20

Cynthia a parcat lângă locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită, am urcat pe scara exterioară până la etajul al doilea şi ne-am găsit camerele.

— Ei bine, noapte bună, a spus.

— Ei bine, am răspuns, crăp de energie, am trecut de punctul mort şi sunt prea vioi ca să dorm, adrenalina îmi aleargă prin vine şi aşa mai departe. Ce-ai zice să ne uităm la TV şi să bem ceva?

— Nu cred.

— Mai bine nu ne-am culca la ora asta. Ai să te simţi mai rău la sculare. Hai să ne relaxăm, să facem un duş, să ne schimbăm şi să plecăm la colonelul Fowler.

— Da, poate… dar…

— Intră.

Am deschis uşa camerei mele şi ea m-a urmat înăuntru. A ridicat receptorul şi a sunat persoana care era de serviciu şi a rugat să fiu trezit la 05.30.

— Pentru cazul în care adormim, a spus.

— Bună idee, am aprobat-o. Ei, după cum se vede, nu pot să-ţi ofer ceva de băut şi nu văd niciun televizor pe aici. Ce-ai zice să jucăm şarade?

— Paul…

— Da?

— Nu pot.

— Atunci să ne jucăm cu pietre, foarfeci şi hârtie? Ştii să joci? E uşor.

— Nu pot să rămân aici. Am avut o zi grea. Nu ar fi bine. Oricum, nu ar fi bine.

— Înţeleg. Du-te la culcare. Te sun eu când mă trezeşte telefonul.

— Bine. Îmi pare rău. Am să las uşa de la baie neîncuiată.

— Minunat. Ne vedem peste câteva ore.

— Noapte bună.

S-a dus spre uşa de la baie, apoi s-a întors, m-a sărutat uşor pe buze, a început să plângă, apoi a dispărut în baie. Am auzit apa curgând, apoi am auzit cealaltă uşă deschizându-se spre odaia ei şi s-a lăsat liniştea.

M-am dezbrăcat, mi-am atârnat hainele şi m-am băgat în pat. Cred că am aţipit câteva secunde, căci următorul lucru de care îmi amintesc a fost soneria telefonului. Am răspuns, aşteptându-mă să aud o voce care să-mi spună să mă scol sau vocea Cynthiei care să mă roage să mă duc la ea în cameră. Dar nu, era vocea adâncă, de bas, a colonelului Fowler.

— Brenner?

— Da, domnule.

— Dormi?

— Nu, domnule.

— Bun. Vrei lapte?

— Poftim?

— Nu am lapte şi nici frişcă, Brenner.

— E în regulă.

— Voiam doar să ştii.

— Mulţumesc, domnule colonel.

Parcă am auzit un hohot de râs înainte ca telefonul să amuţească. Ceasul meu arăta aproape 05.00, aşa că m-am sculat, m-am împleticit până în baie, am dat drumul la duş şi am intrat sub el. Ce zi! Jumătate din ea nici nu părea adevărată. Dar aveam nevoie să fiu lăsat în pace încă patruzeci şi opt de ore, apoi urma să plec fie încununat de glorie, fie prăbuşindu-mă în flăcări.

Lăsând la o parte consideraţiile personale şi cele privind cariera mea, aici, la Fortul Hadley, era ceva putred, o rană purulentă, care trebuia să fie deschisă şi curăţată. Ştiam că pot să fac asta.

Pe geamul înflorat al uşii şi prin aburi, am zărit o siluetă în uşa camerei Cynthiei.

— Pot să intru?

— Sigur.

Purta ceva alb, probabil o cămaşă de noapte, şi a dispărut în cabina de toaletă. A apărut peste câteva minute şi s-a dus la chiuvetă, cu spatele la mine. S-a spălat pe faţă şi a strigat, ca să acopere zgomotul duşului:

— Cum te simţi?

— Bine. Dar tu?

— Nu prea rău. Am auzit telefonul sunând.

— Da. Colonelul Fowler. Un telefon de hărţuială.

A râs.

— Meritai.

A început să se spele pe dinţi.

Telefonul meu a sunat din nou şi i-am spus:

— Trebuie să fie sergentul de serviciu. Poţi răspunde tu?

— Sigur.

S-a dus în camera mea şi s-a întors după câteva clipe.

— E 05.30.

S-a dus iar la chiuvetă, şi-a clătit gura, apoi m-a întrebat:

— Faci unul dintre acele duşuri maraton?

— Da. Vrei să economiseşti timpul?

Tăcere. Poate am fost prea subtil.

— Cynthia?

S-a întors de la chiuvetă şi am auzit-o spunându-şi:

— Ei, la dracu’!

Am văzut-o scoţându-şi cămaşa de noapte, apoi a deschis uşa de la duş şi a intrat.

— Spală-mă pe spate.

Am spălat-o. Pe urmă şi pe piept. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, iar apa curgea peste noi şi trupurile noastre se îmbrăţişau şi mai tare. Cred că trupul îşi aminteşte o dragoste veche. Un val de amintiri plăcute m-a acoperit, şi parcă eram din nou la Bruxelles. Ciocănitoarea şi-a amintit şi ea şi s-a ridicat fericită, ca un câine bătrân al cărui stăpân intră pe uşă după o lungă absenţă.

— Paul… e în regulă… continuă!

— Da, e în regulă. E bine. Aici sau în pat?

— Aici. Acum.

Dar aşa e viaţa, telefonul a sunat iar, şi ea a spus:

— Mai bine ai răspunde.

— Fir-ar să fie!

Ne-am despărţit şi Cynthia a agăţat de mine şervetul de şters pe faţă şi a râs.

Am aruncat şervetul şi i-am spus.

— Să nu pleci nicăieri!

Am ieşit de sub duş, am apucat un prosop, în drum, şi am ridicat receptorul telefonului de pe noptieră.

— Brenner la telefon.

— Eşti un om al dracului de greu de găsit!

— Cine e?

— Nu-i maică-ta, fiule. Yardley a continuat: Bill Kent tocmai mi-a spus că te-ai hotărât să stai în garnizoană. De ce nu vii acasă, la rulota ta?

— Ce?

— Mi-am petrecut toată ziua încercând să-mi închipui ce învârteşti şi, când am venit aici, tu nu erai, băiete. Vino acasă.

— Ce naiba, eşti în rulota mea?

— Sigur, Paul. Dar tu nu eşti.

— Ascultă, îţi exersezi accentul sudic sau ce?

— Sigur, băiete. A râs. Să-ţi spun ceva… ţi-am făcut curat aici. Nu-i nevoie să plăteşti chirie pentru un loc pe care n-ai să-l mai vezi.

— Nu ai dreptul…

— Lasă gândul ăsta, fiule. S-ar putea să revenim la el. Până atunci, vino la poliție, la biroul meu şi ai să-ţi iei lucrurile.

— Acolo e proprietatea guvernului.

— Da, am văzut. A trebuit să sparg lacătul. Ai aici o armă, hârtii cu aspect oficial, cărţi ciudate, pline de coduri sau aşa ceva… ce mai e? O pereche de cătuşe, uniforme şi o plăcută de identitate pe numele unuia White… te culci cu un tip?

Cynthia a venit în cameră, înfăşurată într-un prosop de baie, şi s-a aşezat pe pat. I-am spus lui Yardley:

— Bine, m-ai înfundat.

— Să vedem… o cutie cu prezervative, nişte chilotei bikini… Sunt ai tăi sau ai prietenului tău?

— Ascultă…

— Să-ţi spun ceva, fiule, vino la poliție şi-ţi iei totul de acolo. Am să te aştept.

— Vei livra proprietatea guvernului la postul de poliție al garnizoanei. Ne întâlnim acolo la ora 12.00.

— Lasă-mă să mă gândesc puţin la asta.

— Asta ai să faci. Să-l aduci şi pe Wes cu tine. Aş vrea să vorbesc cu el.

Linişte. Apoi:

— Poţi să vorbeşti cu el la mine în birou.

— Sper să-l văd la înmormântare. Presupun că vine.

— Sigur. Dar noi nu facem anchete la înmormântări.

— Ar trebui să faceţi. După o crimă, acolo se arată toţi.

— Să-ţi spun ceva: o să te las să vorbeşti cu el, pentru că vreau să-l văd la răcoare pe ticălosul care a ucis. Dar îţi spun eu că băiatul meu era de serviciu când s-a întâmplat asta, iar coechipierul lui poate să-ţi confirme. Avem şi benzile convorbirilor prin radio, din noaptea aceea.

— Sunt sigur. Până atunci, ai acces la hangar. Vreau să-mi trimit specialiştii la locuinţa căpitanului Campbell.

— Da? De ce? Ai luat tot ce era acolo. Băieţii mei au fost nevoiţi să-şi aducă şi hârtie igienică.

— Te aştept cu Wes, la ora 12.00. Adu-mi lucrurile şi ceea ce aparţine guvernului.

— Nu fi nerăbdător, fiule!

A închis, iar eu m-am ridicat în picioare, înfăşurându-mă în prosop. Cynthia a întrebat:

— Burt Yardley?

— Da.

— Ce voia?

— Pe mine, mai ales. Ticălosul mi-a golit rulota. Am râs. Îmi place tipul ăsta! E un bătrân dur, autentic.

— Aşa o să fii tu la anul.

— Sper.

M-am uitat la ceasul meu de pe noptieră.

— 06.10. Avem timp?

S-a ridicat în picioare.

— Trebuie să-mi usuc părul, să mă îmbrac, să mă machiez…

— Bine. Lăsăm pe mai târziu?

— Sigur.

S-a îndreptat spre uşa de la baie, apoi s-a întors şi m-a întrebat:

— Te vezi cu cineva?

— Da. Cu colonelul Fowler, la 07.00, apoi cu Moore, pe la 08.00.

— Am uitat că nu-ţi place expresia. Ai vreo legătură romantică?

— Nu. Deocamdată mă aflu între două relaţii semnificative. Adevărul e că, după tine, n-am mai avut niciuna.

— Bun. Asta simplifică lucrurile.

— Da. Cu excepţia maiorului cum-îl-cheamă. Soţul tău?

— Acum sunt liberă.

— Încurajator. Nu vrem să se repete figura de la Bruxelles, nu-i aşa?

A râs.

— Scuză-mă. De ce mi se pare atât de caraghios?

— Pentru că tu nu te-ai uitat pe ţeava armei.

— Nu, dar tu nu a trebuit să-l asculţi un an întreg. Paul, îţi rămân datoare pentru asta. Mă achit diseară, apoi o să vedem încotro o luăm.

— Abia aştept.

— Şi eu. A ezitat, apoi a spus: Şi tu eşti obsedat de… de cazul ăsta. Ai nevoie de o descărcare.

— Eşti o parteneră sensibilă şi bine-crescută.

A dispărut în baie, iar eu mi-am căutat chiloţii şi ciorapii din ziua anterioară. M-am îmbrăcat şi, în acest timp, m-am gândit că viaţa e făcută dintr-o serie de complicaţii, unele mici, ca, de exemplu, unde să-mi spăl rufăria de corp, altele mai mari, cea care tocmai plecase din cameră. Felul cum te descurci în viață depinde mult de felul cum aplici planul B sau dacă ai un plan B.

Am verificat dacă arma mea e încărcată şi dacă am muniţii. Am socotit că venise vremea să mă liniştesc puţin şi că, din când în când, mai aveam nevoie de sportul uşor, numit sex.

Orice urma să se întâmple în seara aceea cu Cynthia, urma să fie ceva adevărat. Din toată porcăria, trebuia să iasă şi ceva bun.