10

Cynthia a băgat maşina în viteză şi am plecat din centrul garnizoanei spre rezervaţia împădurită.

— Frumos costum, a spus ea.

— Mulţumesc.

The Grateful Dead cânta acum A Touch of Grey. Am oprit discul.

— Ai mâncat? s-a informat ea.

— Nu.

— Ai făcut ceva folositor?

— Probabil că nu.

— Te apasă ceva?

— Da.

— Karl poate să fie sâcâitor.

— Dacă îl mai suni cu privire la cazul ăsta, te dau în judecată.

— Am înţeles, să trăiţi!

Am mers un timp în tăcere.

— Să-mi dai numărul de telefon şi adresa ta, a spus ea apoi.

I le-am dat, iar ea a adăugat:

— Eu stau într-o locuinţă pentru ofiţerii veniţi în vizită. De ce nu te muţi şi tu acolo? Adică, într-o locuinţă pentru ofiţeri aflaţi în vizită. E mai convenabil.

— Îmi place la Pinii Şoptitori.

— Parcările pentru rulote din păduri sunt pline de fantome.

— Nu şi pentru bărbaţii adevăraţi.

— A… stai cu cineva?

A crezut că e ceva nostim şi a râs de propria glumă, apoi şi-a acoperit gura cu un gest teatral.

— Vai, iartă-mă, a spus. Ar trebui să încerc să-ţi văd părţile bune.

— Nu-ţi pierde vremea.

Cynthia nu e o femeie înşelătoare, dar se ştia că înşală. O mică distincţie, dar importantă. De fapt, e sinceră şi cinstită şi, dacă îi place cum arată un bărbat sau ce face, îi spune. Am sfătuit-o să nu mai fie aşa de sinceră, pentru că unii bărbaţi o iau drept invitaţie. Dar nu a înţeles, şi asta e femeia care anchetează cazuri de viol.

— Avem o secretară, gradatul Baker, i-am spus.

— Bărbat sau femeie?

— Nu bag de seamă asemenea amănunte. Şi, fiindcă veni vorba, ce religie ai?

A zâmbit, şi-a scos din cămaşă plăcuţa de identificare şi a citit-o, conducând în continuare maşina.

— Să vedem… AB… americană-baptistă?… Nu, asta e grupa de sânge… Uite… prezbiteriană.

— Nu mă amuză.

— Îmi pare rău, dar Karl ştia că e o glumă.

— Karl nu-şi dă seama că e vorba de o glumă decât atunci când râd cei din jurul lui.

— Haide, Paul, tu nu iei în serios, oricum, toate sensibilităţile astea. Ţi-aş face o sugestie, dacă-mi dai voie – ai grijă. Nu trebuie să foloseşti un limbaj de lemn, nici să-ţi mărturiseşti ideile preconcepute, dar nici să râzi de noile idei. Din punct de vedere profesional, nu ai altă soluţie.

— Eşti comisar?

— Nu, sunt partenera ta. M-a bătut uşor pe mână. Nu face pe grozavul cu mine.

— Bine.

Era limpede că Cynthia se afla într-o dispoziţie mai puţin bătăioasă. Fie că i se întâmplase ceva plăcut în cele două ore cât lipsise, fie îşi reamintise unele lucruri despre Paul Brenner, care nu erau deloc rele. Ca să revin la treburile noastre, am întrebat-o:

— Ai căutat „asfixia sexuală”?

— Sigur. E curată nebunie.

— Sexul e curată nebunie, dacă tei gândeşti bine.

— Poate pentru tine.

— Spune-mi ce-i cu asfixia sexuală.

— Bine… în principiu, înseamnă strângerea unei frânghii în jurul gâtului în timpul actului sexual. De obicei, o practică bărbaţii când se masturbează. Autoerotism. Dar se ştie că şi femeile practică asfixia autoerotică. Uneori, partenerii heterosexuali şi homosexuali şi-o fac reciproc în timpul actului sexual. De obicei, este un act consensual, dar nu întotdeauna, şi, uneori, duce la moarte, fie accidental, fie voit. Atunci, intervine poliția.

— Corect. Ai văzut vreodată aşa ceva?

— Nu. Dar tu?

— Ai pus-o vreodată în practică?

— Nu, Paul! Dar tu?

— Nu, dar am văzut o dată. Un tip a aranjat lucrurile astfel, încât să se strângă de gât în timp ce se masturba privind un film porno la video. Nu a vrut să moară, dar masa pe care se urcase a alunecat şi el s-a spânzurat de-a binelea. O moarte autoerotică. Poliția militară a crezut că s-a sinucis, bineînţeles. Dar, când victima e dezbrăcată şi are în jur obiecte erotice, atunci eşti sigur că a fost un accident, încearcă să explici asta familiei.

— Îmi închipui. A clătinat din cap. Nu sunt sigură că e ceva amuzant. Nu scrie în manual.

— Scrie în alte manuale. Uite ce amuzant e: când provoci o întrerupere a fluxului de sânge şi oxigen în creier, unele senzaţii sunt amplificate, în parte ca urmare a diminuării autocontrolului. O lipsă temporară de oxigen provoacă ameţeală, delir şi chiar euforie. E o beţie fără alcool sau droguri. În această stare, mulţi oameni încearcă o excitaţie sexuală mai intensă. Am auzit că, atunci când eşti gata, chiar eşti gata, dar, dacă greşeşti, atunci eşti gata de-a binelea. S-a terminat cu tine.

— Nu-i deloc distractiv.

— Nu. Numai o parte din toate astea e chestie de psihologie. Cealaltă parte ţine de comportamentul ritual care acompaniază majoritatea actelor de asfixie sexuală – nuditatea sau purtarea unor haine neobişnuite, obiectele sexuale şi materialele erotice, imaginaţia, punerea în scenă şi, în cele din urmă, pericolul.

— Cine a inventat asta?

— Fără îndoială, a fost descoperită accidental. Poate sunt fresce în piramidele egiptene. Fiinţele umane nu încetează să fie ingenioase când e vorba de propria plăcere.

A rămas tăcută şi a condus în continuare maşina, apoi s-a uitat la mine şi, în cele din urmă, a întrebat:

— Tu crezi că asta s-a întâmplat cu Ann Campbell?

— Da… l-a pus chiloţii în jurul gâtului, ca să nu rămână vreo urmă demascatoare. E ceva specific pentru asfixia sexuală atunci când nu există intenţia ca ea să ducă la moarte. Acesta e un mod de a interpreta scena pe care am văzut-o, dar să examinăm şi probele aduse de laborator.

— Unde sunt hainele ei?

— Poate le-a lăsat pe undeva.

— De ce?

— Face parte din ideea de pericol şi depinde de imaginaţie. Cum ai spus mai devreme, nu avem posibilitatea să ştim ce avea semnificaţie sexuală pentru ea sau ce fantezii complicate construise mintea ei. Gândeşte-te, dacă vrei, la propria grădină secretă a plăcerilor şi încearcă să-ţi închipui ce ar crede altă persoană despre aceste scenarii. Ca să umplu tăcerea stânjenitoare, am adăugat: Acest tip de personalitate este, în fond, satisfăcut numai de propriile fantezii, cu sau fără partener. Încep să cred că ce am văzut noi în poligonul şase a fost produs, regizat şi scris de Ann Campbell, nu de partenerul sau agresorul ei.

Cynthia nu a spus nimic, deci eu am continuat:

— Mai degrabă a fost un act consimţit care includea şi asfixia sexuală, iar partenerul ei a omorât-o din greşeală sau intenţionat, într-un moment de furie. Un atacator, un străin, care era înclinat spre viol şi crimă nu i-ar fi pus chiloţii în jurul gâtului pentru a nu lăsa urme prea vizibile.

— Dar gândeşte-te că, poate, partenerul ei nu a omorât-o într-un moment de furie. Poate, partenerul a vrut s-o omoare, iar ea a crezut că era vorba de un joc.

— Iată încă o posibilitate.

— Mă tot gândesc la camera aceea din subsol, a spus Cynthia. S-ar putea să existe bărbaţi care să-i fi dorit moartea din cauza geloziei, din dorinţa de răzbunare sau poate că ea şantaja pe cineva.

— Ai dreptate. Era o victimă potenţială. Dar avem nevoie de mai multe informaţii. Ai să însemnezi toate astea în dosarul cazului. Bine?

A dat din nou din cap, fără să spună nimic. Evident, Cynthia, care avusese de-a face cu violuri obişnuite ce nu duceau la crimă, era puţin depăşită de aceste noi aspecte ale depravării umane şi de numeroasele aspecte ale sexualităţii. Totuşi, eram sigur că văzuse femei brutalizate de bărbaţi, dar clasificase, probabil, aceste cazuri sau le categorisise în vreun fel care să-i permită să le înţeleagă. Nu părea să-i urască pe toţi bărbaţii – de fapt îi plăceau bărbaţii –, dar îmi închipuiam cum ar fi putut sau cum va începe, într-o zi, să-i urască.

— Cazul Neely. Cine a fost individul? am întrebat-o.

— Un elev de la Şcoala de Infanterie. S-a îndrăgostit de infirmieră şi a urmărit-o până la maşina ei, într-o noapte, când ea pleca de la spital. A dat o declaraţie completă şi îşi va cere iertare, apoi va recunoaşte că e vinovat şi va lua cinci, până la zece ani.

Am dat din cap. În armată, nu se proceda aşa, dar devenise din ce în ce mai răspândit obiceiul ca acuzatul sau criminalul, care recunoscuse, să ceară iertare victimei sau familiei acesteia, precum şi comandantului victimei. Mie mi se pare mai curând un obicei japonez decât englezesc, dar cred că merge. Ironia sorţii făcea ca acest obicei să fi fost instituit la Fortul Hadley de către generalul Campbell.

— Dumnezeule, nu aş vrea să fiu în pielea tipului care va trebui să ceară iertare generalului, pentru că i-a violat şi ucis fiica.

— Ţi-ar fi foarte greu să găseşti cuvintele potrivite, a fost de acord Cynthia. Ne-am întors la ideea de viol şi crimă?

— Poate. Dar s-ar putea să fi fost crimă şi viol. Vrei să vorbim despre necrofilie?

— Nu. Îmi ajunge.

— Amin.

Drept în faţă, vedeam silueta unui cort uriaş, verde, deschis în părţi, ca un pavilion din acelea folosite pentru petrecerile la iarbă verde. Cei de la laborator le folosesc în cazurile de crime în spaţii deschise, pentru a proteja urmele de intemperii.

— Apreciez faptul că i-ai spus lui Karl câtă încredere ai în mine.

Nu-mi aminteam de conversaţia aceea cu Karl, aşa că nu i-am răspuns la remarcă.

— Karl vrea să reconstituim crima, cu ţăruşii de cort, frânghiile şi toate celelalte. Tu vei fi Ann Campbell.

S-a gândit o clipă la ce-i spusesem.

— Foarte bine… Nu ar fi prima dată.

— Bun. Abia aştept.

Ajunseserăm, şi Cynthia a parcat în spatele camionetei echipei de la laborator.

— O să vedem din nou cadavrul? a întrebat.

— Nu.

Probabil că începuse să se umfle şi împrăştia o uşoară duhoare şi, oricât de iraţional şi neprofesional ar părea, voiam să mi-o amintesc pe Ann Campbell aşa cum era înainte.