A pus agenda în geantă, s-a dus la robot şi l-a pus în funcţiune.

O voce a spus: „Ann, aici e colonelul Fowler. Trebuia să treci pe acasă, la general, în dimineaţa asta, când te eliberai”. Vocea colonelului s-a asprit. A continuat: „Doamna Campbell ţi-a pregătit micul dejun. Acum probabil că dormi. Te rog, sună-l pe general, când te scoli, sau pe doamna Campbellˮ. Apoi a închis.

— Poate s-a sinucis, am spus. Eu aşa aş fi făcut.

— Evident, nu putea să-i fie uşor ca fiică de general, a comentat Cynthia. Cine e colonelul Fowler?

— Cred că e aghiotantul. Cum ţi s-a părut mesajul ăsta? am întrebat-o pe Cynthia.

— Oficial. Tonul sugera familiaritate, dar nu prea multă căldură. Ca şi cum îşi făcea doar datoria, sunând-o pe fiica şefului lui, căreia îi este superior în grad, dar care este, totuşi, fiica şefului. Ţie cum ţi s-a părut?

— Mi s-a părut… făcut, am răspuns, după un moment de gândire.

— Adică… un apel de acoperire?

L-am pornit din nou şi am ascultat.

— Poate că încep să am închipuiri, am spus.

— Poate că nu.

Am ridicat receptorul şi am format numărul poliției garnizoanei. Colonelul Kent era acolo şi l-am cerut la telefon.

— Suntem încă în casa decedatei, l-am informat. Ai vorbit cu generalul?

— Nu… N-am avut… îl aştept pe preot…

— Bill, în câteva ore o să se afle în toată garnizoana. Informează familia decedatei. Şi fără scrisori sau telegrame oficiale.

— Ascultă, Paul, sunt în rahat până în gât cu chestia asta şi l-am chemat pe preotul garnizoanei, care vine acum încoace…

— Bine. I-ai mutat lucrurile din birou?

— Da. Am dus totul într-un hangar nefolosit de la Jordan Field.

— Bun. Acum ia nişte camioane şi trimite-le aici cu un pluton de poliţişti militari, care nu se tem de muncă grea şi care ştiu să-şi ţină gura, şi goleşte-i casa. Asta înseamnă totul, colonele, – mobilă, covoare, totul, până la becuri, scaunul de la WC, frigider, provizii. Să se facă fotografii şi să fie toate puse în hangar, în ordinea în care au fost găsite. Bine?

— Eşti nebun?

— Absolut. Şi vezi ca oamenii tăi să poarte mănuşi, iar cei de la laborator să fotografieze totul, ca de obicei.

— De ce vrei să-i muţi toată casa?

— Bill, casa nu e în jurisdicţia noastră şi nu am încredere că poliția oraşului va juca cinstit. Aşa că, atunci când poliţiştii din Midland vor veni aici, să nu găsească decât tapetul de pe pereţi. Ai încredere în mine. Crima s-a petrecut pe teritoriul rezervaţiei militare. Totul e legal.

— Nu, nu este.

— Facem cum zic eu sau plec, colonele.

A urmat o pauză lungă, urmată de un mormăit care suna ca un „În regulă”.

— Şi trimite un ofiţer la compania de telefoane din oraş. Să ceară ca numărul lui Ann Campbell să fie conectat la un post telefonic din garnizoană. De fapt, la o linie din hangar. Pune-i robotul în legătură cu postul respectiv şi schimbă-i banda. Păstreaz-o pe cea veche. Are un mesaj pe ea. Înregistreaz-o drept probă.

— Cine crezi că o să mai sune după ce vor apărea ziarele, ca să ducă vestea în tot statul?

— Nu se ştie niciodată. Cei de la laborator au ajuns acolo?

— Da. Sunt la locul crimei. Ca şi cadavrul.

— Ce-i cu sergentul St John şi ECI Robbins?

— Încă dorm. I-am pus în celule separate. Neîncuiați. Vrei să le citesc drepturile?

— Nu. Nu sunt suspecţi. Dar poţi să-i reţii ca martori până când ajung eu la ei.

— Soldaţii au unele drepturi, m-a informat Kent. St John are o soţie, iar comandantul lui Robbins o fi crezând că a dezertat.

— Atunci, sună-i din partea lor. Între timp, să nu stea de vorbă cu nimeni. Ce-i cu dosarul medical şi cu cel de la personal al căpitanului Campbell?

— Le-am adus aici.

— Ce am uitat noi, Bill?

— Constituţia.

— Nu te încurca în fleacuri.

— Ştii, Paul, eu trebuie să colaborez cu Yardley. Voi veniţi şi plecaţi, dar Yardley şi cu mine continuăm să ne vedem de treburi.

— Am zis că-mi asum răspunderea.

— Ai face bine. Ai găsit ceva interesant acolo? m-a întrebat el.

— Încă nu. Dar tu?

— Căutările nu au dat la iveală mai mult decât vreo câteva resturi.

— Câinii au găsit ceva?

— Nu sunt alte victime. A adăugat: Conducătorii i-au lăsat să miroasă înăuntrul jeepului, iar câinii au mers sfoară la cadavru. Apoi s-au întors din nou la maşină, au traversat drumul, au trecut de scaune şi s-au îndreptat spre copaci şi toaletele dintre ei. Pe urmă au pierdut urma şi s-au întors la maşină. Nu ştim dacă au găsit urma tipului sau numai pe a ei. Dar cineva, poate victima şi făptaşul, împreună, sau numai el, sau numai ea, s-au dus la toaletă. A ezitat şi apoi a zis: Am impresia că atacatorul avea propria maşină şi, din moment ce nu sunt urme de roţi nicăieri pe pământ, înseamnă că nu a părăsit drumul. Deci, el a parcat pe drum, înainte sau după ce s-a oprit ea. Amândoi au coborât, el a prins-o, a dus-o în poligon şi a aranjat-o. Apoi s-a întors pe drum…

— Cu hainele ei în braţe.

— Da. A pus hainele în maşina lui, pe urmă…

— S-a dus la toaleta, s-a spălat, s-a pieptănat, s-a întors la maşină şi a plecat.

— Aşa s-ar fi putut întâmpla, a zis Kent. Dar e numai o teorie.

— După teoria mea, o să avem nevoie de încă un hangar, ca să păstrăm teoriile. Bun, cam șase camioane o să fie de ajuns. Şi trimite o femeie-ofiţer meticuloasă care să supervizeze tot. Mai trimite pe cineva care să-i liniştească vecini în timp ce poliţiştii tăi golesc locul. La revedere.

Am închis.

— Ai o minte iute şi analitică, Paul, a spus Cynthia.

— Mulţumesc.

— Dacă ai avea puţină milă şi inimă, ai fi o persoană mai bună.

— Nu vreau să fiu o persoană mai bună. Hai, nu am fost eu un tip cumsecade la Bruxelles? Nu ţi-am cumpărat ciocolată belgiană?

Nu a răspuns imediat.

— Ba da. Ce-ar fi să mergem sus înainte ca tot ce-i acolo să ajungă la Jordan Field?

— Bună idee.