3

Ne-am îndreptat cu maşina lui Kent spre sud, către hotarele rezervaţiei militare.

— Căpitanul Ann Campbell şi sergentul Harold St John erau de gardă la statul-major al garnizoanei, a început colonelul Kent. Ea era ofiţer de serviciu, iar el, sergent de serviciu.

— Se cunoşteau?

— Poate din vedere, a ridicat din umeri Kent. Nu lucrează împreună. El e la Blindate. Ea este instructor la Şcoala de Operaţiuni Speciale. Au executat un ordin şi s-au trezit împreună.

— Ce predă ea?

— Psihologia operaţională. Are… avea doctoratul în psihologie, a adăugat el.

— Încă îl mai are.

Întotdeauna există probleme cu timpurile verbelor atunci când e vorba de persoane recent decedate.

— Instructorii îndeplinesc, de obicei, astfel de sarcini? l-am întrebat.

— Nu, de obicei, nu. Dar Ann Campbell se trecea pe mai multe liste de corvezi pe care nu era obligată să figureze, încerca să dea exemplu, a adăugat. Fiica generalului.

— Înţeleg.

Armata alcătuieşte liste de corvezi pentru ofiţeri şi gradaţi, bărbaţi şi femei. Sunt liste complet întâmplătoare, care asigură, pe cât posibil, îndeplinirea de către fiecare a unei sarcini scârboase. Era o vreme când personalul feminin nu se afla pe toate listele, ca, de exemplu, pe cea de gărzi, dar vremurile se schimbă. Ce nu se schimbă e faptul că tinerele care umblă singure noaptea îşi asumă unele riscuri.

Inimile bărbaţilor răi rămân la fel; dorinţa nestăpânită de a-şi depune sămânţa în orice vagin disponibil înlocuieşte regulile armatei.

— Era înarmată? am întrebat.

— Sigur. Avea pistolul.

— Continuă.

— Ei bine, pe la ora 01.00, Campbell i-a comunicat lui St John că se duce să-şi ia jeepul, ca să controleze posturile de gardă…

— De ce? Asta nu intră în sarcina sergentului sau a comandantului gărzii? Ofiţerul de serviciu trebuie să stea la telefoane.

— St John spune că garda era comandată de un locotenent tânăr, abia venit de la West Point. Şi, aşa cum am arătat, Campbell este gung ho şi voia să se ducă să controleze ea însăşi posturile. Cunoştea parola, deci s-a dus. Kent a cotit pe Rifle Range Road. A continuat: Cam pe la ora 03.00, St John zice că a devenit puţin îngrijorat.

— De ce?

— Nu ştiu… Ştii, era femeie şi… ei bine, probabil că pe el îl agasa gândul că ea pierdea vremea pe undeva, poate că trebuia să se ducă la privată şi nu voia să plece de lângă telefoane.

— Câţi ani are individul? am întrebat.

— Cincizeci şi ceva. Căsătorit. Dosar bun.

— Unde e acum?

— În clădirea poliției, pe un pat de campanie. I-am spus să stea acolo.

Am trecut de poligoanele de tragere unu, doi, trei şi patru, toate aflate pe dreapta drumului, o risipă uriaşă de teren plat, deschis, care se termina cu un val continuu de pământ. Nu mai fusesem acolo de peste douăzeci de ani, dar îmi aminteam locul.

Colonelul a continuat.

— Deci, St John cheamă postul de gardă, dar căpitanul Campbell nu e acolo. Îl roagă pe sergentul de gardă să sune posturile şi să vadă dacă ea a trecut pe acolo. Ceva mai târziu, sergentul raportează că nu a fost văzută. Aşa că St John îl roagă pe sergent să trimită o persoană competentă la statul-major, să stea la telefon şi, când a apărut unul dintre soldaţii de gardă, St John şi-a luat VPP-ul şi a plecat. A început să controleze posturile în ordine – Clubul Gradaţilor, Clubul Ofiţerilor şi aşa mai departe dar niciunul dintre oameni nu o văzuse pe Campbell. Deci, pe la ora 04.00, se îndreaptă spre ultimul post de gardă, care este un depozit de muniţii, şi, în drum, la poligonul de tragere şase, îi vede jeepul… de fapt, uite-l.

În faţă, pe dreapta drumului strâmt, se afla o maşină, pe care noi, cei bătrâni, o numim încă jeep, în care se presupunea că Ann Campbell mersese la întâlnirea ei cu moartea. Lângă maşină, era un Mustang roşu, VPP.

— Unde sunt postul de gardă şi garda?

— Depozitul de muniţii e mai încolo, pe drum. Garda, elevul clasa întâi Robbins, nu a auzit nimic, dar a văzut farurile.

— L-ai interogat?

— E vorba de o femeie, Mary Robbins. Kent a zâmbit pentru prima dată. Elev clasa întâi, ECI, e un termen neutru, Paul.

— Mulţumesc. Unde este ECI Robbins acum?

— Pe un pat de campanie, în clădirea poliției.

— E cam aglomerat acolo. Dar te-ai gândit bine.

Colonelul a oprit lângă cele două maşini. Acum era aproape lumină şi am văzut şase poliţişti militari – patru bărbaţi şi două femei – postaţi în diferite puncte ale locului. Pe partea stângă a drumului, cu faţa la poligoane, se afla o tribună cu scaune, unde trupele primeau instrucţiuni teoretice înainte de a începe tragerile. În stânga mea, pe scaunul cel mai apropiat, stătea o femeie în blugi şi hanorac, care scria într-un carnet. Kent şi cu mine am ieşit din maşină.

— Iat-o pe doamna Sunhill. E femeie, mi-a spus el.

Ştiam asta.

— Ce caută aici? l-am întrebat.

— Eu am chemat-o.

— De ce?

— E consilier în probleme de violuri.

— Victima nu are nevoie de consilier. A murit.

— Da, a fost de acord Kent, dar doamna Sunhill anchetează şi cazurile de viol.

— Zău? Şi ce caută la Hadley?

— Infirmiera aceea, locotenent Neely. Ştii de ea?

— Numai ce am citit în ziare. S-ar putea să fie vreo legătură între cazuri?

— Nu. Ieri a fost arestat.

— La ce oră?

— Pe la 14.00, doamna Sunhill l-a arestat, şi pe la 17.00, a mărturisit tot.

Am dat din cap. Pe la 18.00, doamna Sunhill sărbătorea în tăcere succesul ei, bând la Clubul Ofiţerilor, iar Ann Campbell, asta urma să descopăr, era în viață şi-şi lua cina tot acolo, iar eu eram la bar şi mă uitam la Cynthia, încercând să-mi adun curajul şi să-i spun bună ziua sau să fac o retragere strategică.

Kent a adăugat:

— Sunhill trebuia să plece azi pentru un alt caz. Dar zice că o să rămână aici pentru ăsta.

— Norocul nostru.

— Da, e bine că avem o femeie pentru astfel de cazuri. Şi e capabilă. Am văzut-o la treabă.

— Aşa e.

Am remarcat că Mustangul roşu, care era, probabil, maşina Cynthiei, avea un număr de Virginia, ca şi maşina mea, demonstrând că ţinea de Falls Church, ca şi mine. Dar soarta nu ne încrucişase drumurile la Falls Church, ci făcuse să ne întâlnim în aceste împrejurări. Oricum, era inevitabil.

M-am uitat peste poligonul care era acoperit de ceata dimineţii. În faţa valului de pământ, se aflau ţintele, la diferite distanţe, zeci de bărbaţi cu chipuri antipatice şi cu puşti, toţi din scândură. Aceste ţinte înlocuiesc vechile siluete negre, cu scopul, cred eu, ca atunci când te antrenezi să ucizi oameni, ţinta să se uite în ochii tăi. Totuşi, din experienţă, pot să vă spun că nimic nu te pregăteşte mai bine să ucizi oameni decât să ucizi oameni. În orice caz, păsările stăteau pe mulţi dintre aceşti aşa-zişi oameni, ceea ce cam strica efectul, cel puţin până când trăgea primul pluton din ziua aceea.

Pe vremea când făceam eu instrucţie la infanterie, poligoanele nu aveau vegetaţie, erau suprafeţe mari de pământ neroditor, care nu semănau deloc cu condiţiile de pe niciun câmp de luptă, poate cu excepţia deşertului. Acum, multe poligoane, ca şi acesta, erau cultivate cu diferite tipuri de plante care acopereau parţial câmpul de tragere. Cam la cincizeci de metri depărtare de locul unde stăteam, se afla o siluetă puţin ascunsă de iarba înaltă şi tufişurile veşnic verzi, în jurul acestei ţinte şi a tufişurilor, stăteau doi poliţişti militari, un bărbat şi o femeie. La picioarele ţintei, pe pământ, era ceva care nu se potrivea cu locul acela.

— Individul e bolnav, a spus colonelul Kent. Vreau să zic că a adus-o chiar aici, pe poligon, lângă tipul ăsta care parcă se uită la ea, a adăugat el, ca şi cum eu nu-mi dădeam seama.

Ce bine ar fi fost ca ţinta să poată vorbi! M-am întors şi m-am uitat în jur. La o oarecare distanţă, în spatele scaunelor şi a turnurilor de control, era o perdea de copaci între care zăream latrinele.

— Te-ai uitat în jur dacă nu mai sunt şi alte victime? l-am întrebat pe colonelul Kent.

— Nu… nu am vrut să distrugem urmele.

— Dar poate că a mai murit cineva sau e în viață şi are nevoie de ajutor. Te ocupi de urme abia după ce ai ajutat victimele. Aşa zice manualul.

— Adevărat…

S-a uitat în jur şi a chemat un sergent.

— Du-te şi cheamă-l pe locotenentul Fullham, cu plutonul şi cu câinii.

Înainte ca sergentul să răspundă, s-a auzit o voce:

— Am şi făcut-o.

M-am uitat la doamna Sunhill.

— Mulţumesc.

— Cu plăcere.

Voiam să o ignor, dar ştiam că nu va fi posibil. M-am întors şi m-am dus spre poligon. Kent m-a urmat.

În timp ce mergeam, el a tot scurtat pasul, aşa că a rămas în urmă. Cei doi poliţişti stăteau pe loc repaus, evitând să privească în jos, unde zăcea căpitanul Ann Campbell.

M-am oprit la câţiva paşi de cadavrul care stătea pe spate. Era goală, aşa cum spusese Kent, dar avea ceasul la mâna stângă. Nu departe de trup, am văzut un articol de lenjerie, achiziţionat din comerţ – sutienul. Aşa cum spusese Kent, uniforma nu se vedea. Nu se vedeau nici bocancii, ciorapii, cascheta, centironul, tocul pistolului şi arma. Mult mai interesant, poate, era faptul că Ann Campbell stătea pe spate, cu mâinile şi picioarele desfăcute, întinse şi legate cu frânghie de nişte ţăruşi de cort. Ţăruşii erau de plastic verde, frânghia de nailon verde, ambele din dotarea armatei.

Ann Campbell avea cam treizeci de ani, era bine făcută, genul de trup pe care-l vezi la instructoarele de gimnastică aerobică, cu muşchii de la mâini şi de la picioare bine conturaţi şi fără niciun fir de grăsime. În ciuda stării ei prezente, am recunoscut chipul de pe afişele armatei. Un chip atrăgător, cu trăsături bine desenate, cu părul blond, pieptănat simplu, lung până la umăr, poate cu câţiva centimetri mai lung decât cerea regulamentul, dar era ultimul lucru care o preocupa în clipa aceea.

În jurul gâtului, avea o bucată lungă din aceeaşi frânghie de nailon care-i imobiliza mâinile şi picioarele, şi sub frânghie, erau chiloţii care-i fuseseră traşi peste cap, aşa că frânghia nu atingea pielea. Ştiam ce înseamnă asta, dar nu cred că mai ştia şi altcineva.

Cynthia a venit lângă mine, dar nu a spus nimic.

Am îngenuncheat lângă trup şi am observat că pielea era ca de ceară şi translucidă, aşa că fardul de pe obraz ieşea mult în evidenţă. Unghiile de la mâini şi de la picioare, lăcuite cu o ojă transparentă, îşi pierduseră culoarea roz. Pe faţă nu avea nicio vânătaie, zgârietură, tăietură sau urme de muşcături, şi nici pe părţile vizibile ale trupului. În afară de poziţia obscenă a corpului, nu erau semne exterioare de viol, nu avea spermă în jurul organelor genitale, pe coapse sau pe părul pubian, nu existau semne de luptă în jur, nici iarbă sau urme de pământ pe piele, şi nici nu avea, sub unghii, sânge, murdărie sau piele, iar părul aproape că nu era deranjat.

M-am aplecat şi am pipăit faţa şi gâtul, acolo unde se instalează întâi rigor mortis. Nu era ţeapănă, iar la subsuoară era caldă încă. În schimb, apăruse livor mortis, mai ales pe coapse şi fese care aveau o culoare roşu-închis, caracteristică pentru asfixie, o concluzie logică dacă priveam frânghia din jurul gâtului. Am apăsat cu degetul pielea roşie de pe fese, acolo unde acestea atingeau pământul, iar locui apăsat s-a albit. Când am luat degetul, culoarea a revenit. Eram sigur că moartea intervenise în ultimele patru ore.

Cu mult timp în urmă, am învăţat un lucru – să nu iau niciodată spusele unui martor drept literă de evanghelie. Până acum, cronologia sergentului St John rezista.

M-am aplecat mai mult şi am privit în ochii mari şi albaştri ai lui Ann Campbell, care acum se uitau la soare fără să clipească. Corneea era încă transparentă, întărindu-mi convingerea că murise de curând. Am tras de una din pleoape şi am văzut, în partea ei dinăuntru, mici pete de hemoragie care sunt dovada unei morţi prin asfixie. Deocamdată, tot ce îmi spusese Kent, scena însăşi, aşa cum se înfăţişa, păreau să se potrivească cu ceea ce descopeream.

Am slăbit frânghia din jurul gâtului şi am examinat chiloţii de sub ea. Nu erau rupţi şi nici murdăriţi de trup sau de vreo substanţă străină de el. Sub chiloţi, nu avea nicio plăcuţă de identificare, deci şi aceasta lipsea. Acolo, unde frânghia înconjurase gâtul, se vedea o linie slabă, vânătă, abia vizibilă, dacă nu o căutai bine. Totuşi, moartea venise prin strangulare, dar chiloţii împiedicaseră frânghia să lase prea multe semne pe gât.

M-am ridicat, i-am înconjurat corpul şi am observat pe tălpile picioarelor pete de iarbă şi pământ, ceea ce însemna că mersese cu picioarele goale cel puţin câţiva paşi. M-am aplecat şi am examinat vârfurile degetelor şi am descoperit, pe piciorul drept, pe pielea moale de la degetul mare, o pată mică de gudron sau de ceva negru, ceea ce putea să însemne că îşi scosese hainele, sau cel puţin bocancii şi ciorapii, lângă maşină, şi că fusese obligată să vină aici, la cincizeci de metri de maşină, desculţă, poate chiar goală, deşi avea sutienul şi chiloţii cu ea. Am examinat sutienul şi am văzut că agrafa din faţă era intactă, nu fusese îndoită şi nici ruptă, şi nu existau semne de murdărie sau ruptură pe material.

În tot acest timp, nu a scos nimeni o vorbă, puteai auzi păsările în copaci, soarele se ridicase deasupra perdelei de pini albi, dincolo de valul de pământ, iar umbrele lungi ale dimineţii se întindeau pe terenul de tragere.

— Cine a venit primul aici? l-am întrebat pe colonelul Kent.

Kent a chemat poliţista din apropiere, o tânără elev clasa întâi, şi i-a spus:

— Dă-i raportul acestui om.

Tânăra poliţistă, al cărei nume, Casey, era scris pe plăcuţa de identificare, s-a uitat la mine şi a raportat.

— Am primit o chemare prin radio la 04.52, prin care eram anunţată că, în poligonul şase, a fost găsit cadavrul unei femei, aproximativ la cincizeci de metri de un jeep parcat pe drum. Eram în apropiere şi m-am îndreptat încoace. Am ajuns la ora 05.01 şi am văzut jeepul. Am parcat şi am încuiat maşina, mi-am luat puşca M-16 şi m-am dus la poligon, unde am găsit trupul. I-am luat pulsul, am ascultat inima, am încercat să-mi dau seama dacă respiră, i-am pus lumina lanternei în ochi, dar nu a avut nicio reacţie. Am tras concluzia că e moartă.

— Pe urmă ce-ai făcut? am întrebat-o eu.

— M-am întors la maşina mea şi am cerut ajutor.

— Ai plecat tot pe acolo pe unde ai venit la cadavru?

— Da, domnule.

— Ai mai atins altceva în afară de cadavru? Frânghiile, ţăruşii, lenjeria?

— Nu, domnule.

— Ai atins maşina victimei?

— Nu, domnule. Nu am atins nimic după ce am constatat că victima e moartă.

— Mai ai ceva de spus?

— Nu, domnule.

— Mulţumesc.

Elevul clasa întâi, Casey, a salutat, s-a întors şi şi-a reluat locul.

Kent, Cynthia şi cu mine ne-am uitat de la unul la altul, încercând parcă să vedem ce credeau sau ce simţeau ceilalţi. Momente, ca acesta, îţi încearcă sufletul şi ţi se întipăresc pentru totdeauna în minte. Nu am uitat niciodată scena unei morţi şi nici nu vreau să uit.

M-am uitat în jos, la Ann Campbell, un minut întreg, ştiind că nu o voi mai vedea niciodată. E un lucru important, cred eu, pentru că stabileşte o comuniune între cel care trăieşte şi cel mort, între anchetator şi victimă. Ceva care nu o ajuta pe ea, ci pe mine.

Ne-am întors pe drum şi am dat ocol jeepului pe care-l condusese Ann Campbell, apoi ne-am uitat înăuntru, pe geamul şoferului, care era deschis. Multe maşini militare nu au cheie de pornire, ci numai un demaror, iar butonul acestuia era în poziţia oprit. Pe locul din faţă al pasagerului, se afla o geantă neagră de piele, civilă.

— M-aş fi uitat prin geantă, dar nu am vrut să o fac fără permisiunea ta, mi-a spus Cynthia.

— Am început bine. Scoate geanta.

A înconjurat maşina şi, folosind o batistă, a deschis uşa, a luat geanta, apoi s-a aşezat pe rândul cel mai de jos de scaune şi a început să-i scoată conţinutul.

M-am întins pe jos şi m-am strecurat sub maşină, dar nu am văzut nimic neobişnuit. Am atins ţeava de eşapament şi diferite alte puncte; în unele locuri era caldă. M-am ridicat.

— Ai vreo idee? m-a întrebat colonelul Kent.

— Mi-au venit în minte câteva scenarii posibile. Dar trebuie să aştept până se face autopsia. Cred că i-ai chemat.

— Bineînţeles. Vin de la Gillem.

— Bun.

Fortul Gillem e în afara Atlantei, cam la trei sute de kilometri la nord de Hadley, iar laboratorul DIC de acolo este ultramodern şi serveşte tot nordul Americii. Oamenii care lucrează acolo sunt buni şi, ca şi mine, se duc oriunde e nevoie de ei. Marile crime sunt încă relativ rare în armată, aşa că laboratorul poate să-şi pună la bătaie toate resursele când are loc una. În acest caz, probabil că vor veni cu o caravană.

— Când ajung aici, spune-le să fie foarte curioşi în privinţa unei pete negre de pe talpa piciorului drept. Vreau să ştiu ce este, am spus colonelului Kent.

Kent a aprobat din cap, gândind, probabil, în sinea lui: „Prostii tipice pentru DIC”. Şi s-ar putea să aibă dreptate.

— De asemenea, oamenii tăi să pieptene terenul. Să zicem, pe o rază de două sute de metri în toate direcţiile, cu excepţia a cincizeci de metri în jurul corpului.

Sigur că vor strica urmele de picioare, dar acolo erau sute de urme de bocanci, şi pe mine nu mă interesau decât cele de pe o rază de cincizeci de metri în jurul cadavrului.

— Vreau ca oamenii tăi să adune orice nu aparţine florei naturale –  mucuri de ţigări, nasturi, hârtii, sticle, şi să însemneze locul unde au fost găsite. Bine?

— Nicio problemă. Dar cred că tipul a intrat şi a ieşit fără să lase urme. Probabil cu maşina, ca şi victima.

— Cred că ai dreptate, dar noi facem dosare.

— Ne găsim acoperiri.

— Aşa e. Ne ţinem de litera cărţii.

Lucru care era sigur şi, uneori, eficient. Dar, în acest caz, important era faptul că trebuia să fiu cu adevărat inventiv şi că urma să scot din fire o mulţime de oameni importanţi. Asta-i partea veselă a lucrurilor.

I-am spus lui Kent:

— Am nevoie de dosarul personal şi cel medical al căpitanului Campbell; să fie până la amiază în biroul tău, sigilate.

— Bine.

— Mai am nevoie de un birou şi un secretar.

— Un birou sau două?

M-am uitat spre Cynthia.

— Cred că două birouri. Dar încă nu ştiu dacă mă angajez în cazul ăsta.

— Nu mă scoate din fire, Paul. Da sau nu?

— Să văd ce zic cei de la Falls Church. Bun, nu-l anunţa pe ofiţerul cu informaţiile pentru public până pe la ora 10.00. Trimite doi tipi la biroul căpitanului Campbell şi mută-i biroul, mobila şi toate lucrurile personale, şi încuie totul în camera pentru probe. Reţine-i pe sergentul St John şi pe elevul clasa întâi, Robbins, în biroul comandantului poliției militare, până când pot eu să-i văd. Să nu discute cu nimeni până nu stau de vorbă cu mine. Colonele, vei avea neplăcuta datorie să te duci, în calitate oficială, acasă la generalul şi doamna Campbell. Du-te neanunţat, cu un preot militar şi un medic, pentru cazul în care are cineva nevoie de un sedativ sau altceva. Nu au voie să vadă corpul la locul crimei. Bine?

Kent a dat din cap şi a oftat.

— Isuse Hristoase…

— Amin! Între timp, instruieşte-ţi oamenii să nu spună o vorbă despre ce am găsit aici şi dă celor de la laborator un set din amprentele lui Casey, precum şi amprentele bocancilor tuturor celor de faţă, inclusiv pe ale tale.

— Bine.

— De asemenea, sigilează latrinele, ca să nu fie folosite de nimeni. Nu vor fi văzute de tipii de la laborator până când nu le controlez eu.

— Bine.

M-am dus la Cynthia, care acum punea totul înapoi în geantă, tot cu mâna protejată de batistă.

— Ceva interesant?

— Nu. Articolele obişnuite. Portofel, bani, chei, totul pare intact. Are şi o notă de plată de la Clubul Ofiţerilor. Acolo a luat masa aseară. Salată, pui, vin alb şi cafea. Probabil că era în restaurant cam în acelaşi timp în care noi beam alături.

Kent se apropiase de noi.

— Aţi băut împreună? Vă cunoaşteţi? ne-a întrebat Kent.

— Am băut separat, i-am răspuns. Ne cunoaştem din vedere. Care e adresa lui Campbell? am întrebat-o pe Cynthia.

— Din nefericire, nu stă în fort. Victory Gardens, pe Victory Drive, în Midland. Apartamentul 45. Cred că ştiu locul, a adăugat ea, un complex de locuinţe.

— O să-l chem pe Yardley, şeful poliției din Midland. El o să scoată un ordin al Curţii. Putem să ne întâlnim acolo.

— Nu, vom ţine totul în familie, Bill.

— Nu poţi să-i faci percheziţie în locuinţa din afara fortului, fără un mandat…

Cynthia mi-a întins cheile din geanta lui Ann Campbell, spunând:

— Conduc eu.

Kent a protestat:

— Nu puteţi să lucraţi în oraş, fără un însoţitor din partea autorităţii civile.

Am desprins cheile maşinii lui Ann Campbell din legătura lor şi i le-am dat lui Kent, împreună cu geanta victimei.

— Află unde e maşina ei şi confisc-o.

În timp ce mergeam spre Mustangul Cynthiei, i-am spus lui Kent:

— Rămâi aici, să conduci ancheta. Când ai să-ţi faci raportul, poţi să scrii că am zis că mă duc la poliția din Midland. Îmi asum responsabilitatea pentru faptul că m-am răzgândit.

— Yardley este un ticălos dur şi grosolan, m-a informat Kent. O să-ţi pună pielea pe băţ, Paul.

— Va trebui să stea la coadă şi să-şi aştepte rândul.

Pentru a-l pune la punct pe Kent, ca să nu facă vreo prostie, i-am spus:

— Ascultă, Bill, trebuie să mă uit primul prin locuinţa lui Ann Campbell. Trebuie să iau de acolo orice ar putea să-i pună familia în încurcătură sau pe ea, armata, colegii ei militari şi prietenii. Bine? După aceea îl voi lăsa pe Yardley să se uite prin casă. De acord?

A părut să prelucreze corect informaţia şi a încuviinţat.

Cynthia s-a aşezat la volanul Mustangului ei, iar eu, pe locul de lângă şofer.

— S-ar putea să te sun de acolo, i-am spus lui Kent. Fii optimist.

Cynthia a băgat Mustangul în viteza întâi, a făcut o întoarcere de 180° şi în şase secunde am ajuns la 60 de kilometri pe oră, pe drumul pustiu dintre poligoane.

O vreme am ascultat tăcuţi motorul, apoi Cynthia a spus:

— Mă simt scârbită.

— Destul de oribil, am fost eu de acord.

— Dezgustător. Mi-a aruncat o privire. Eşti obişnuit cu asta?

— Nu, Dumnezeule! Nu văd chiar atât de multe crime şi nu prea multe ca asta, am adăugat.

A dat din cap şi a inspirat adânc.

— Cred că pot să te ajut. Dar nu vreau să fie stânjenitor.

— Nicio problemă, am spus. Ne vom gândi întotdeauna la Bruxelles.

— Unde?

— În Belgia. Capitala. Fir-ai să fii!

Am rămas tăcuţi, apoi Cynthia m-a întrebat:

— De ce?

— De ce e Bruxelles capitală? Sau de ce să ne gândim la el?

— Nu, Paul, de ce a fost omorâtă?

— În cazurile de omucidere, motivaţiile pot fi profitul, răzbunarea, gelozia, tăinuirea unei crime, evitarea unei umilinţe sau a unei ruşini şi mania omuciderii. Aşa zice în manual.

— Tu ce crezi?

— Atunci când violul precede omuciderea, de obicei este vorba de răzbunare, gelozie sau, poate, ascunderea identităţii violatorului. Poate îl cunoştea sau ar fi putut să-l identifice după aceea, dacă nu purta o mască sau nu era deghizat. Pe de altă parte, de data asta se pare că e vorba de o crimă legată de sex, comisă de un violator ucigaş… o persoană care obţine satisfacţie sexuală numai omorând, şi e foarte posibil ca nici să nu se fi consumat actul în sine. Aşa se pare, dar încă nu ştim.

Cynthia a dat din cap, dar nu a răspuns.

— Tu ce crezi? am întrebat-o.

A lăsat câteva secunde să treacă înainte de a răspunde.

— E limpede premeditare. Făptaşul avea o adevărată trusă cu el – ţăruşi de cort, frânghie şi, probabil, ceva cu care să bată ţăruşii în pământ. Trebuie să fi fost şi înarmat, pentru a face inutilă arma victimei.

— Continuă.

— Făptaşul a surprins-o, apoi a obligat-o să-şi arunce arma, să se dezbrace şi să meargă la poligon.

— Bine. Încerc să-mi închipui cum a reuşit să o stăpânească. Nu cred că era genul de femeie supusă.

— Nici eu nu cred asta, a răspuns Cynthia. Dar poate că erau doi. Şi nu aş face afirmaţia că făptaşul – sau făptaşii – era un bărbat, până când nu avem confirmarea laboratorului.

— În regulă.

Era clar că, în dimineaţa aceea, aveam probleme cu genurile.

— De ce nu erau semne de luptă din partea ei sau semne de brutalizam de către făptaş… sau făptaşă?

A dat din cap.

— Nu ştiu. De obicei, intervine brutalitatea… Faptul că a legat-o nu mi se pare ceva prietenesc, totuşi.

— Nu, am răspuns, dar tipul nici nu o ura.

— Nici nu o plăcea prea tare.

— Se poate. Ascultă, Cynthia, cu treaba asta îţi câştigi pâinea. Seamănă cu vreun viol pe care l-ai văzut sau de care ai auzit?

A meditat o clipă, apoi a răspuns:

— Sunt unele elemente din ceea ce putem numi viol organizat. Atacatorul a pus la cale un viol. Dar nu ştiu dacă o cunoştea sau dacă stătea la pândă şi ea a fost victima întâmplării.

— Atacatorul era, poate, în uniformă, de aceea a surprins-o şi nu s-a apărat.

— Se poate.

M-am uitat pe fereastra deschisă, am adulmecat umezeala dimineţii dintre pinii deşi şi am simţit soarele pe faţă. Am ridicat geamul şi m-am lăsat pe spate, încercând să-mi închipui ce se petrecuse înaintea scenei pe care o văzusem, ca atunci când dai filmul înapoi. Ann Campbell, legată la pământ, apoi în picioare, goală, plecând de lângă jeep şi aşa mai departe. Multe detalii nu se legau.

Cynthia mi-a întrerupt şirul gândurilor.

— Paul, uniforma avea numele ei pe ea, ca şi plăcuţele de identificare şi, probabil, cascheta şi cizmele aveau numele ei imprimat pe partea dinăuntru. Deci, ce au în comun obiectele care lipsesc? Numele ei. Corect?

— Corect.

Femeile au întotdeauna ceva interesant de spus. Şi asta e foarte bine. Sincer.

— Deci tipul ăsta ce face? Adună trofee? Dovezi? Suveniruri? Ar corespunde personalităţii şi tipului de agresor sexual, a completat ea.

— Dar nu a luat lenjeria şi geanta, am spus eu. De fapt, toate lucrurile care lipsesc au în comun faptul că fac parte din echipamentul ei militar, inclusiv teaca pistolului şi arma, care însă nu poartă numele ei. Nu a luat obiectele civile, nici ceasul şi nici geanta, care are tot felul de lucruri cu numele ei. Corect?

— Ne luăm la întrecere?

— Nu, Cynthia. Anchetăm o omucidere. Ne stoarcem creierii împreună.

— Bine. Iartă-mă. Asta trebuie să facă partenerii într-o anchetă.

— Aşa e. Partenerii?

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi a zis:

— Te pricepi.

— Sper.

— Bun, de ce i-a luat doar echipamentul militar?

— Vechii războinici luau armele şi armurile de la inamicii lor morţi. Le lăsau lenjeria.

— De aceea i-a luat echipamentul?

— Poate. E doar o presupunere. Poate e o diversiune. Sau vreo boală mintală de care nu ştiu eu.

Mi-a aruncat o privire.

— Poate nu a violat-o, am adăugat. Dar a legat-o aşa, ca să atragă atenţia asupra naturii sexuale a actului sau poate ca să-i batjocorească trupul, arătându-l gol lumii.

— De ce?

— Nu ştiu încă.

— Poate că ştii.

— Trebuie să mă mai gândesc. Încep să cred că o cunoştea.

De fapt, ştiam că o cunoştea. Am mers în tăcere încă o vreme, apoi i-am spus Cynthiei:

— Nu ştiu de ce s-a întâmplat, dar cum ţi se pare următoarea versiune asupra celor întâmplate: Ann Campbell pleacă de la statul-major şi se duce direct la poligon, oprindu-se la o distanţă bună de postul de gardă al lui Robbins. Avea o întâlnire, stabilită dinainte, cu un iubit. Făceau des asta. El se joacă de-a banditul înarmat şi pune mâna pe ea, o obligă să se dezbrace şi încep un joc pervers de-a robia sado-masochistă. M-am uitat la Cynthia. Înţelegi ce vreau să spun?

— Nu ştiu nimic despre perversiunile sexuale. Asta e specialitatea ta.

— Bine spus.

— Scenariul tău seamănă cu o fantezie masculină. Ce femeie ar suporta toate astea, să fie legată pe pământul rece şi să numească asta distracţie?

Mi-am dat seama că va fi o zi lungă şi nici măcar nu-mi luasem micul dejun.

— Ştii de ce i-a tras chiloţii în jurul gâtului, sub frânghie?

— Nu, de ce?

— Uită-te în manualul de omucideri, la capitolul asfixie sexuală.

— Bine.

— De asemenea, ai observat că părea să aibă o pată de asfalt pe talpa piciorului drept?

— Nu.

— Dacă era de pe drum, ce a căutat cu picioarele goale acolo?

— S-a dezbrăcat în sau lângă jeep.

— Atunci, de ce era sutienul în poligon?

— Poate a fost obligată să-şi scoată hainele în/sau lângă jeep, apoi ea sau atacatorul le-a dus acolo unde a fost legată.

— De ce?

— Făcea parte din scenariu, Paul. Atacatorii au fantezii teribil de încurcate pe care le pun la punct în mintea lor, lucruri care au o puternică semnificaţie sexuală, dar numai pentru ei şi pentru nimeni altcineva. Să oblige o femeie să se dezbrace, apoi să-şi care singură hainele la locul unde are intenţia să o violeze poate să fie singura sa fantezie.

— Deci te pricepi? Nu e numai specialitatea mea.

— Cunosc actele sexuale patologice şi deviaţiile criminale. Nu ştiu prea multe despre perversiunile sexuale consimţite.

— Linia dintre cele două e cam subţire şi, uneori, chiar invizibilă, am subliniat eu, renunţând să-i răspund la ironie.

— Nu cred că Ann Campbell a consimţit. În mod sigur, nu a fost de acord să fie strangulată până la moarte.

— Sunt multe posibilităţi, am zis gânditor, e mai bine să nu ne cramponăm de niciuna.

— Ne trebuie raportul laboratorului, rezultatele autopsiei şi trebuie să punem oamenilor întrebări.

Vorbise la plural? Am privit peisajul de afară, în tăcere. Am încercat să-mi amintesc ce ştiam despre Cynthia. Era dintr-o regiune rurală din Iowa, absolvise universitatea de stat, avea un doctorat în criminologie, pe care şi-l luase la o universitate civilă, prin Programul de îmbunătăţiri Tehnologice al Armatei. Multe alte femei şi minorităţi, pe care le avem în armată, beneficiaseră de mai mulţi bani, educaţie, prestigiu şi posibilităţi de a face carieră, la care nu puteau spera acasă, la fermă, în ghetou sau în orice alt mediu dezavantajat din care proveneau. Cynthia, parcă-mi aminteam, exprimase puncte de vedere pozitive faţă de armată – călătorie, muncă interesantă, siguranţă, recunoaştere şi aşa mai departe. Nu era rău pentru o fată de la ţară.

— M-am gândit la tine, i-am spus.

Niciun răspuns.

— Ce fac părinţii tăi? am întrebat-o, deşi nu-i cunoşteam.

— Bine. Ai tăi?

— Bine. Încă mai aşteaptă să mă maturizez, să mă las agăţat şi să-i fac bunici.

— Maturizează-te, întâi.

— Bun sfat!

Uneori, Cynthia poate să fie sarcastică, dar e numai un mecanism de apărare, atunci când e nervoasă. Oamenii care au avut cândva o relaţie sexuală, dacă nu sunt nesimţiţi şi sunt umani, respectă relaţia care a fost între ei şi, poate, chiar simt puţină afecţiune faţă de fostul partener. Dar există şi un sentiment de stânjeneală atunci când stau unul lângă altul, aşa cum stăteam noi, şi niciunul nu ştia ce cuvinte sau intonaţie a vocii să adopte.

— M-am gândit la tine, am repetat. Vreau să-mi răspunzi la asta.

A răspuns:

— Şi eu m-am gândit la tine.

Amândoi am tăcut, ea a condus mai departe, cu privirea drept înainte şi capul nemişcat.

Câteva cuvinte despre Paul Brenner, cel care stătea pe locul din dreapta. Sunt din sudul munţilor Boston, irlandez, catolic, dar tot nu recunosc o vacă atunci când văd una, am absolvit liceul, sunt dintr-o familie de muncitori. Nu am intrat în armată ca să scap de acasă, armata a venit după mine, pentru că ducea un război terestru în Asia, şi îi spusese cineva că din fiii muncitorilor ies infanterişti buni.

Ei bine, trebuie că am fost un infanterist bun, pentru că am supravieţuit acolo un an. De atunci, am urmat cursuri la colegiu, am primit felicitările armatei, am urmat cursuri de criminalistică şi am urmat şcoala vieţii. Sunt destul de schimbat ca să nu mă mai simt bine acasă, dar nu mă simt bine nici în casa colonelului, unde beau mult şi conversez cu soţiile ofiţerilor, care sunt fie prea urâte, ca să le vorbeşti, fie prea arătoase, ca să te mulţumeşti cu mici conversaţii.

Deci, iată-ne, Cynthia Sunhill şi Paul Brenner, din colţuri opuse ale Americii de Nord, din lumi diferite, amanţi la Bruxelles, întâlnindu-ne din nou în extremul sud, cu o singură experienţă în comun – aceea de a fi privit trupul gol al fiicei unui general. Pot oare dragostea şi prietenia să înflorească în astfel de condiţii? Eu nu aş fi pariat.

— Am fost foarte surprinsă aseară, când te-am văzut. Iartă-mă, dacă am fost mojică.

— ”Dacă” e de prisos.

— Ei bine, atunci am să-mi cer scuze fără nicio ezitare. Dar tot nu-mi placi.

Am zâmbit.

— Dar ţi-ar plăcea să lucrezi la cazul ăsta.

— Da, aşa că voi fi amabilă cu tine.

— Vei fi amabilă cu mine, pentru că sunt ofiţerul tău superior. Dacă nu eşti amabilă, te fac pachet şi te trimit înapoi.

— Termină cu afectarea, Paul. Nu ai să mă trimiţi nicăieri, şi eu nu am să mă duc nicăieri. A continuat: Trebuie să rezolvăm un caz şi trebuie să punem relaţia noastră la punct.

— În ordinea asta?

— Da, în ordinea asta.