30

Am îndreptat maşina spre Clubul Ofiţerilor şi am condus în linişte.

— De ce crezi că a ucis-o Kent? am întrebat-o pe Cynthia.

— Din instinct.

— Instinctul îl împingea pe Kent între picioarele lui Ann Campbell. De ce crezi că a omorât-o?

— Nu ştiu dacă a omorât-o el, Paul. Dar i-am eliminat pe ceilalţi suspecţi. Cei doi Yardley au alibiuri verificate, ştim ce a făcut colonelul Moore, iar soţii Fowler sunt martori unul pentru celălalt; generalul şi doamna Campbell sunt şi ei curaţi în privinţa asta, după părerea mea. Sergentul St John şi ECI Casey, care au găsit cadavrul, nu sunt suspecţi, cum nu e niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă sau despre care am auzit.

— Dar mai există şi maiorul Bowes, colonelul Weems, locotenentul Elby, preotul garnizoanei, medicul şi încă alţi treizeci de ofiţeri care aveau o motivaţie. În plus, mai sunt şi soţiile acestor ofiţeri, dacă te gândeşti bine. E o posibilitate.

— Adevărat. Şi ar putea foarte bine să fie altcineva de care nici măcar nu am auzit. Dar trebuie să iei în considerare ocazia şi dorinţa de a ucide.

— Exact. Din nefericire, nu avem timp să-i interogăm pe toţi bărbaţii din jurnalul ei. Şi nu mi-ar plăcea s-o facă cei de la FBI, pentru că vor scrie câte un raport de două sute de pagini pentru fiecare dintre ei. Kent e un suspect posibil, dar nu vreau să fie un suspect la îndemână, aşa cum el – şi alţi câţiva de aici – au încercat să facă din colonelul Moore.

— Înţeleg. Dar tocmai mi-a dat prin cap ce bine se potriveşte Kent.

— Când a fost asta?

— Nu ştiu. Sub duş.

— Să trecem peste asta.

— Crezi că o să vină să bea ceva cu noi?

— N-a spus nimic precis. Dar, dacă el e criminalul, va veni. Figura asta a reuşit întotdeauna. Toţi vor să fie aproape, să vadă, să audă, să încerce să influenţeze ancheta. N-aş putea spune cu certitudine că, dacă vine să bea un pahar cu noi, Kent este ucigaşul, dar, dacă nu vine, pariez că nu este el.

— Înţeleg.

În anii petrecuţi la DIC, reuşisem să evit toate persoanele care aveau o funcţie de conducere, bătaia de cap cu sensibilitatea acestora, problemele legate de rasă şi sex şi aşa mai departe, fapt care explica de ce aveam acum probleme cu noua armată. Urmasem multe cursuri de conducere, unde aflasem tot ce trebuia să ştiu despre relaţiile umane, ca de exemplu: să-i respect pe subordonaţi şi pe superiori, să nu cer oamenilor să facă ceva ce eu nu aş face, să le câştig respectul, nu să-l cer, şi să îi laud atunci când era cazul. În acest spirit, i-am spus Cynthiei:

— Faci o treabă foarte bună, dai dovadă de iniţiativă bună, de o judecată sănătoasă şi echilibru atunci când lucrezi sub presiune. Eşti foarte bună profesionistă, foarte pricepută şi muncitoare. E o plăcere să lucrez cu tine.

— E cumva un mesaj înregistrat?

— Nu, eu…

— E lipsit de simţire, Paul. Complet plat. Vorbeşte din inimă, dacă ai aşa ceva.

— Mă jigneşti. Am intrat în parcarea de la Clubul Ofiţerilor şi am ocupat un loc. Asta e părerea mea…

— Te iubesc. Spune-mi asta.

— Ţi-am spus anul trecut. De câte ori…

— Spune-mi!

— Te iubesc!

— Bun.

A coborât din maşină, a trântit uşa şi a început să traverseze parcarea. Am urmat-o. Nu am mai schimbat nicio vorbă până când am ajuns înăuntru. Am găsit o masă liberă într-un colţ şi m-am uitat la ceas, care arăta ora 20.15. Restaurantul era plin, dar holul era pe jumătate gol, acum că ora fericită, când băuturile sunt la jumătate de preţ, era pe sfârşite. Noua armată nu agreează oficial acest obicei, dar cluburile sunt cvasiindependente, iar unele dintre ele respectă încă această veche şi onorabilă tradiţie a paharului ieftin de whisky timp de o oră sau două înaintea cinei, o mică recompensă pentru ceea ce trebuie să înghită un militar, lucru pe care un civil nu l-ar face în ruptul capului, afară doar dacă nu e un proaspăt imigrant de sub o dictatură militară. Dar armata are şi părţile ei bune. Din nefericire, tot mai rare în zilele noastre. O chelneriţă a venit, iar Cynthia a comandat un whisky cu cola. Eu am cerut un whisky cu o bere.

— Sunt deshidratat. Doamne, cald mai e afară!

— Ai transpirat ca un porc toată ziua, a fost ea de acord. A zâmbit: Ţi-ar trebui un duş.

— Avem timp?

— S-ar putea să fie nevoie să-l facem din nou împreună.

— Avem o slujbă acaparatoare.

Au venit băuturile şi am toastat.

— Pentru Ann Campbell, a spus Cynthia. Vom face tot ce putem pentru tine, căpitane.

Am băut.

— Cazul ăsta mă dă gata, am zis. O fi din pricina cazului sau din pricină că sunt eu bătrân şi obosit?

— Cazul e de vină, Paul. Pentru că tu nu eşti nepăsător. Pentru că nu e un caz oarecare. E tragedia unui om.

— Ce alt fel de tragedii mai există? Suntem cu toţii la un pas de tragedie.

— Aşa e. Când vom găsi ucigaşul, nu vom avea timp să sărbătorim. Se va ivi altă tragedie. Va fi cineva care a cunoscut-o. Poate că a şi iubit-o.

— Ca şi Kent.

— Da. Mă gândesc mereu la ceva ce am citit cândva… ceva la care mă gândesc atunci când interoghez o femeie care a fost violată. Sună aşa: „În comparaţie cu ruşinea, moartea nu e nimic”. Cred că asta s-a întâmplat aici, începând cu ruşinea şi umilinţa lui Ann Campbell, de la West Point. Gândeşte-te, Paul. Acolo, ofiţerii sunt învăţaţi să fie mândri, hotărâţi, drepţi. Oamenii, ca Ann Campbell, sunt deja predispuşi la acest tip de personalitate, aşa încât se îndreaptă spre locurile ca West Point. Apoi, când li se întâmplă aşa ceva, un viol, o umilire, nu pot să înfrunte situaţia. Ei nu se pleacă, aşa cum face majoritatea oamenilor. Stau drepţi, apoi se prăbuşesc.

Am dat din cap.

— Înţeleg.

— Încearcă să se adune şi continuă, dar nu mai sunt niciodată aceiaşi. De fapt, nicio femeie nu mai este, după un viol, dar o persoană ca Ann Campbell nici nu poate să înceapă să se vindece pe dinăuntru.

— Să înţeleg, deci, că unii oameni cred că singurul leac, pentru ruşine şi umilinţă, este răzbunarea.

— Exact. Deci, mai fă un pas şi gândeşte-te la ofiţerul care e un bărbat obişnuit. A fost sedus de Ann Campbell în aproximativ treizeci de minute, inclusiv băutura, a fost condus într-o cameră specială pentru jocuri sexuale şi încurajat să se angajeze în acte sexuale anormale, apoi, la un moment dat, fie este îndepărtat, fie Ann îl roagă să încalce câteva reguli pentru ea. El încearcă diferite sentimente… începând cu mica vanitate masculină, la gândul că a cucerit-o, şi, poate, şi ruşine, dacă este căsătorit şi ia în serios codul ofiţerilor. Majoritatea bărbaţilor nu s-ar simţi ruşinaţi din cauza unui act liber consimţit, dar unii dintre ei – ofiţerii, preoţii, stâlpii comunităţii – vor fi. Şi, aşa, revenim la gândul că: „În comparaţie cu ruşinea, moartea nu e nimic”. Numeşte acest sentiment dezonoare şi plasează-l într-un context militar. Lucrul acesta e valabil pentru Ann Campbell, generalul Campbell şi pentru oricare dintre bărbaţii care au dorit fie să moară ei înşişi, fie Ann Campbell. De aceea cred că a omorât-o cineva pe care îl cunoştea, cineva care a simţit că actul acesta era un mod de a pune capăt, atât ruşinii şi dezonoarei victimei, cât şi ucigaşului. Kent, ca poliţist rigid şi ofiţer, se potriveşte foarte bine cu această teorie.

Am dat din cap. Şi eu mă gândisem la ceva asemănător, deşi din alt punct de vedere. Dar era interesant faptul că amândoi făcuserăm un profil psihologic al ucigaşului, care s-ar fi potrivit lui Kent. Nimic nu se compară cu momentul când îţi pică fisa.

— Kent, am zis, Kent…

— Vorbeşti de lup…

Colonelul Kent a intrat şi câteva capete s-au întors după el. După oricare şef de poliție se întorc, de obicei, capetele sau privirile alunecă în lături. Dar acum, la Hadley, crima era încă recentă, iar Kent era omul zilei. Ne-a văzut şi a venit spre noi.

Şi Cynthia, şi eu ne-am ridicat în picioare, conform etichetei. În particular, puteam să-i dau şuturi în fund, dar, în public, îi arătam respectul care i s-ar fi cuvenit.

A luat loc şi ne-am aşezat şi noi. O chelneriţă a apărut şi Kent a comandat băuturi pentru noi şi un gin cu tonic pentru el.

— Fac cinste, a spus.

Am vorbit vrute şi nevrute un timp, căzând cu toţii de acord că tensiunea era mare, că toţi îşi pierduseră răbdarea, somnul de noapte, că zilele erau fierbinţi şi tot felul de astfel de lucruri. Dar, oricât de indiferenţi şi de vorbăreţi puteam fi eu şi Cynthia, Kent era un profesionist şi bănuia ceva sau poate că se simţea încolţit.

— Mai rămâneţi aici după înmormântare şi după ce îi puneţi la curent pe agenţii FBI? ne-a întrebat el.

— Cred că asta trebuie să facem, i-am răspuns. Dar aş vrea să plecăm mâine, înainte de căderea nopţii.

A dat din cap şi ne-a zâmbit.

— Voi doi vă înţelegeţi bine? Sau v-am dat cumva o idee?

Cynthia a zâmbit la rândul ei.

— Am reînnoit o prietenie veche.

— Bun. Unde v-aţi cunoscut?

— La Bruxelles.

— Frumos oraş.

Şi aşa mai departe. În cele din urmă, ne-a întrebat cu nonşalanţă:

— Deci Moore nu este, categoric, ucigaşul?

— Nimic nu e precis, a răspuns Cynthia, dar nu credem că el ar fi. A fost cât pe ce să acuzăm un nevinovat.

— Dacă este nevinovat. Ziceaţi că el a legat-o şi a lăsat-o acolo?

— Exact, am răspuns. Nu pot să-ţi spun de ce, dat ştim că aşa s-a întâmplat.

— Atunci e complice la crimă.

— Din punct de vedere legal, nu, am spus. A fost ceva cu totul diferit.

— Ciudat. Specialista voastră în computere a găsit ce voiaţi?

— Aşa cred. Din nefericire, pentru câţiva indivizi. Ann Campbell ţinea un fel de jurnal sexual în computer.

— Isuse… Sunt şi eu acolo?

— Aşa cred, Bill. Împreună cu alţi treizeci de ofiţeri, am adăugat.

— Dumnezeule! Ştiam că are mulţi… dar nu chiar atâţia… Doamne, mă simt ca un imbecil. Nu se poate să clasăm jurnalul ăla?

Am zâmbit.

— Ceva în genul „strict secretˮ? Adu-mi un motiv legat de securitatea naţională şi am să văd ce pot să fac. Până atunci, hotărârea o ia procurorul Curţii Marţiale sau procurorul general, sau amândoi. Cred că ai destui tovarăşi, ca să nu fii îngrijorat că vei fi remarcat.

— Da, dar sunt poliţist.

— În jurnal sunt alţii cu mult mai multă putere şi prestigiu decât tine.

— Asta e bine. Ce-i cu Fowler?

— Nu pot să-ţi spun. Dar ştiai că şi Burt Yardley se înfrupta din miere?

— Nu zău? Isuse…

— Vezi, ai mai multe în comun cu Burt decât ai crezut. Serios, Bill. Îl cunoşti bine?

— Numai profesional. Ne întâlneam la întrunirile lunare ale poliţiştilor.

Acolo se întâlneau civilii şi, gândindu-mă bine, mi-am dat seama că se întâlniseră destul de des, ca între doi şefi de poliție, militarul şi civilul, pentru a pune la cale o acoperire reciprocă.

— Aţi fost cumva la capelă? a întrebat Kent.

— Nu, a răspuns Cynthia. Cred că o să aşteptăm slujba de mâine. Tu te duci la capelă diseară?

S-a uitat la ceas.

— Bineînţeles. Doar i-am fost iubit.

— Cât de mare e capela aceea? am întrebat.

Am râs uşor amândoi, dar, hotărât, era o remarcă grosolană, iar Cynthia s-a uitat urât la mine.

— Doamna Kent e tot în Ohio? l-am întrebat.

— Da.

— Până când?

— Ăă… mai stă câteva zile.

— E drum lung cu maşina. Sau s-a dus cu avionul?

Mi-a aruncat o privire înainte de a răspunde.

— A preferat să zboare. S-a străduit să zâmbească. Pe mătură.

I-am întors zâmbetul forţat.

— Pot să te întreb dacă plecarea ei este legată de zvonurile urâte despre tine şi căpitanul Campbell?

— Ei bine… cred că şi asta a contribuit. Încercăm să punem lucrurile la punct. Dar ea nu ştie precis. Doar bănuieşte. Nu eşti căsătorit, dar poate înţelegi.

— Am fost căsătorit. Cynthia e căsătorită.

S-a uitat la ea.

— Adevărat? Cu un militar?

— Da. E la Benning.

— Grea viață!

Şi tot aşa. O conversaţie plăcută. Doi ofiţeri specialişti, de la DIC, şi un ofiţer de carieră, comandantul poliției militare, care beau ceva împreună şi stau de vorbă despre viaţă, dragoste, slujbă şi, din când în când, strecoară între aceste subiecte şi crima. Este o tehnică interesantă de interogatoriu, destul de eficace în anumite situaţii, cum e aceasta. Eu îi spun crima-sandvici: un pic de pâine, carne, salată, sânge, brânză, roşie, sânge şi aşa mai departe.

Dar Bill Kent nu era un suspect oarecare şi aveam impresia clară că ştia despre ce era vorba şi că ştia că noi ştim că el ştie, şi aşa mai departe. Aşa încât totul a fost ca un mic dans, o şaradă, până în clipa în care privirile noastre s-au întâlnit şi atunci el a ştiut sigur şi eu am ştiut sigur.

Atunci când cineva îşi dă seama că îl suspectez, situaţia devine jenantă pentru toţi, iar suspectul adoptă o nepăsare exagerată, încercând să demonstreze că se simte în largul lui. Uneori, un soi de logică perversă sau răsturnată îl domină şi suspectul devine agresiv.

— Îmi pare bine că v-am încredinţat vouă cazul, a spus Kent. Eram aproape sigur că Bowes era încurcat cu ea, dar nu am vrut să vă spun, pentru cazul în care nu era adevărat. Nu are anchetatori specializaţi în omucideri în echipa lui şi, oricum, ar fi fost trimis cineva, ca voi doi, de la Falls Church. Sau ar fi chemat imediat FBI-ul. M-am bucurat că eraţi aici. S-a uitat la mine şi a continuat: Am mai lucrat împreună şi ştiam că eşti potrivit pentru acest caz. Mai aveţi cazul numai până mâine la prânz, nu-i aşa? Dar ştii ceva? Cred că o să găsiţi soluţia înainte de amiază.

Am mai stat un minut, jucându-ne cu paharele şi cu şervetele. Şi eu, şi Cynthia ne întrebam dacă la masă stătea un ucigaş, iar Bill Kent se gândea la sfârşitul iminent al carierei lui şi poate era tentat să ne spună ceva care să ne scoată de acolo până a doua zi la amiază.

Uneori, oamenii au nevoie de încurajări, de aceea i-am spus astfel, încât să înţeleagă:

— Bill, nu vrei să facem o plimbare? Sau să mergem la tine la birou? Ca să stăm de vorbă.

A clătinat din cap.

— Trebuie să plec. S-a ridicat în picioare. Ei bine… sper că măcelarii ăia de la morgă au lăsat-o destul de întreagă, ca să se poată ţine sicriul deschis. Aş vrea să o mai văd o dată… Nu am o fotografie a ei… Şi-a mai stors un zâmbet.  Într-o legătură extraconjugală, nu sunt prea multe amintiri.

De fapt, era o cameră plină cu amintiri. Cynthia şi cu mine ne-am ridicat la rândul nostru şi i-am spus:

— Ia unul dintre posterele acelea pentru recrutare, înainte ca altcineva să se gândească s-o facă. E o piesă de colecţie.

— Aşa e.

— Mulţumesc pentru băuturi, am spus.

S-a întors şi a plecat.

Ne-am aşezat la loc. Cynthia s-a uitat după el, apoi a spus, ca pentru sine:

— Poate că era supărat din cauză că-şi vede cariera terminată, din cauză că s-ar putea ca, în curând, să cadă în mod public în dizgraţie din cauza căsătoriei lui ameninţate şi din cauza morţii cuiva la care ţinea. Poate că asta am văzut. Sau… el e ucigaşul.

— E greu să apreciezi purtarea lui, dat fiind prin ce trece. Totuşi, ştii ce se spune despre ochi… ei au propriul limbaj, venit din inimă şi din suflet. Ei vorbesc despre dragoste, durere, ură, nevinovăţie şi vinovăţie. Ei spun adevărul chiar şi atunci când persoana minte.

Cynthia m-a aprobat.

— Aşa este.

Am rămas tăcuţi un timp.

— Deci? a întrebat apoi Cynthia.

M-am uitat la ea, ea s-a uitat în ochii mei, ca pentru a face o experienţă, cred, şi amândoi am căzut de acord, fără o vorbă, că Bill Kent era omul nostru.