18

Hangarul era scăldat într-o lumină strălucitoare şi toţi erau ocupaţi cu activităţile specifice serviciilor laboratorului de medicină legală, transplantate aici de la Fortul Gillem. Colonelul Kent nu sosise încă, ceea ce era grozav pentru moment.

I-am dat sacul de plastic şi peria de cap lui Cal Seiver, care nu a avut nevoie de explicaţii. El a înmânat sacul şi peria tehnicianului cu amprentele şi i-a dat instrucţiuni să le predea secţiei care se ocupa de urme, după ce termina de ridicat amprentele.

Cu sacul de haine, hangarul conţinea acum toate lucrurile care aparţinuseră căpitanului Ann Campbell, în afară de rămăşiţele pământeşti ale victimei însăşi, totul, inclusiv automobilul şi lucrurile din birou şi din casă. În plus, am văzut că în hangar se afla şi jeepul pe care îl folosise în noaptea aceea. Pe când ne îndreptam spre spatele hangarului, am văzut fotografiile recent developate, făcute la locul crimei, care fuseseră toate prinse în pioneze pe aviziere, plus hărţi şi diagrame ale locului, un vraf, mereu în creştere, de rapoarte de laborator, procesul-verbal complet, cu fotografii color ale cadavrului, la care nu m-am uitat, mulaje de urme de picioare, pungi de celofan cu probe, echipament de laborator şi cam treizeci de persoane, bărbaţi şi femei.

Într-un colţ al hangarului, se aflau cam douăzeci şi ceva de paturi de campanie, iar în alt colţ, se putea lua cafeaua. Bineînţeles că armata avea resurse nelimitate şi personal, şi nu trebuia să se îngrijoreze pentru plata orelor suplimentare şi, probabil, nicio altă crimă importantă nu solicita aceste resurse. Uneori, chiar şi eu rămân uluit în faţa forţelor care se adună şi se pun în mişcare, cu numai câteva cuvinte, cam ca atunci când Roosevelt i-a spus lui Eisenhower: „Adună o armată pentru invadarea Europei”. Simplu, direct şi la obiect. Ăsta e lucrul cel mai bun în armată. Şi cel mai rău e atunci când politicienii încearcă să facă pe soldaţii, iar soldaţii încep să facă politică. Acest lucru se poate întâmpla în timpul unei anchete criminale, la fel de bine ca şi în război, de aceea ştiam că puteam să acţionez liber doar câteva zile sau chiar ore.

Cal Seiver mi-a arătat un exemplar din Midland Dispatch, ziarul local, al cărui titlu principal anunţa:

FIICA GENERALULUI GĂSITĂ MOARTĂ ÎN FORT.

Împreună cu Cynthia, am citit articolul care relata că Ann Campbell, căpitan, fusese găsită goală, legată, gâtuită şi poate şi violată, într-un poligon. Povestea era cam pe jumătate corectă şi singura declaraţie directă provenea de la căpitanul Hillary Bames, ofiţer la Fortul Hadley, care lucra la serviciul de informare a publicului şi care spusese că nu are niciun comentariu oficial de făcut, în afara faptului că această crimă probabilă era anchetată de Divizia de Investigaţii şi Criminalistică a armatei.

Exista totuşi o declaraţie a şefului de poliție din Midland, Burt Yardley, care spunea: „I-am oferit asistenţa mea colonelului Kent, şeful poliţiei militare de la Fortul Hadley, rămânând în legătură permanentă”.

Nu spusese nimic despre problema casei golite de lucruri sau despre faptul că ar fi vrut să-i fiu livrat pe un platou de argint, dar, după următoarea noastră întâlnire, s-ar părea să înceapă să latre în presă despre mine.

Cal a întrebat-o pe Cynthia:

— Ăştia sunt adidaşii pe care i-ai purtat la locul crimei?

— Da. Vrei doar adidaşii sau şi picioarele din ei?

— Doar adidaşii, te rog.

Cynthia s-a aşezat pe un scaun pliant, şi-a scos adidaşii şi i-a dat lui Cal care mi-a spus:

— Unde sunt bocancii pe care i-ai purtat acolo?

— La locuinţa mea din afara garnizoanei. Am uitat să-i aduc.

— Ai putea să mi-i aduci zilele astea?

— Sigur. Zilele astea. Deocamdată, sunt nevoit să rămân în garnizoană o vreme.

— Iar? Dumnezeule, Brenner, de câte ori lucrez cu tine la un caz în care e amestecată şi poliția civilă, îi scoţi din fire.

— Nu chiar de fiecare dată. Bun, Cal, aş vrea să trimiţi o echipă la poligonul cinci, ca să ia mulajul unor urme de cauciucuri.

I-am explicat unde trebuia să caute şi el a început să se agite.

— Încă ceva, am spus. După ce termină acolo, trimite-i pe Victory Drive, la Victory Gardens, să ia mulajul cauciucurilor unui Ford Fairlane, probabil gri, din 1985 sau ’86, cu etichetă de ofiţer pe bara de protecţie. Nu am numărul de înmatriculare, dar să caute maşina pe la numărul 39.

M-a privit o clipă şi a răspuns:

— Dacă e maşina unui soldat, putem să aşteptăm până apare cu ea în garnizoană.

— Vreau mulajele în noaptea asta.

— Hai, Brenner, nu pot să adun probe în afara proprietăţii guvernului fără permisiunea autorităţilor locale, iar tu le-ai călcat deja pe bătături.

— Exact. Nu folosi un vehicul de-al armatei. Locuinţa victimei, de la numărul 45, este, probabil, păzită de poliția din Midland, dar cred că poliţistul de serviciu stă înăuntru. Spune băieţilor tăi să lucreze repede şi cu grijă.

— Pot să aştept până vine maşina în garnizoană.

— Bine. I-am pus mâna pe umăr. Te înţeleg. Sper doar că, până mâine-dimineaţă, nu o să dispară cauciucurile. Sper chiar să nu dispară maşina cu totul peste noapte. Dar e în regulă. Aşteaptă până mâine-dimineaţă.

— Bine. Victory Gardens. Îţi forţezi norocul.

S-a îndreptat spre un grup de oameni, care puneau etichete unor mulaje de tălpi şi făceau însemnări pe o hartă a locului crimei. Cal le-a dat adidaşii Cynthiei şi a vorbit cu ei, probabil despre misiunea lor nocturnă, pentru că mă tot arăta cu degetul, iar tehnicienii mă priveau crunt. Mi-am luat o ceaşcă cu cafea şi i-am dus una şi Cynthiei care răsfoia rapoartele de laborator. A luat cafeaua.

— Mulţumesc. Uită-te la asta, a spus.

Mi-a arătat un raport privind urmele de picioare.

— Au găsit urma unui pantof cu talpă netedă, mărimea 37, probabil de la pantoful unei civile. Nu e ceva obişnuit într-un poligon, nu-i aşa?

— Nu, nu e.

— Ce-ţi sugerează asta?

M-am uitat peste raport care arăta că urma era recentă.

— Interesant, am spus. Dar ar fi putut să fie făcută cu câteva zile în urmă, din câte ştim. Aici nu a plouat de o săptămână.

— Exact. Dar e ceva care îţi dă de gândit.

Am răsfoit rapoartele de la diversele servicii ale laboratorului timp de un sfert de oră, apoi Cal ne-a chemat din unul dintre laboratoarele improvizate, unde o femeie stătea la masă şi se uita într-un microscop.

— S-ar putea să, fi dat peste ceea ce căutaţi, a spus Cal. De unde provine peria de cap?

L-am bătut uşor pe chelie.

— Nu de la tine.

Tehniciană a râs, aplecându-şi faţa peste microscop.

Deloc amuzat, Cal i-a spus Cynthiei:

— Din moment ce tu eşti persoana cu creier din echipă, ce-ar fi să te uiţi în microscop?

Tehniciană s-a dat la o parte, iar Cynthia s-a aşezat la masă. Tehniciană era specialistă şi se numea Lubbick.

— Părul din dreapta a fost luat din chiuveta de la toaleta bărbaţilor din poligonul şase. Părul din stânga a fost luat de pe perie.

Cynthia s-a uitat în microscop. Lubbick a continuat:

— Am examinat douăzeci de fire de păr luate din perie, pentru a mă convinge că ele aparţin aceluiaşi individ. Părerea mea este că aparţin aceluiaşi individ şi că, atât din punct de vedere statistic, cât şi logic, pe perie nu sunt şi peri de la alte persoane. Dar le voi examina pe fiecare pentru raport.

Aş fi vrut să-i spun: „Treci la obiect!”, dar pe tehnicieni trebuie să-i laşi în apele lor, altfel se supără.

— Firele de păr au ceea ce numim caracteristici de clasă, a continuat Lubbick. Aceasta înseamnă că nu se potrivesc cu un eşantion dat. Pot fi folosite pentru a exclude un suspect, dar nu pentru a identifica un suspect la tribunal, doar dacă firele au rădăcini, pentru a se putea stabili sexul individului şi amprenta genetică.

— Cred că asta ştiu şi ei, i-a spus Cal.

— Da, domnule. Oricum, firul găsit la toaletă nu are rădăcină, dar am stabilit că persoana are grupa sangvină o şi că persoana al cărui păr e pe perie are tot 0. De asemenea, ambele eşantioane provin de la albi, la vedere sunt asemănătoare ca textură, culoare, lipsă de tratament artificial şi stare generală de sănătate.

Cynthia şi-a ridicat ochii din microscop.

— Da. Arată la fel.

Specialista Lubbick a încheiat:

— Părerea mea este că provin de la acelaşi individ, deşi eşantionul de la toaletă e prea mic pentru a face şi alte teste, ca analiza spectrală, care ar putea pune în lumină şi alte asemănări. Orice alte teste ar putea altera sau distruge acest unic fir găsit la toaletă. Unele fire de păr, de pe perie, au rădăcini şi, în aproximativ o oră, vă voi putea spune sexul şi amprenta genetică a persoanei.

— Am înţeles, am dat eu din cap.

Cynthia s-a ridicat în picioare şi i-a spus lui Lubbick:

— Te rog, înregistrează proba, pune-o într-o pungă şi ataşează şi un raport.

— Am înţeles.

— Mulţumesc.

— E suficient pentru a-l aresta? m-a întrebat Seiver.

— Nu, dar e suficient pentru a începe să ne uităm mai de aproape la individ.

— Ce individ?

L-am luat deoparte, ca să nu audă tehnicienii, şi i-am spus:

— Un tip, numit colonelul Charles Moore, ale cărui urme de cauciucuri le vei compara. Moore are biroul la Şcoala de Psi-Op. Era şeful victimei. Încerc să-i sigilez biroul până când căpătăm autorizaţie de a aduce totul aici.

Cynthia ni s-a alăturat.

— Cal, a spus ea, între timp compară amprentele găsite pe peria de păr a colonelului Moore cu cele găsite pe jeep şi cu toate amprentele de pe sacul de gunoi, şi articolele din sac.

— Bine. S-a gândit o clipă şi a spus: Dar, dacă se potrivesc, asta nu înseamnă că acest colonel Moore a fost la locul crimei, dacă el şi victima se cunoşteau. Amprentele lui pot să fie pe teaca pistolului sau pe jeep din motive credibile.

— Ştiu, am răspuns, dar cu greu ar putea să explice de ce se află amprentele lui pe sacul de gunoi sau ce caută urmele cauciucurilor lui în poligonul cinci.

— Totuşi, ai nevoie să-l plasezi acolo la ora când s-a comis crima, a zis Cal, încuviinţând din cap.

— Exact. De aceea vreau să compari amprentele de pe peria de cap cu amprentele parţiale, găsite pe ţăruşii din cort. Dacă avem urmele cauciucurilor lui şi destule amprente care să coincidă, atunci frânghia din jurul gâtului lui nenorocit o să fie mai strânsă. Bine?

Cal a încuviinţat:

— În regulă. Tu eşti detectivul. Eu aş zice că e vinovat, dar în zilele noastre nu se ştie niciodată.

S-a întors şi a plecat spre serviciul amprente, Cynthia mi-a spus:

— Dacă îl interogăm pe Moore şi-i prezentăm dovezile, sunt şanse ca să ne spună că el e vinovatul.

— Exact. Sau ne va spune că nu e el. Şi atunci, vom termina în faţa Curţii Marţiale, ţinându-ne răsuflarea, în vreme ce ei vor hotărî dacă un colonel din armata Statelor Unite a sugrumat-o pe fiica generalului Campbell sau dacă ofiţerii Brenner şi Sunhill au arestat un nevinovat, iar vinovatul le-a scăpat, ceea ce-i va dezonora cu totul, atât pe ei, cât şi armata.

Cynthia s-a gândit o clipă, apoi m-a întrebat:

— Dacă toate probele de laborator îl indică pe Moore, ai cumva îndoieli?

— Dar tu?

— Da. Nu o văd pe Ann Campbell făcând ceea ce a făcut acolo cu tipul ăsta şi nu-l văd nici pe el strângând-o de gât. Pare a fi genul de psihopat care ţi-ar pune otravă în cafea, dar nu ar ucide cu mâinile lui.

— Asta mă roade şi pe mine. Dar nu se ştie… poate că ea i-a cerut să facă aşa. L-a rugat s-o omoare. Am mai avut un asemenea caz. Şi, din câte ştim, Moore s-ar putea să fi luat medicamente care tulbură minţile. Ceva luat de la birou.

— Se poate.

M-am uitat peste umărul Cynthiei.

— Până atunci, vine legea!

Colonelul Kent mergea cu paşi mari prin hangar şi ne-am întâlnit la jumătatea drumului.

— Ce-i nou pe aici? a întrebat el.

— Ne apropiem de ceva, Bill, i-am răspuns. Aştept analiza amprentelor şi a unor urme de cauciucuri.

Ochii i s-au mărit.

— Nu zău? Cine?

— Colonelul Moore.

A părut să se gândească, apoi a încuviinţat:

— E verosimil.

— Cum aşa, Bill?

— Ei bine… aveau relaţii strânse, el ar fi avut prilejul, şi nu cred că l-ar fi scăpat. E un tip ciudat. Dar nu ştiu ce motiv ar fi putut să aibă.

— Nici eu. Povesteşte-mi despre căpitan şi despre generalul Campbell, l-am rugat pe Kent.

— Ce să-ţi spun?

— Erau apropiaţi?

S-a uitat drept în ochii mei şi a zis:

— Nu erau.

— Continuă.

— Ei bine… poate discutăm asta altă dată.

— Poate discutăm la Falls Church.

— Nu mă ameninţa!

— Ascultă, colonele, anchetez un caz de omucidere. Poate simţi că eşti constrâns din punct de vedere social şi profesional, dar nu eşti. Datoria ta este să răspunzi la întrebările mele.

Kent nu a părut fericit, dar, în acelaşi timp, era uşurat să audă, exprimat în termeni clari, faptul că trebuia să-şi descarce sacul. S-a îndreptat spre mijlocul hangarului, iar noi l-am urmat.

— Bine, a spus. Generalul Campbell dezaproba specialitatea pe care şi-o alesese fiica lui în cadrul armatei, o dezaproba în alegerea bărbaţilor, în opţiunea de a locui în oraş, dezaproba asocierea ei cu oameni precum Charles Moore şi, probabil, încă vreo duzină de alte lucruri de care nu am cunoştinţă.

— Nu era mândru de ea? a întrebat Cynthia.

— Nu cred.

— Armata era mândră de ea, a subliniat Cynthia.

Kent i-a răspuns:

— Armata avea tot atât de puţin de ales în privinţa asta, ca şi generalul Campbell. Ann Campbell îl avea la mână, atât pe tatăl ei, cât şi armata.

— Cum adică? a întrebat Cynthia.

— Ca femeie şi fiică de general, absolventă la West Point şi aproape o figură publică, a avut foarte mult de câştigat. S-a aranjat în echipa aceea de recrutare, înainte ca tatăl ei să ştie ce se întâmplă, şi a devenit deodată o persoană publică, având puterea respectivă, activând în domeniul radioului şi TV, vorbind în colegii şi în faţa grupurilor de femei, cerând insistent carieră în armată pentru femei şi aşa mai departe. Toţi o iubeau. Dar ea nu dădea nicio ceapă degerată pe armată. Voia doar să devină de neatins.

— De ce? a întrebat Cynthia.

— Cu cât mai mult o dezaproba generalul, cu atât mai mult îl ura ea. A făcut tot ce a putut ca să-l pună personal în încurcătură şi el nu putea să-i facă nimic fără să-şi distrugă propria carieră.

— Dumnezeule! Interesantă informaţie, am spus. Cred că ai uitat să ne spui asta pe când te chinuiai să-i comunici veştile generalului.

Kent a aruncat o privire în jur, apoi ne-a spus cu voce joasă:

— Rămâne între noi. Oficial, se iubeau. A ezitat, apoi a adăugat: Ca să spun adevărul, generalul Campbell putea să dezaprobe una sau alta, dar nu o ura. Ascultaţi, a adăugat, toate astea sunt din auzite, dar vi le spun ca să ştiţi ce naiba se întâmplă aici. N-aţi auzit nimic de la mine, dar puteţi să vă orientaţi.

— Mulţumesc, Bill. Altceva?

— Nu.

Dar, bineînţeles, mai era ceva.

— Cine erau bărbaţii cu care generalul nu era de acord, în afară de colonelul Moore?

— Nu ştiu.

— Era şi Wes Yardley printre ei?

S-a uitat mult timp la mine, apoi a încuviinţat:

— Aşa cred.

— Wes Yardley este cel cu care ea a avut o altercaţie la Midland?

— Posibil.

— De ce voia să-l pună în încurcătura pe tatăl ei?

— Nu ştiu.

— Ea de ce îl ura atâta?

— Dacă aflaţi, spuneți-mi şi mie. Dar, oricare ar fi motivul, trebuie să fie unul al dracului de important.

— Ce relaţii avea cu mama ei?

— Încordate, a răspuns Kent. Doamna Campbell era împărţită între datoria de soţie de general şi cea de mamă a unei femei foarte independente.

— Cu alte cuvinte, doamna Campbell era umilită, iar Ann Campbell încerca să-i trezească conştiinţa.

— Cam aşa ceva. Dar era ceva mai complex.

— Cât de complex?

— Ar trebui să stai de vorbă cu doamna Campbell.

— Aşa am intenţia, i-am spus. Mai spune-mi din nou că nu te-ai dus niciodată acasă la Ann Campbell, ca să pot să explic, în raport, de ce sunt amprentele tale pe o sticlă de băutură din casa ei.

— Ţi-am spus, Brenner, că am atins câteva lucruri.

— Sticla a fost sigilată într-o cutie de către oamenii tăi, care a fost deschisă abia acum o oră.

— Cu mine nu-ţi merge, Paul. Şi eu sunt poliţist. Dacă ai vreo dovadă, hai să vorbim cu Seiver, să mi-o arate şi mie.

— Ascultă, Bill, hai să lămurim lucrul ăsta, ca să putem să ne ocupăm de ceva mai important, cum ar fi colonelul Moore. Iată întrebarea, şi ţine minte că ai datoria să răspunzi cinstit, iar dacă asta nu te impresionează, ţine minte că pot să descopăr adevărul şi singur. Bine? Iată întrebarea: te-ai culcat cu ea?

— Da.

Niciunul din noi nu a vorbit timp de câteva secunde lungi. Am observat că Kent părea destul de în largul lui, în timp ce mărturisea acest lucru. Nu i-am reamintit că ar fi trebuit să-mi spună asta din prima clipă, că ar fi fost mai bine să credem că declaraţiile dinainte nu erau mincinoase.

În cele din urmă, Cynthia a vorbit:

— Aceasta e una dintre modalităţile prin care Ann Campbell încerca să-şi pună tatăl în încurcătură?

Kent a dat din cap.

— Da… Eu nu i-am acordat faptului mai multă importanţă decât avea. Generalul ştie – ea s-a asigurat de asta. Dar soţia mea nu ştie, evident. De aceea nu am spus de la început.

Dumnezeule, m-am gândit, ce pot să-ţi spună oamenii la miezul nopţii, atunci când încearcă să-şi pună vieţile în ordine, din cauză că o altă viață s-a sfârşit, când încearcă să mai salveze ce se poate din carierele lor şi din căsătorie. Era clar, colonelul Kent avea nevoie de ajutorul nostru.

— Voi încerca să trec faptul sub tăcere, în raport, i-am spus.

A dat din cap.

— Mulţumesc. Dar, dacă Ann a murit, generalul e liber să pună unele lucruri la punct. Mi se va da posibilitatea să demisionez în interesul serviciului. S-ar putea să-mi salvez căsătoria.

— Vom face tot ce se poate, a spus Cynthia.

— Mulţumesc.

— Ce alte lucruri ar mai avea de aranjat generalul? l-am întrebat.

Kent a zâmbit sinistru.

— Hristoase, s-a culcat cu toţi bărbaţii din subordinea generalului.

— Ce?

— Cu toţi. Sau măcar cu majoritatea. Toţi, începând cu tânărul locotenent Elby, adjutantul lui, şi continuând pe scara ierarhică până la cei din imediata lui subordine, plus procurorul de pe lângă statul-major şi oameni ca mine, aflaţi în poziţii cheie.

— Dumnezeule! a făcut Cynthia. Vorbeşti serios?

— Mă tem că da.

— Dar de ce?

— V-am spus. Îl ura pe tatăl ei.

— Ei bine, a spus Cynthia, nici despre ea însăşi nu avea o părere prea bună.

— Într-adevăr. Şi, dacă e să mă iau după mine, nici bărbaţii care se culcau cu ea nu se mai respectau pe ei înşişi, ca înainte. Nu era uşor să scapi de acest gând. S-a uitat la mine şi a încercat să zâmbească. Poţi să înţelegi asta, domnule Brenner?

Întrebarea m-a făcut să nu mă simt prea bine, dar i-am spus adevărul:

— Da, înţeleg. Dar eu nu sunt căsătorit şi nu lucrez cu generalul Campbell.

A zâmbit mai larg.

— Atunci, nu ai fi fost printre candidaţii ei, deci nu ai fi fost pus la încercare niciodată.

— Ei bine…

— Dacă nu aveai putere, nu aveai fata.

Cynthia a intervenit:

— Şi ea ţi-a spus ţie – a spus tuturor – cu cine s-a culcat?

— Cred că da. Cred că asta făcea parte din programul ei – să răspândească neîncredere, corupţie, frică, nelinişte şi aşa mai departe. Dar cred că, uneori, minţea cu privire la cei cărora le făcuse servicii.

— De exemplu, poţi să spui cu siguranţă dacă s-a culcat cu preotul garnizoanei, maiorul Eames, sau cu aghiotantul, colonelul Fowler?

— Nu sunt sigur. Se lăuda că-i sedusese pe amândoi, dar sunt sigur că măcar colonelul Fowler nu a fost tras pe sfoară de ea. Fowler mi-a spus odată că ştia totul despre asta şi că şi eu făceam parte din problemă. Cred că subînţelegea faptul că el nu era. Generalul are încredere totală numai în el şi probabil că acesta este motivul.

Am dat din cap. Parcă îl vedeam pe Fowler spunându-i lui Ann Campbell ceva în genul: „Nu încerca figura asta cu mine, fetiţo. Nu am nevoie de tine”.

— E ciudat… adică e ceva bolnăvicios, i-a spus Cynthia lui Kent.

Kent a încuviinţat din cap.

— În privinţa asta, Ann mi-a spus odată că făcea un experiment de război psihologic şi că duşmanul era însuşi tăticul.

A râs, dar nu era un râs fericit.

— Îl ura, a spus. Îl ura de moarte, din tot sufletul. Nu putea să-l distrugă, dar a făcut treabă bună încercând să-i aducă prejudicii.

Iarăşi nu a mai vorbit nimeni câtăva vreme, apoi Cynthia a spus, ca pentru sine:

— Dar de ce?

— Nu mi-a spus, i-a răspuns Kent. Nu cred că a spus vreodată cuiva. Ea ştia, el ştia şi poate că doamna Campbell ştia şi ea. Nu erau o familie cu adevărat fericită.

— Poate că ştia şi Charles Moore, am spus.

— Fără nicio îndoială. Dar poate că nu vom afla niciodată. Să vă spun ce cred eu. Moore e forţa din spatele tuturor acestor întâmplări. Moore i-a spus cum putea să-i plătească tatălui ei pentru orice i-o fi făcut el.

Ceea ce, gândeam eu, era, probabil, adevărat. Dar nu era un motiv ca el să o omoare. Ba dimpotrivă. Era protejata lui, scutul lui împotriva acceselor de mânie ale generalului, experimentul lui cel mai reuşit. Ticălosul merita să moară, dar să fi murit pentru o cauză dreaptă. L-am întrebat pe Kent:

— Unde aveau loc întâlnirile tale cu fiica generalului?

— Ici şi colo. Mai ales, în motelurile de pe autostradă, dar nu se dădea înapoi să o facă şi aici, în garnizoană, în biroul ei sau în al meu.

— Şi la ea acasă?

— Uneori. În privinţa asta, v-am indus în eroare. Dar îi plăcea să-şi tină locuinţa neatinsă.

Fie că nu ştia de camera din subsol, fie că nu ştia că eu ştiu. Iar dacă era şi el în vreuna dintre fotografiile acelea, nu mi-ar fi oferit informaţia de bunăvoie.

Kent ne-a spus:

— Deci, dacă Moore este ucigaşul, aţi rezolvat cazul fără prea multe stricăciuni pentru armată. Dar, dacă nu a ucis-o Moore şi căutaţi alţi suspecţi, va trebui să începeţi să interogaţi o mulţime de bărbaţi din garnizoană, Paul. Eu v-am spus tot şi ar trebui să-i faceţi şi pe ei să spună tot. Aşa cum ai spus, e vorba de o crimă şi la dracu’ reputaţia, cariera, ordinea şi disciplina. A adăugat: Isuse, îţi dai seama ce or să facă ziarele? Ce articole! Un întreg stat-major şi majoritatea ofiţerilor superiori dintr-o garnizoană, corupţi şi compromişi de o singură femeie-ofiţer. Asta o să dea totul înapoi cu câteva zeci de ani. Sper că Moore e făptaşul şi că lucrurile nu vor merge mai departe.

I-am răspuns:

— Dacă insinuezi că cel mai bun om de spânzurat este colonelul Moore, deşi poate că nu este el făptaşul, atunci trebuie să-ţi reamintesc jurământul nostru.

— Vă spun amândurora să nu răscoliţi lucrurile acolo unde nu e necesar. Şi dacă Moore e vinovatul, nu-l lăsaţi să îi tragă pe toţi după el. Dacă el a ucis, atunci adulterele şi faptele ce nu fac cinste unui ofiţer nu sunt relevante şi nu devin circumstanţe atenuante pentru crima lui. Aşa e legea. Un om e judecat pentru o singură crimă, la un proces.

Kent s-a dovedit a nu fi atât de prost pe cât mi-l aminteam eu. E uimitor cât de ascuţit la minte poate să devină un om când îl paşte dezonoarea, dizgraţia, divorţul şi, poate, o comisie oficială care să ancheteze purtarea lui. Armata încă mai urmăreşte în justiţie abaterile de la morală, iar colonelul Kent, hotărât, se abătuse. Uneori, sunt uluit de puterea pe care o are sexul. Ce mulţi oameni sunt dispuşi să rişte –  onoarea, averea şi chiar viaţa – pentru o oră între picioarele unei femei. Pe de altă parte, dacă acele picioare aparţin lui Ann Campbell… dar acesta e un subiect discutabil.

— Într-adevăr, apreciez cinstea ta, colonele, i-am spus lui Kent. Atunci când cineva vine de bunăvoie şi spune adevărul, va fi urmat şi de ceilalţi.

— Poate, a răspuns Kent, dar v-aş fi recunoscător dacă nu mi-aţi pomeni numele.

— Nu o voi face, dar nu are importanţă pentru viitorul îndepărtat.

— Nu are. Sunt un om terminat. A ridicat din umeri. Ştiam asta de acum doi ani, când m-am încurcat cu ea. A adăugat apoi aproape cu inima uşoară: Cred că ţinea un fel de evidenţă, pentru că, atunci când începeam să cred că mă voi putea convinge că nu m-am culcat cu ea, trecea pe la mine, pe la birou, şi mă ruga să bem ceva împreună.

— Nu ţi-a dat niciodată prin cap să spui nu? a întrebat Cynthia.

Kent a zâmbit.

— Ai cerut vreodată unui bărbat să facă dragoste cu tine şi tipul a refuzat?

Cynthia a părut puţin descumpănită, dar a replicat:

— Eu nu cer aşa ceva bărbaţilor.

— Ei bine, încearcă, a sfătuit-o Kent. Alege orice bărbat căsătorit şi roagă-l să facă dragoste cu tine.

— Nu despre mine este vorba, colonele, a spus Cynthia rece.

— Îmi cer scuze. Dar, ca să răspund la întrebare, Ann Campbell nu ar fi admis să fie refuzată. Nu spun că ar fi şantajat pe cineva. Nu a făcut-o niciodată, dar, uneori, folosea un element de constrângere. De asemenea, aştepta daruri scumpe – parfum, haine, bilete de avion şi aşa mai departe. Şi lucrul cel mai ciudat este faptul că nu-i păsa de cadouri. Voia doar ca eu, şi cred că şi toţi ceilalţi, să simt din când în când lesa, să-i aparţin mai mult decât câteva clipe. Era un fel de control asupra situaţiei. Îmi amintesc că, odată, m-a rugat să-i aduc un parfum foarte scump. Nu-mi amintesc ce era, dar m-a costat cam patru sute de dolari. A trebuit să umplu golul cu un împrumut de la sindicat şi să iau masa la popotă o lună. A râs, amintindu-şi, şi a spus: „Dumnezeule, îmi pare bine că s-a terminat”.

— Dar nu s-a terminat încă, i-am reamintit.

— Pentru mine, da.

— Aşa sper, Bill. Te-a rugat vreodată să-ţi încalci îndatoririle?

A ezitat, înainte să-mi răspundă.

— Doar lucruri minore. Bilete de călătorie pentru prieteni, o citaţie pentru viteză nepermisă, pentru ea, nimic important.

— Iartă-mă, dar nu sunt de acord, colonele.

A dat din cap.

— Nu am nicio scuză pentru purtarea mea.

Exact acelaşi lucru urma să-l spună şi în faţa unei comisii de anchetă; era cel mai bun lucru şi singurul pe care-l putea spune. M-am întrebat cum îi compromisese pe ceilalţi bărbaţi, în afara aspectului sexual. O favoare ici, o apreciere specială colo, şi cine ştie ce altceva mai dorise şi obţinuse? În douăzeci de ani de serviciu, dintre care cincisprezece la DIC, nu văzusem şi nu auzisem de vreun caz atât de întins de corupţie într-o bază a armatei.

— Şi generalul nu a putut să o oprească sau să scape de ea? l-a întrebat Cynthia pe Kent.

— Nu. Ar fi fost acuzat de ineficientă şi neglijenţă la comandă. Cu timpul, şi-a dat seama că posterul pentru recrutare al fiicei lui îi compromisese pe toţi cei din jurul său, dar era prea târziu pentru o acţiune oficială. Singurul fel, în care ar fi putut să îndrepte lucrurile, ar fi fost să raporteze totul superiorilor lui de la Pentagon, să ceară demisia tuturor celor de aici, apoi să-şi dea şi el demisia. Kent a adăugat: N-ar fi greşit nici dacă s-ar fi împuşcat.

— Sau dacă ar fi omorât-o pe ea, a sugerat Cynthia.

Kent a ridicat din umeri.

— Poate. Dar nu în felul în care a fost omorâtă.

— Ei bine, dacă nu am avea deja un suspect important, tu ai fi acela, colonele.

— Da. Dar eu nu m-am ars atât de rău, ca toţi ceilalţi. Unii dintre ei erau, de fapt, îndrăgostiţi de ea, obsedaţi şi, poate, geloşi până la crimă. Ca tânărul Elby. Atunci când ea nu îl băga în seamă, nu era în apele lui săptămâni întregi. Interoghează-l pe Moore şi, dacă îţi închipui că el nu ar fi omorât-o, cere-i lista lui de suspecţi. Ticălosul ăsta ştia totul despre ea şi, dacă afirmă că sunt informaţii profesionale, spune-mi mie. Am să-i pun pistolul în gură şi am să-l informez că poate să ia cu el în mormânt informaţiile alea.

— S-ar putea să fiu mai subtil, l-am informat. Încerc să obţin sigilarea biroului lui până primesc dezlegarea să-l aduc aici.

— Ar trebui să-i pui cătuşele. Kent s-a uitat la mine şi a zis: Oricum, ai înţeles de ce nu voiam să-şi bage nasul cei de la biroul nostru DIC.

— Cred că am înţeles acum. Erau vreunii încurcaţi cu ea?

S-a gândit bine o clipă, apoi a răspuns:

— Comandantul DIC, maiorul Bowes.

— Eşti sigur?

— Întreabă-l. E de-ai voştri.

— Te înţelegi cu Bowes?

— Încerc.

— Care e problema?

— Probleme de jurisdicţie. De ce întrebi?

— Asta înseamnă activităţi criminale sau altceva?

S-a uitat la mine şi a răspuns:

— Ei bine… maiorul Bowes devenise posesiv.

— Nu-i plăcea să împartă cu nimeni.

Kent a încuviinţat:

— Ca şi câţiva dintre prietenii ei. Atunci s-a debarasat de ei. A adăugat: Bărbaţii căsătoriţi sunt nişte porci. S-a gândit o clipă, apoi a spus: Să nu ai încredere în nimeni din garnizoana asta, Paul.

— Nici în tine?

— Nici în mine. Kent s-a uitat la ceas. Asta e tot? Voiai să mă vezi pentru ceva în mod special?

— Orice ar fi fost, acum nu mai are importanţă.

— Bun. Mă duc acasă. Mă găseşti acolo până la ora 07.00, apoi ia birou. Unde te găsesc, dacă se întâmplă ceva la noapte?

A răspuns Cynthia:

— Stăm amândoi la locuinţele pentru ofiţeri în vizită.

— Bine. Probabil că soţia mea încearcă să mă sune din Ohio. O să înceapă să creadă că am o aventură. Bună seara.

S-a întors şi a plecat, străbătând distanţa cu mai puţină sprinteneală decât la venire.

Cynthia a comentat faptele:

— Nu pot să cred. Ne-a spus cumva că Ann Campbell s-a culcat cu majoritatea ofiţerilor din garnizoană?

— Aşa a spus. Acum ştim cine erau bărbaţii din fotografii.

A încuviinţat:

— Şi ştim de ce părea locul ăsta atât de ciudat.

— Da. Lista suspecţilor este foarte lungă.

Deci, m-am gândit, colonelul Kent, domnul Adevăr, Lege şi Ordine, încălcase aproape toate regulamentele. Acest personaj dificil, greu de cap, avea un libido care-l dusese pe partea neluminată a lunii.

— Ar comite Bill Kent o crimă pentru a-şi salva reputaţia? am întrebat-o pe Cynthia.

— Posibil, a răspuns. Dar cred că a arătat, mai degrabă, că secretul lui e de notorietate publică şi că generalul Campbell nu mai aştepta decât prilejul de a-i distruge cariera.

Am aprobat-o.

— Dacă nu pentru a evita ruşinea şi umilinţa, aşa cum scrie în manual, atunci ce zici de gelozie?

S-a gândit o clipă şi a răspuns:

— Kent a arătat, de asemenea, că relaţia lui cu Ann Campbell era doar o distracţie pentru el. Puţină senzualitate, dar fără implicare sentimentală. Eu îl cred.

Şi-a dat seama că aşteptam ceva mai mult şi a meditat o clipă.

— Pe de altă parte, motivele pe care i le-a atribuit maiorului Bowes… posesiunea şi, prin extensie, gelozia, s-ar putea să nu fie adevărate şi poate că aşa simte el, Bill Kent. Aminteşte-ţi că e poliţist şi că a citit aceleaşi manuale pe care le-am citit şi noi. Ştie cum gândim.

— Exact! Cu toate astea, îmi vine greu să cred că individul ăsta poate fi pasionat, gelos sau încurcat sentimental cu vreo femeie.

— Ştiu. Dar apele liniştite sunt adânci. Am mai văzut oameni ca el, Paul. Autoritar, stăpân pe sine, conservator şi obsedat de legi şi regulamente. E un mecanism pe care-l folosesc, pentru că sunt înspăimântaţi de propriile pasiuni şi pentru că ştiu ce zace sub uniforma reglementară. În realitate, ei nu au un echilibru natural al comportamentului şi, atunci când scapă de sub control, sunt în stare de orice.

Eram de acord.

— Dar poate că ne înglodăm prea tare în psiho-probabilităţi.

A ridicat din umeri.

— Poate. Dar să fim cu ochii pe colonelul Kent. Are alte planuri decât noi.