4

Victory Drive, fost Pine Hollow Road, fusese rebotezat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o furie orwelliană de schimbare a numelor. Cândva, fusese un drum de tară, cu două sensuri, care ieşea din Midland spre sud, dar, în vremea când l-am văzut prima oară, în 1971, devenise un amestec de locuinţe, cu grădini, şi de magazine ţipătoare. Acum, peste aproape un sfert de secol, nu mai era nici urmă din Pine Hollow Road.

În bătrânul Sud, străzile comerciale au ceva deosebit de urât şi depresiv, cu mare risipă de parcări, moteluri, bufete, magazine, cu preţuri reduse, negustori de maşini şi ceea ce aici trec drept cluburi de noapte. Bătrânul Sud, aşa cum mi-l amintesc eu, poate că nu era atât de prosper, dar era pitoresc, cu micile sale staţii de benzină, cu frigiderul pentru coca, alături de frigiderul pentru momeala de pescuit, casele de pin dărăpănate, magazinele de ţară şi baloturile de bumbac ieşind din depozitele de pe marginea căii ferate. Acestea erau lucruri care creşteau din pământ, cheresteaua, din păduri, pietrişul drumurilor era luat din carierele apropiate, oamenii înşişi fiind un produs al mediului lor. Aceste lucruri noi par artificiale, transplantate. Magazinele şi complexele comerciale, cu firme uriaşe de plastic şi fără nicio legătură cu pământul sau cu oamenii, istoria sau obiceiurile locului.

Dar, bineînţeles că noul Sud adoptase toate acestea, nu repede, aşa cum am făcut noi în Nord, dar, totuşi, le-a adoptat. Şi, în modul cel mai ciudat, complexele comerciale de prost gust erau acum asociate cu Sudul mai mult decât cu orice altă parte a ţării. În cele din urmă, cei veniţi din Nord, cu traista în spate, triumfaseră.

După un sfert de oră de la plecarea din garnizoană, am ajuns pe Victory Gardens şi am parcat Mustangul în faţa numărului 45.

Victory Gardens era, de fapt, un loc plăcut, cele cincizeci de case fiind dispuse în jurul unei curţi centrale, cu grădină şi o parcare mare. Inscripţia „Numai pentru ofiţeri” nu se vedea nicăieri, dar locul aşa arăta, iar chiriile probabil că erau cam cât îndemnizaţiile acordate locotenenţilor şi căpitanilor pentru a locui în afara fortului. Lăsând banii la o parte, există reguli nescrise cu privire la locurile unde ofiţerii au permisiunea să locuiască în afara garnizoanei şi, astfel, Ann Campbell, ca fiică de general, şi ca bun soldat ce era, nu se dusese în partea modernă a oraşului, nici nu optase pentru anonimatul unui apartament într-un bloc mai nou, care, în acest oraş, e oarecum sinonim cu un celibat lipsit de prejudecăţi. Dar nici nu locuia în casa uriaşă a părinţilor, din garnizoană, oferită de guvern, ceea ce însemna că avea propria viață, iar eu urma să descopăr ceva despre aceasta.

Cynthia şi cu mine am privit în jur. Deşi ziua de lucru în armată începe devreme, mai erau câteva maşini parcate în faţa caselor. Majoritatea aveau pe bara de protecţie o marcă albastră, ceea ce însemna că erau maşinile unor ofiţeri, iar câteva aveau marca verde a funcţionarilor civili. Dar, în cea mai mare parte, locul părea la fel de părăsit ca o cazarmă după ce a sunat pentru masa de dimineaţă.

Aveam încă uniforma pe care o purtasem la depozitul de arme, iar Cynthia era, cum am spus, în blugi şi hanorac. În timp ce ne apropiam de uşa din faţa a casei cu numărul 45, de-a lungul şirului de faţade din cărămidă roşie, am întrebat-o:

— Eşti înarmată?

A încuviinţat din cap.

— Bine. Aşteaptă aici. Eu intru în casă prin spate. Dacă încearcă să fugă cineva pe uşa din faţă, îl opreşti.

— Bine.

Am ocolit şirul de case şi am revenit prin spate la numărul 45. Deşi pajiştea era comună, intimitatea fiecărei case era asigurată de un gard de lemn care alcătuia o curticică. În curtea lui Ann Campbell se afla obişnuitul grătar şi mobila de grădină, inclusiv un şezlong pe care se aflau o sticlă cu ulei de plajă şi o revistă de călătorii.

Spre curte dădeau nişte uşi glisante de sticlă şi, printre storurile verticale puteam să văd colţul-sufragerie şi o parte din camera de zi. Se părea că nu e nimeni acasă. Ann Campbell nu era, în mod sigur, şi nu puteam să-mi închipui că fiica unui general ar fi avut un iubit care să stea cu ea sau chiar o colegă de cameră care să-i distrugă intimitatea. Pe de altă parte, nu se ştie niciodată cine se află într-o casă, iar când este vorba despre o crimă trebuie procedat cu prudenţă.

Acolo unde curtea întâlnea zidul din spate al casei, se afla fereastra unui subsol, ceea ce însemna că aceste case aveau subsoluri, de asemenea, că trebuia să risc să cobor pe o scară expusă. Aş fi preferat s-o trimit înainte pe doamna Gung Ho. În orice caz, fereastra era acoperită cu plexiglas bombat în afară, montat pe zidul exterior, aşa că pe acolo nu ar fi putut să iasă nimeni.

La dreapta uşilor glisante, se găsea o uşă care dădea în bucătărie. Acolo era o sonerie pe care am apăsat. Am aşteptat şi am sunat din nou, apoi am încercat clanţa, ceea ce era o idee bună, înainte de a intra prin efracţie.

Ar fi trebuit să mă duc direct la poliţia oraşului Midland, bineînţeles, aşa cum sugerase colonelul Kent, iar poliția ar fi fost fericită să elibereze un mandat de percheziţie şi încă mai fericită să participe la perchiziţionarea casei victimei. Dar încă nu voiam să-i bat la cap cu asta, aşa că am căutat cheia casei pe trusa de chei a lui Ann Campbell şi am descuiat. Am intrat în bucătărie, apoi am închis uşa după mine şi am încuiat-o.

În partea cea mai îndepărtată a bucătăriei, se afla o uşă cu aspect solid care ducea, probabil, la subsol. Uşa avea un ivăr pe care l-am tras, aşa că, dacă era cineva jos, îl blocasem acolo.

Având astfel spatele asigurat sau poate calea de retragere tăiată, am înaintat cu prudenţă (nu aveam arma) spre partea din faţă a casei şi am deschis uşa, lăsând-o pe Cynthia să intre. Am rămas acolo, în hol, în aerul răcit de instalaţia de aer condiţionat, ne-am uitat în jur şi am ascultat o clipă. I-am făcut Cynthiei semn să-şi scoată pistolul, un Smith & Wesson 38, ceea ce ea a şi făcut. Atunci am strigat:

— Poliţia! Stai acolo unde eşti şi dă un semnal! Dar nu s-a auzit niciun răspuns. Stai aici şi fii gata să-l foloseşti, i-am spus Cynthiei.

— De ce crezi că-l car după mine?

— Bravo! „Afurisita”.

M-am dus întâi la dulapul de haine şi am deschis uşa, dar acolo nu era nimeni cu un ţăruş de cort în mână. Am mers din cameră în cameră, simţindu-mă puţin idiot, nouăzeci şi nouă la sută sigur că nu era nimeni în casă, dar având în minte un caz când în casă era cineva.

O scară ducea din hol la etaj, iar scările, după cum am mai arătat, sunt primejdioase, mai ales dacă scârţâie. Cynthia s-a postat la baza lor, iar eu am sărit câte trei trepte deodată şi m-am lipit de zidul holului de sus. Acolo erau trei uşi, una deschisă şi două închise. Am repetat ordinul de a sta pe loc şi de a striga, dar nu a răspuns nimeni.

Cynthia m-a chemat şi m-am uitat în jos pe scări. Era la jumătatea lor şi mi-a aruncat pistolul Smith & Wesson. L-am prins şi i-am făcut semn să stea pe loc. Am izbit de perete una din uşile închise, am luat poziţie de tragere şi am strigat: „Stai!” Dar agresivitatea mea nu a provocat niciun răspuns. Am examinat atent camera neluminată şi am văzut ceea ce părea a fi un dormitor de rezervă, sumar mobilat. Am închis uşa, apoi am repetat procedura cu a doua uşă închisă, care s-a dovedit a fi uşa unui dulap mare de lenjerie. În ciuda acestor acrobaţii, ştiam că, dacă ar fi fost cineva acolo, cu o armă pe care ar fi fost dispus s-o folosească, până acum aş fi fost mort. Dar trebuie să îndeplineşti tot ritualul. Aşa că m-am lipit de zidul holului şi m-am uitat pe uşa care era deschisă. Am văzut un dormitor mare şi încă o uşă care dădea în baie. I-am făcut semn Cynthiei să vină sus şi i-am înapoiat pistolul, ca să mă acopere. Am intrat în dormitorul principal, cu privirea pe uşile glisante ale dulapului şi pe uşa deschisă de la baie. Am luat o sticlă cu parfum de pe toaletă şi am aruncat-o în baie, unde s-a spart. Trage, ca să-ţi dai seama de numărul duşmanilor, cum se spune în infanterie. N-am primit nici acum un răspuns.

M-am uitat repede prin dormitor şi prin camera de baie, apoi am revenit la Cynthia care era pe vine, în poziţie de tragere, acoperind toate uşile. Pe jumătate speram, pe jumătate doream să fie cineva în casă, ca să-l arestez – sau s-o arestez – să închei dosarul şi să mă duc dracului înapoi, în Virginia. Dar n-a fost să fie aşa.

Cynthia s-a uitat în dormitorul cel mare şi a comentat:

— Şi-a făcut patul.

— Ştii cum sunt ăştia de la West Point.

— Ce trist! Era atât de îngrijită şi ordonată! Acum a murit şi totul o să fie întors pe dos.

I-am aruncat o privire.

— Hai să începem cu bucătăria.