7

În timp ce conducea, Cynthia îşi împărţea atenţia între drum şi agenda lui Ann Campbell, mai mult în defavoarea drumului.

— Dă-mi-o! am spus.

Mi-a aruncat-o cu un gest care, hotărât, se voia agresiv.

Am răsfoit agenda – groasă, legată în piele, de bună calitate, dar uzată, scrisă ordonat de mână. Fiecare spaţiu era plin cu nume şi adrese, multe dintre ele şterse şi înlocuite cu altele noi, după cum oamenii îşi schimbau posturile, casele, soţiile, soţii, ţările şi treceau din viață în moarte. Am văzut două nume marcate „ucis în acţiune”. Era o agendă tipică pentru un soldat de carieră, acoperind ani şi spaţii geografice, dar, deşi ştiam că era, probabil, agenda ei oficială de birou, şi nu carneţelul ei negru, pe care încă nu-l găsisem, eram foarte sigur că cineva din această agendă ştia ceva. Dacă aş fi avut timp, în doi ani i-aş fi interogat pe toţi. Era limpede că trebuia să predau agenda la Cartierul General de la Falls Church, Virginia, unde superiorul meu, colonelul Karl Gustav Hellmann, o va împrăştia în toată lumea, provocând un morman de interogatorii transcrise, mai înalt decât însuşi marele Teuton. Poate va hotărî să le citească şi să nu se amestece în cazul meu.

Câteva cuvinte despre şeful meu. Karl Hellmann s-a născut, de fapt, în Germania, aproape de o bază militară americană de lângă Frankfurt şi, ca mulţi copii înfometaţi, ale căror familii fuseseră distruse de război, a devenit mascota trupelor americane şi, până la sfârşit, s-a alăturat armatei americane, pentru a-şi susţine familia. Cu ani în urmă, erau mulţi astfel de germani yankei entuziaşti în armata americană şi mulţi dintre ei au devenit ofiţeri, unii fiind încă în serviciu, în general, sunt ofiţeri excelenţi, iar armata are mare noroc cu ei. Dar oamenii care trebuie să lucreze pentru ei nu sunt la fel de norocoşi. Am miorlăit însă destul. Karl este eficace, devotat, loial şi corect, în ambele sensuri ale cuvântului. Singura greşeală, pe care ştiu să o fi făcut, a fost atunci când a hotărât că eu îl plac. Greşeşti, Karl! Dar îl respect şi i-aş încredinţa şi viaţa mea. De fapt, am şi făcut-o.

Era clar că, pentru acest caz, aveam nevoie de o breşă, de o scurtătură, prin care să-l ducem la bun sfârşit repede, înainte ca reputaţia şi carierele noastre să se ducă pe apa sâmbetei. Soldaţii sunt încurajaţi să ucidă în cadrul potrivit, dar crima în afara serviciului este, hotărât, o palmă dată ordinei şi disciplinei. Ridică prea multe întrebări cu privire la acea linie subţire dintre strigătul fioros care însoţeşte atacul la baionetă – „Care e deviza baionetei? Să ucidă! Să ucidă!” – şi datoria într-o garnizoană pe timp de pace. Un bun soldat va respecta întotdeauna gradul, genul şi vârsta. Aşa scrie în Cartea soldatului.

Cel mai bun lucru, pe care puteam să-l sper pentru acest caz, era ca omorul să fi fost comis de un civil nenorocit, cu un proces-verbal de arestare vechi de zece ani. Cel mai rău lucru, pe care puteam să mi-l închipui, era… ei bine, primele indicii păreau să se îndrepte spre asta, orice ar fi fost.

— Avea mulţi prieteni şi cunoştinţe, a spus Cynthia, apropo de agendă.

— Tu nu ai?

— Nu în meseria asta.

— Aşa e.

De fapt, noi eram puţin în afara curentului din viaţa de armată, iar colegii şi bunii noştri prieteni sunt puţini la număr. Poliţiştii formează bisericuţe în toată lumea şi, când eşti poliţist militar, aflat mereu în altă garnizoană, nu-ţi faci prea mulţi prieteni, iar relaţiile cu sexul opus tind să fie scurte şi încordate, ca şi slujba însăşi.

Oficial, Midland e la zece kilometri de Fortul Hadley, dar, cum am spus, oraşul s-a întins spre sud, pe Victory Drive, cu şiruri lungi de magazine, locuinţe ieftine şi negustori de maşini, astfel că poarta principală seamănă cu Poarta Brandenburg, separând haosul şi jegul comerţului particular de curăţenia spartană. Cutiile cu bere se opreau la poartă.

Am observat că Mustangul Cynthiei, care avea o etichetă de parcare pentru vizitatori, a fost îndreptat spre poartă de către un poliţist militar şi, în câteva minute, ne aflam în centrul garnizoanei, unde circulaţia şi parcarea sunt numai cu puţin mai bune decât în centrul Midlandului.

A oprit în faţa biroului poliţiei, o clădire de cărămidă mai veche, una dintre primele construite pe vremea când Fortul Hadley era doar o tabără militară, în preajma Primului Război Mondial. Bazele militare, ca şi oraşele, încep cu raţiunea de a fi, continuă cu locuinţele, închisoarea, spitalul şi biserica, nu neapărat în această ordine.

Ne imaginam că o să fim aşteptaţi, dar a durat o vreme, îmbrăcaţi cum eram – un sergent şi o femeie în civil – până să intrăm în biroul Maiestăţii Sale. Până acum, nu eram prea mulţumit nici de felul cum lucra Kent şi nici de lipsa lui de prevedere. Când am fost la şcoala de comandanţi, ne-au învăţat că absenţa planurilor anterioare duce la prestaţii jalnice. Acum ţi se spune să prognozezi, nu să reacţionezi. Eu am avantajul că am învăţat la şcoala veche, aşa că ştiu la ce se referă.

— Eşti stăpân pe situaţie, colonele? l-am întrebat pe Kent, în biroul său.

— Sincer, nu.

Şi Kent este din şcoala veche, iar eu respect asta.

— De ce nu? l-am întrebat.

— Pentru că anchetezi cazul după capul tău, cu ajutorul meu şi al serviciilor mele.

— Atunci anchetează tu.

— Nu încerca să mă intimidezi, Paul.

Aşa am parat şi am atacat timp de un minut sau două, într-o mică, dar clasică ceartă, între un poliţist cinstit, în uniformă, şi un tip care lucra sub acoperire şi netrebnic. Cynthia a ascultat răbdătoare cam un minut, apoi a zis:

— Domnule colonel Kent, domnule Brenner, o femeie moartă zace în poligon. A fost asasinată şi poate şi violată. Ucigaşul ei se află în libertate.

Asta a pus capăt certei, iar Kent şi cu mine am lăsat capul în jos şi ne-am dat mâinile, la figurat vorbind. De fapt, doar am mormăit.

— Mă duc la biroul generalului Campbell peste cinci minute, împreună cu preotul şi cu medicul. De asemenea, postul telefonic din oraş al victimei a fost conectat la Jordan Field, iar oamenii de la laborator sunt încă la locul faptei. Uite dosarul medical şi dosarul de la personal al căpitanului Campbell. Dosarul stomatologic este la medicul legist, care vrea şi dosarul ei medical, aşa că mi-l dai înapoi.

— Fă copii, i-am sugerat. Ai autorizaţia mea.

Eram pe punctul de a o lua de la capăt, dar doamna Sunhill, veşnica aducătoare de pace, a exclamat:

— Fac eu copii după dosarul ăla nenorocit!

Asta ne-a întrerupt distracţia, aşa că ne-am întors la treabă. Kent ne-a condus în camera de interogatorii – sau de interviuri, cum i se spune în limbaj jurnalistic – şi ne-a întrebat:

— Cu cine staţi întâi de vorbă?

— Cu sergentul St John, am răspuns. Gradul are privilegiile lui.

Sergentul Harold St John a fost condus în cameră, iar eu i-am arătat un scaun lângă o masă mică, la care ne-am aşezat eu şi Cynthia.

— Dânsa e doamna Sunhill, iar eu sunt domnul Brenner, i-am spus lui St John.

El s-a uitat la plăcuta mea, pe care scria White, şi la galoanele de sergent. La început, nu a înţeles, apoi i-a picat fisa.

— A… de la DIC.

— Cam aşa ceva. Nu eşti suspect, în cazul pe care-l investigăm, deci nu îţi voi citi drepturile de la articolul 31 din Codul Justiţiei Militare. De aceea ai ordin să răspunzi la întrebările mele complet şi cu încredere. Sigur, cooperarea voluntară ar fi de preferat unui ordin direct. Dacă, în timpul acestui interogatoriu, spui ceva care să ne facă pe mine şi pe doamna Sunhill să te credem suspect, îţi vom citi drepturile, iar din clipa aceea poţi să nu mai vorbeşti. Înţelegi?

— Da, domnule.

— Bun.

Am pălăvrăgit despre lucruri neimportante timp de cinci minute, în care l-am cântărit. St John era un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, cu un început de chelie şi un ten cafeniu, care s-ar fi putut datora cafelei, nicotinei şi bourbonului. Viaţa şi cariera lui, la blindate, îl predispuseseră să privească lumea ca pe o problemă de întreţinere, a cărei soluţie se afla undeva în Manualul de întreţinere. S-ar putea nici să nu-i fi dat prin cap că unii oameni aveau nevoie de mai mult decât schimbarea uleiului şi de un reglaj pentru a se simţi bine.

Cynthia îşi lua notiţe, în timp ce St John şi cu mine vorbeam şi, în mijlocul cuvântului, acesta m-a întrerupt:

— Uitaţi, domnule, ştiu că am fost ultima persoană care a văzut-o vie şi ştiu ce înseamnă asta, dar, dacă aş fi omorât-o, nu mă mai duceam să raportez că am găsit-o moartă. Corect?

Părea rezonabil, cu excepţia timpurilor verbale şi a sintaxei.

— Ultima persoană care a văzut-o vie a fost persoana care a omorât-o, i-am spus. Persoana care a omorât-o a fost şi prima persoană care a văzut-o moartă. Ai fost a doua persoană care a văzut-o moartă. Corect?

— Da… da, domnule… Vreau să zic…

— Sergent, dacă eşti bun, nu anticipa întrebările, ţi-aş fi recunoscător. Bine?

— Da, domnule.

— Sergent, a spus doamna Compătimire, ştiu că a fost foarte greu pentru tine, iar ceea ce ai descoperit trebuie să fi fost foarte impresionant, chiar pentru un veteran – ai fost pe vreun câmp de luptă?

— Da, doamnă, în Vietnam. Am văzut o grămadă de morți, dar nimic de felul ăsta.

— Da, deci, atunci când ai descoperit cadavrul, nu-ţi venea să-ţi crezi ochilor. Aşa-i?

El a dat din cap cu entuziasm.

— Ştiţi, nu-mi credeam ochilor. Nici nu mi-a dat prin cap că ar fi ea. Ştiţi, nu am recunoscut-o la început, pentru că… nu am văzut-o… n-am văzut-o niciodată aşa… Isuse, nu am văzut pe nimeni în halul ăla. Ştiţi, noaptea trecută era lună plină. Când am văzut jeepul, am coborât din maşina mea şi am văzut… ştiţi… am văzut-o acolo, în poligon, iar când m-am apropiat mai mult şi mai mult, mi-am dat seama ce este şi m-am dus la ea ca să văd dacă mai trăieşte.

— Ai îngenuncheat lângă trup?

— Nu, la naiba! Mi-am luat picioarele la spinare, m-am urcat în maşină şi am gonit direct la poliție.

— Eşti sigur că era moartă?

— Când văd un mort, ştiu că e mort.

— La ce oră ai plecat de la statul-major?

— Cam pe la 04.00.

— La ce oră ai găsit cadavrul? a întrebat Cynthia.

— Trebuie să fi fost douăzeci-treizeci de minute mai târziu.

— Te-ai oprit şi la celelalte posturi de gardă?

— La unele dintre ele. Nimeni nu o văzuse trecând. Atunci, m-am gândit că s-o fi dus direct la ultimul post. Aşa că am sărit unele posturi şi m-am dus direct acolo.

— Te-ai gândit că-şi pierde vremea pe undeva?

— Nu.

— Mai gândeşte-te, sergent.

— Păi… nu era genul. Dar, poate, m-am gândit. Îmi amintesc că mi-a dat prin cap că poate s-a rătăcit în afara rezervaţiei. Noaptea nu e greu.

— Te-ai gândit că s-ar fi putut să aibă un accident?

— M-am gândit şi la asta, doamnă.

— Deci, atunci când ai găsit-o, de fapt nu ai fost luat complet prin surprindere.

— Poate că nu. Şi-a scos ţigările şi m-a întrebat: Pot să fumez?

— Sigur. Nu da fumul afară.

A zâmbit, şi-a aprins ţigara, a dat fumul afară şi şi-a cerut scuze doamnei Sunhill, pentru că strica aerul. Poate, singurul lucru de care nu mi-e dor din vechea armată sunt ţigările de douăzeci şi cinci de cenţi pachetul şi norul acela albastru care plutea peste tot, în afară de depozitele de muniţii şi locurile unde se ţinea benzina. L-am lăsat să-i treacă stânjeneala, apoi l-am întrebat:

— Ţi-a trecut cumva prin minte cuvântul „viol”, pe când o căutai?

A dat din cap.

— Nu o cunoşteam, am spus eu. Era frumoasă?

S-a uitat la Cynthia, apoi la mine.

— Foarte frumoasă.

— Genul care atrage violul?

A evitat să răspundă direct la întrebare.

— Nu făcea pe grozava. Era o tipă controlată. Dacă un coleg avea ceva în minte, trebuia să renunţe repede. Tot ce am auzit spunându-se despre ea este că era o femeie minunată. Fiică de general.

Harry urma să afle altceva în zilele şi săptămânile următoare, dar era interesant faptul că, după părerea generală, Ann Campbell era o doamnă.

St John a adăugat neîntrebat:

— Unele dintre femeile astea, de exemplu infirmierele, ştiţi, ar trebui să fie mai… ştiţi dumneavoastră.

O simţeam pe Cynthia înfuriindu-se lângă mine. Dacă aş fi avut cu adevărat curaj, ar fi trebuit să-i spun că femeile de la DIC erau şi mai şi. Dar am supravieţuit în Vietnam şi nu era să-mi forţez acum norocul. Înapoi la treabă.

— După ce ai descoperit cadavrul, de ce nu te-ai dus la cel mai apropiat post de gardă, unde era elevul clasa întâi Robbins, ca să dai telefon de acolo? l-am întrebat.

— Nu mi-a dat prin cap.

— Nu te-ai gândit s-o pui pe Robbins de gardă la locul crimei?

— Nu. Eram foarte zguduit.

— În primul rând, ce te-a făcut să o cauţi pe căpitanul Campbell?

— Plecase de mult şi nu ştiam unde este.

Nu-mi plăcea cum folosea timpurile, dar am lăsat asta deoparte.

— De obicei, îi controlezi pe ofiţerii superiori?

— Nu. Dar am simţit că era ceva în neregulă.

— De ce?

— Păi… era… cum să zic… a fost nervoasă toată seara…

Era rândul Cynthiei.

— Vrei să-mi descrii purtarea ei?

— Da… păi, cum am zis, era nervoasă. Scoasă parcă din fire. Poate îngrijorată.

— Ai cunoscut-o înainte de noaptea aceea?

— Da… nu bine. Aşa cum o cunoştea toată lumea. Fiica generalului. A făcut reclama aceea de la televiziune.

— Ai mai vorbit cu ea înainte de noaptea aceea? l-am întrebat.

— Nu.

— Ai mai văzut-o prin garnizoană?

— Da.

— Dar în afară?

— Nu.

— Deci, de fapt, nu poţi să compari purtarea ei normală cu purtarea din noaptea aceea?

— Nu, domnule, dar ştiu cum arata cineva îngrijorat. Şi a adăugat, probabil într-un moment rar de intuiţie: Pot să spun că era calmă, atunci când îşi făcea treaba în noaptea aceea, foarte calmă şi eficace, dar, din când în când, devenea tăcută şi vedeam că se gândeşte la ceva.

— Ai vorbit cu ea despre asta?

— La naiba, nu. Mi-ar fi pocnit una peste mutră. A zâmbit sfios spre Cynthia, dezvăluind două decade de victimizare sub mâna dentiştilor militari. Scuzaţi-mă, doamnă.

— Vorbeşte fără jenă, a spus doamna Sunhill, cu un zâmbet cuceritor, care demonstra o bună igienă dentară şi dentişti civili.

Şi, de fapt, Cynthia avea dreptate. Jumătate dintre aceşti tipi, îmbătrâniţi în armată, nu pot să se exprime, fără să înjure sau să vorbească în jargon şi să folosească cuvinte străine de la o garnizoană la alta, şi puţin dialect sudic, chiar dacă nu erau de pe acolo.

Cynthia l-a întrebat:

— A dat vreun telefon sau a primit vreunul în timpul nopţii?

Bună întrebare, dar ştiam deja răspunsul înainte ca St John să scoată o vorbă.

— Nu a dat niciun telefon cât am fost eu în cameră. Poate când am ieşit. A primit un telefon, dar m-a rugat să ies afară.

— Cât era ceasul?

— Cam… cam cu zece minute înainte ca ea să plece să verifice gărzile.

— Ai tras cu urechea? l-am întrebat.

— Nu, domnule, a dat el din cap energic.

— Bine, spune-mi, sergent, cât de mult te-ai apropiat de trup?

— Cam la un metru.

— Nu înţeleg cum ai putut să-ţi dai seama că era moartă.

— Păi… mi-am închipuit doar că era moartă… Avea ochii deschişi… Am strigat-o…

— Erai înarmat?

— Nu, domnule.

— Nu ar fi trebuit să fii înarmat pentru gardă?

— Cred că am uitat să-mi iau arma.

— Deci, ai văzut trupul, ţi-ai închipuit că e moartă şi ai şters-o repede.

— Da, domnule… Cred că ar fi trebuit să controlez mai bine.

— Sergent, o femeie goală e întinsă la picioarele tale, ofiţer superior pe deasupra, cineva care ţi-e cunoscut, şi nici măcar nu te apleci să vezi dacă e vie sau nu.

Cynthia mi-a făcut semn pe sub masă.

Deoarece devenisem poliţistul cel rău, era timpul să las martorul cu poliţistul cel bun. M-am ridicat.

— Continuaţi singuri, am spus, poate mă întorc.

Am ieşit din cameră şi m-am dus la celule, unde Robbins, elevul clasa întâi era întinsă pe un pat pliant, îmbrăcată în uniformă, cu picioarele goale. Citea ziarul garnizoanei, un efort săptămânal al Biroului de Informaţii Publice de a fabrica veşti bune. M-am întrebat cum aveau să edulcoreze violul şi asasinarea fiicei comandantului garnizoanei: Femeie neidentificată zace în tăcere în poligon.

Am deschis uşa neîncuiată a celulei şi am intrat. Elevul clasa întâi, Robbins, s-a uitat o clipă la mine, apoi a pus ziarul deoparte şi s-a ridicat, sprijinindu-se de perete.

— Bună dimineaţa, am zis. Mă numesc Brenner, de la DIC. Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări cu privire la noaptea trecută.

M-a măsurat din cap până în picioare.

— Pe plăcuţă scrie White, m-a informat ea.

— E uniforma mătuşă-mii. M-am aşezat pe un scaun de plastic. Nu eşti suspectată, am început eu şi i-am înşirat toată povestea.

Nu a părut impresionată.

La pălăvrăgeala mea, am primit doar răspunsuri de un singur cuvânt. M-am uitat atent la ECI Robbins. Avea cam douăzeci de ani, părul blond, scurt, aspect îngrijit şi ochi vioi, deşi petrecuse o noapte şi o dimineaţă grele şi – una peste alta – nu arăta rău. Avea un accent sudic, dintr-o regiune nu departe de Fortul Hadley, cred, iar statutul ei socio-economic dinainte de a depune jurământul era inferior. Acum, era egală cu orice ECI din armată, superioară noilor recruţi şi, probabil, era în ascensiune.

I-am pus prima întrebare logică:

— Ai văzut-o pe căpitanul Campbell în seara aceea?

— A venit în jurul orei 22.00 la corpul de gardă. A vorbit cu comandantul gărzii.

— Ai recunoscut-o ca fiind Ann Campbell?

— Toată lumea o cunoaşte pe Ann Campbell.

— Ai mai văzut-o după aceea?

— Nu.

— Nu a venit deloc la postul tău?

— Nu.

— La ce oră ţi-ai luat în primire postul de la depozitul de muniţii?

— La ora 01.00. Urma să fiu schimbată la 05.30.

— În timpul cât ai fost de gardă, până când au venit poliţiştii la tine, a mai trecut cineva pe la post?

— Nu.

— Ai auzit ceva neobişnuit?

— Da.

— Ce?

— Un ţipăt de bufniţă. Sunt rare prin părţile astea.

— Înţeleg. Ai văzut ceva neobişnuit?

— Am văzut farurile.

— Ce faruri?

— Probabil, farurile jeepului cu care a venit ea.

— La ce oră?

— La 02.17.

— Descrie ce ai văzut.

— Am văzut farurile. S-au oprit şi s-au stins.

— S-au stins imediat după ce s-au oprit sau mai târziu?

— Imediat după aceea. Am văzut farurile, s-au oprit, s-au stins.

— Ce ai crezut atunci?

— Că venea cineva spre mine.

— Dar s-au oprit.

— Da. Atunci nu am ştiut ce să cred.

— Te-ai gândit să raportezi?

— Am şi făcut-o. Am ridicat receptorul şi am sunat.

— Pe cine?

— Pe sergentul Hayes. Sergentul gărzii.

— Ce a spus?

— A spus că nu era nimic de furat pe acolo, cu excepţia depozitului de muniţie, unde eram eu. A spus să rămân în post.

— Ce ai răspuns?

— I-am spus că nu mi se părea în regulă.

— El ce a zis?

— Că, în apropiere, se află latrinele. Poate că se dusese cineva acolo. A spus că s-ar putea să fie vreun ofiţer, care dă târcoale, şi să fiu atentă. A ezitat şi a adăugat: A mai spus că unii se duc acolo ca să se reguleze în nopţile frumoase de vară. Sunt cuvintele lui.

— Se înţelege.

— Nu-mi place să vorbesc urât.

— Nici mie.

Am privit-o o clipă. Era deschisă şi sinceră, cel mai bun tip de martor, mai ales atunci când are şi simţ de observaţie, şi era evident că ea avea, prin antrenament sau în mod natural. Dar se părea că nu intram în micul ei cadru de referinţă, de aceea nu-mi spunea nimic de bunăvoie.

— Ascultă, elev, am zis, ştii ce s-a întâmplat cu căpitanul Campbell?

A dat din cap.

— Am fost numit să-l găsesc pe asasin.

— Am auzit şi că a fost violată.

— Se poate. De aceea, am nevoie să vorbeşti cu mine, să-mi spui şi ce nu te întreb. Spune-mi… ce ai simţit, ce impresii ai avut…

Faţa ei a exprimat puţină emoţie, şi-a muşcat buza de jos şi i-a picat o lacrimă din ochiul drept.

— Ar fi trebuit să mă duc să văd ce se întâmplă, a spus ea. Aş fi putut să împiedic crima. Tâmpitul ăla de Hayes…

A plâns în tăcere un minut sau două, timp în care eu mi-am contemplat bocancii.

— Aveai consemn să rămâi în post, până când te schimba cineva, i-am spus în cele din urmă. Ai executat ordinele.

Şi-a recăpătat stăpânirea de sine şi a spus:

— Da, dar oricine care ar fi avut puţin bun-simţ şi o puşcă ar fi trebuit să se ducă, să vadă ce se întâmplă. Atunci când am văzut că farurile nu se mai aprind, am rămas acolo, ca o proastă, şi mi-a fost frică să sun iar. Pe urmă, când am văzut celelalte faruri venind şi oprindu-se, apoi întorcându-se pe drum şi luând-o înapoi, ca din puşcă, am ştiut că s-a întâmplat ceva rău.

— La ce oră era asta?

— La 04.25.

Ceea ce ar fi corespuns cu ora la care St John spunea că a găsit cadavrul.

— Între 02.17 şi 04.25 nu ai văzut alte faruri?

— Nu. Dar am mai văzut după aceea. Pe la 05.00. Era poliţistul care a găsit-o. Cincisprezece minute mai târziu, alt poliţist a venit şi mi-a spus ce s-a întâmplat.

— Ai putut să vezi vreunul din aceste vehicule de la distanţa aceea?

— Nu.

— Ai auzit uşile trântite?

— Aş fi putut să le aud, dacă ar fi bătut vântul spre mine. Dar eram în vânt.

— Vânezi?

— Da.

— Ce?

— Oposumi, veveriţe, iepuri.

— Păsări?

— Nu. Îmi plac păsările.

M-am ridicat.

— Mulţumesc. Mi-ai fost de mare folos.

— Nu cred.

— Eu, da.

M-am îndreptat spre uşa celulei, apoi m-am întors.

— Dacă te las să te întorci la cazarma ta, îmi dai cuvântul că nu spui nimic din toate astea nimănui?

— Cui îmi dau cuvântul?

— Unui ofiţer din Armata Statelor Unite.

— Ai trese de sergent şi nu-ţi ştiu numele.

— De unde eşti?

— Lee County, Alabama.

— Ai o săptămână de permisie. Dă-i comandantului tău numărul de telefon unde poţi fi găsită.

M-am întors în camera de interogatorii, unde am găsit-o pe Cynthia singură, cu capul în mâini, citindu-şi notiţele sau gândindu-se.

Am comparat interogatoriile şi am tras concluzia că moartea se petrecuse cândva între orele 02.17 şi 04.25. Am făcut speculaţii asupra faptului că ucigaşul sau ucigaşii puteau fie să vină cu jeepul, împreună cu Ann Campbell, fie să se afle deja la locul crimei. Dacă ucigaşul folosise propria maşină, nu aprinsese farurile şi parcase la o oarecare distanţă de ECI Robbins. În acest punct, înclinam către ipoteza că Ann Campbell îi luase sau îl luase în drum şi merseseră împreună cu maşina la locul crimei, dar nu am respins posibilitatea unei întâlniri aranjate dinainte. O întâlnire întâmplătoare şi fatală părea mai puţin probabilă, dat fiind că ea stinsese farurile imediat după ce oprise maşina. Dacă Ann Campbell ar fi fost oprită de cineva, ar fi trecut un timp între oprirea maşinii şi stingerea farurilor.

— Dacă era o întâlnire secretă sau de dragoste, de ce nu a renunţat la faruri? a întrebat Cynthia.

— Poate ca să nu atragă atenţia. Ea avea dreptul să fie acolo, era în misiune, dar, dacă ar fi fost prinsă de o patrulă a poliției militare, cu farurile stinse, ar fi fost oprită şi chestionată.

— Aşa e. Dar ECI Robbins a fost alertată de faruri. De ce Campbell nu a controlat întâi postul lui Robbins, ca s-o liniştească, urmând să se ducă după aceea la întâlnire?

— Bună întrebare.

— De ce şi-a dat întâlnire la un kilometru de un post de gardă? Rezervaţia militară se întinde pe o sută de mii de pogoane.

— Aşa e, dar acolo e o toaletă cu apă curentă şi, după câte spune Robbins, care ştie de la sergentul ei, unii se duc acolo să se reguleze. Probabil că după aceea vor să se spele.

— Totuşi, e posibil să fi fost oprită de un psihopat, care nu şi-a dat seama cât de aproape era un post de gardă.

— Posibil, dar probele evidente sugerează altceva.

— De ce a făcut asta într-o noapte când era de gardă? a adăugat Cynthia.

— O excita. Femeia avea gusturi ciudate în materie de sex.

— Dar, când era vorba de serviciu, îşi vedea de treabă. Aspectul celălalt făcea parte din cealaltă viață a ei.

Am dat din cap.

— Bună observaţie. Crezi că St John ascunde ceva? am întrebat-o.

— Nu şi-a ascuns părerile. În esenţă, a spus tot ce ştia. Ce zici de Robbins?

— Mi-a spus mai mult decât ştia că ştie. Şi nu arată nici rău. O fată curată de la ţară, din Alabama.

— Dacă este ECI, e destul de tânără ca să-ţi fie strănepoată.

— Probabil e virgină.

— Atunci, va avansa mai repede decât unchii şi fraţii ei.

— Oh, suntem într-o dispoziţie excepţională.

Şi-a frecat tâmplele.

— Scuză-mă, dar m-ai provocat.

— Ce-ar fi să te duci sa iei masa, iar eu o să-l sun pe Karl Gustav, înainte ca el să audă veştile de la altcineva şi să pună să mă împuşte.

— Bine. S-a ridicat în picioare. Paul, ţine-mă cu tine, pentru cazul ăsta.

— Asta o va hotărî Herr Hellmann.

Şi-a înfipt din nou degetul în burta mea.

— Tu hotărăşti. Spune-i că vrei să lucrezi cu mine.

— Şi dacă nu vreau?

— Dar vrei!

Am condus-o afară, la maşină. S-a urcat.

— Mi-a făcut plăcere să lucrez cu tine în ultimele şase ore şi douăzeci şi două de minute, i-am spus.

A zâmbit.

— Mulţumesc. Şi mie mi-a plăcut cam paisprezece minute. Unde ne întâlnim şi când?

— Tot aici, la ora 14.00.

A ieşit din parcare şi am urmărit Mustangul roşu angajându-se în circulaţia de la jumătatea zilei.

M-am întors în clădirea poliţiei şi am găsit locul unde era biroul meu. Kent îmi dăduse o cameră fără ferestre, cu două birouri, două scaune, un dulap pentru dosare şi loc destul pentru un coş de gunoi.

M-am aşezat la unul din birouri şi m-am uitat prin agenda legată în piele, apoi am pus-o deoparte şi am încercat să mă gândesc, nu la caz în sine, ci la politica pe care urma să o adopt în timpul anchetei, la relaţiile interpersonale şi ce era de făcut în privinţa propriei protecţii. După aceea m-am gândit şi la caz.

Înainte de a-l suna pe Hellmann, trebuia să pun faptele în ordine şi să păstrez pentru mine teoriile şi părerile personale. Karl ţine seama de fapte, dar şi de părerile personale, dacă pot fi folosite în vreun fel împotriva suspectului. Karl nu e un animal politic, iar problemele implicite acestui caz nu l-ar impresiona. În domeniul politicii de cadre, el crede că oricine va lucra bine cu oricine, dacă a ordonat el. Anul trecut, la Bruxelles, îl rugasem să nu-mi dea niciun caz şi să nu mă trimită pe niciun continent, unde lucra doamna Cynthia Sunhill. I-am explicat că ne certaserăm pe probleme personale. El nu ştia ce înseamnă asta, dar mi-a dat asigurări ferme că s-ar putea să se gândească să ia faptul în considerare.

Am ridicat receptorul şi am sunat la Falls Church, încercând o oarecare satisfacţie la gândul că s-ar putea să-i stric ziua lui Karl.