşină, plus literatură antirăzboinică din partea unui grup pacifist din San Francisco. Sunt zile în care nu merită să te dai jos din pat. De fapt, acolo nu aveam pat. Dar ar fi putut să fie şi mai rău.

— Dar şi mai bine. Vom avea un weekend frumos.

— Abia aştept.