6

Dormitorul principal, aşa cum am mai spus, era ordonat şi curat, cu excepţia sticlei cu parfum, spartă pe jos, în baie, şi care acum parfuma tot locul. Mobila era modernă şi funcţională, scandinavă, cred, şi nu avea nimic care să sugereze că era vorba de o doamnă. Mi-a dat prin cap că nu mi-ar fi plăcut să fac dragoste în camera aceea. Nici covorul nu era potrivit pentru dormitor, un covor berber, strâns ţesut, unde piciorul nu lăsa urme. Totuşi, ceva ieşea în evidenţă: douăzeci de sticluţe cu parfum, despre care Cynthia spunea că sunt foarte scumpe, şi hainele civile din dulap, despre care ea afirma că erau la fel de costisitoare. Un al doilea dulap, mai mic – care ar fi trebuit să fie „al lui”, dacă ar fi avut un soţ sau un amant – era plin cu uniforme militare impecabile, pentru vară, inclusiv uniforma de antrenament, uniforma de luptă, bocancii de luptă şi toate accesoriile necesare. Şi mai interesant, în fundul dulapului, era o puşcă M-16, cu magazia plină şi un încărcător plin, încărcată şi armată, gata de tragere.

— Asta e de provenienţă militară – în întregime automată.

— Scoaterea ei din garnizoană nu e autorizată, a observat Cynthia.

— Dumnezeule!

Am mai scotocit puţin, şi tocmai mă uitam prin sertarul cu lenjerie al lui Ann Campbell când Cynthia a spus:

— Te-ai mai uitat acolo, Paul, nu mă face să mă simt prost.

— Mă uit după inelul ei de la West Point, am răspuns plictisit. Nu-l avea pe deget şi nu e nici în cutia cu bijuterii.

— I-a fost scos de pe deget. Am văzut urma.

Am împins la loc sertarul.

— Ţine-mă la curent.

— Şi tu la fel, a replicat ea. Baia era gata oricând, cum se zice în armată: imaculată ca o pereche de mânuşi albe de la West Point. Chiar şi rezervorul de la WC fusese şters ca la carte şi pe jos nu era niciun fir de păr, cu atât mai puţin pâr pubian de la vreun străin brunet.

Am deschis dulapul de medicamente, care conţinea sortimentul obişnuit de cosmetice, produse pentru femei şi aşa mai departe. Nu era niciun medicament luat pe reţetă, niciun articol masculin pentru ras, numai o periuţă de dinţi, şi niciun produs mai puternic decât aspirina.

— Ce deduci din asta? am întrebat-o pe partenera mea.

— Nu era ipohondră, nu avea pielea uscată şi nici grasă, nu-şi vopsea părul şi îşi păstra anticoncepţionalele în altă parte.

— Poate le cerea bărbaţilor să folosească prezervative. Am adăugat: Poate ai auzit că acum sunt la modă prezervativele, din cauza bolilor. În ziua de azi, trebuie să fierbi oamenii înainte de a te iubi cu ei.

Cynthia a ignorat spusele mele.

— Sau poate era castă.

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Se poate aşa ceva?

— Nu se ştie niciodată, Paul. Nu se ştie niciodată.

— Sau o fi fost… cum se zice azi? Homo? Lesbiană? Care e termenul corect din punct de vedere politic?

— Ce importanţă are?

— Pentru raportul meu. Nu vreau să dau de necaz cu gândirea feministă din poliție.

— Ia termină, Paul!

Am ieşit din baie.

— Hai să vedem şi celălalt dormitor, a spus Cynthia.

Am traversat holul şi am intrat în camera mică. În acel moment, nu mă aşteptam să mai întâlnesc pe cineva, dar Cynthia şi-a scos pistolul şi m-a acoperit în timp ce m-am uitat sub patul dublu. În afară de pat, în cameră se mai aflau doar o toaletă şi o noptieră cu lampă. O uşă deschisă dădea într-o baie micuţă, care arăta ca şi cum nu ar fi fost folosită niciodată. Era limpede că această cameră nu fusese folosită niciodată; Ann Campbell o ţinea pentru oaspeţi.

Cynthia a tras la o parte cuvertura, descoperind salteaua goală. A spus:

— Aici nu doarme nimeni.

— Aşa s-ar părea.

Am deschis sertarele toaletei. Goale.

Cynthia a arătat spre două uşi mari, de pe peretele opus. M-am dat într-o parte şi am deschis una până la perete, înăuntru, lumina s-a aprins automat şi m-a cam orbit, ca şi pe Cynthia, pentru că se lăsase pe vine, cu arma pregătită. După câteva clipe, s-a ridicat şi s-a apropiat de ceea ce s-a dovedit a fi un dulap de cedru foarte încăpător. Am intrat amândoi în dulapul-cameră. Mirosea plăcut, ca o colonie ieftină pe care am avut-o eu odată şi care ţinea departe moliile şi femeile. De fiecare parte, se afla câte o bară lungă, pe care erau atârnate haine civile pentru orice climă de pe pământ şi uniforme militare, începând cu cele vechi de la West Point, până la uniforme pentru deşert, pentru ţinuturi arctice, uniforme albe de paradă, albastre şi de seară, pentru activităţi sociale, şi diferite alte uniforme uzate, plus sabia ei de la West Point. Raftul de sus era plin cu şepci, iar pe jos era încălţămintea.

— Era un soldat ordonat, am spus. La fel de bine pregătită pentru un bal al armatei sau pentru un război în junglă.

— Dulapul tău cu uniforme nu arată aşa?

— Dulapul meu arată ca un magazin care lichidează în a treia zi de vânzări de solduri.

De fapt, arată mult mai rău. Am o minte ordonată, însă lucrurile nu merg mai departe. În schimb, căpitanul Campbell părea curată, ordonată şi organizată în toate manifestările ei externe. Atunci, poate că mintea ei era un adevărat haos. Poate că nu. Femeia asta îmi scăpa cu desăvârşire.

Am ieşit din dulapul-cameră, apoi din camera de oaspeţi.

În timp ce coboram scările, i-am spus Cynthiei:

— Înainte de a fi la DIC, nu vedeam o urmă nici dacă îmi sărea în ochi.

— Şi acum?

— Acum, tot ce văd e o urmă. Lipsa de urme e o urmă.

— Chiar aşa? Eu nu am ajuns la nivelul ăsta, încă. Pare a fi Zen.

— Cred că e ceva sherlockian. Ştii, câinele care nu lătra noaptea. Am trecut în bucătărie. De ce nu lătra câinele noaptea?

— Era mort.

E greu să te obişnuieşti cu un partener nou. Nu-mi plac tipii tineri, linguşitori, care îţi sorb cuvintele. Dar nu-mi plac nici cei care fac pe deştepţii. Am vârsta şi gradul la care sunt respectat, şi-mi câştig respectul, dar tot sunt receptiv la câte ceva din realitate.

Cynthia şi cu mine am privit lung la uşa care ducea la subsol.

— Nevastă-mea lăsa urme peste tot, am zis, nu cu privire la uşă, ci la viață.

Ea nu a răspuns.

— Dar nu am văzut niciodată urmele.

— Ba le-ai văzut.

— Retrospectiv… da. Dar, în tinereţe, eşti cam obtuz, plin de tine, nu-i înţelegi bine pe ceilalţi oameni, nu ai fost minţit şi înşelat prea mult şi-ţi lipsesc cinismul şi neîncrederea, care fac un bun detectiv.

— Un bun detectiv, Paul, trebuie să despartă viaţa profesională de viaţa personală a lui sau a ei. Eu nu aş vrea un bărbat care îşi bagă nasul în treburile mele.

— Evident nu, dacă te uiţi la trecutul tău.

— Să te ia dracu’!

Scorul 1-0 pentru Paul. Am tras ivărul de la uşă.

— E rândul tău.

— Bine. Aş vrea să iei pistolul.

Mi-a dat pistolul ei Smith & Wesson şi a deschis uşa de la subsol.

— Poate ar trebui să mă duc să iau puşca aia de sus, m-am oferit eu.

— Niciodată să nu te bazezi pe o armă pe care ai găsit-o şi încă nu ai încercat-o. Aşa zice în manual. Strigă doar, apoi asigură-mi acoperirea.

Am strigat spre scări:

— Poliția! Vino la scară cu mâinile pe cap!

Asta e versiunea militară pentru „Mâinile sus” şi e mai logică, dacă te gândeşti bine. Nu a venit nimeni la picioarele scărilor, aşa că Cynthia a trebuit să coboare.

— Lasă luminile stinse, a spus ea cu vocea înceată. Am să o iau la dreapta. Aşteaptă cinci secunde.

— Aşteaptă tu o secundă!

M-am uitat în jur după ceva pe care să-l arunc în jos, pe scări, şi am ochit un prăjitor de pâine, dar Cynthia cobora pe scările pivniţei, cu paşi lungi, abia atingând treptele. Am văzut întoarcerea umărului spre dreapta şi nu am mai zărit-o. Am urmat-o, luând-o la stânga, şi m-am pomenit în poziţie de tragere, holbându-mă în întuneric. Am aşteptat în linişte zece secunde bune, apoi am strigat:

— Ed, John, acoperiţi-ne!

Aş fi vrut eu să fie vreun Ed sau John în jur, sau cum ar fi spus căpitanul Campbell: „Trebuie să creezi batalioane-fantomă în mintea duşmanului”.

Mi-am închipuit că, dacă ar fi fost cineva acolo, nu ar fi stat la pândă, ci ar fi atacat. Corect?

Oricum, Cynthia, care se săturase de prudenţa mea, a sărit înapoi pe scări şi a aprins lumina. Becurile fluorescente au pâlpâit peste subsolul vast, apoi au izbucnit în acea lumină puternică, albă, pe care am asociat-o cu locurile neplăcute.

Cynthia a coborât scările şi am examinat subsolul. Era obişnuita combinaţie de spălătorie şi uscătorie, atelier, debara, instalaţie de încălzire, de aer condiţionat şi aşa mai departe. Podeaua şi zidurile erau de beton netencuit, iar tavanul era din grinzi descoperite, acoperite cu instalaţii electrice şi ţevărie.

Am examinat atelierul şi colţurile întunecate, dar era cu totul neinteresant, cu excepţia faptului că Ann Campbell avea o mulţime de echipamente de sport. De fapt, tot peretele din dreapta al atelierului era plin de cuie, din tavan până la podea, din care ieşeau suporturi de sârmă, de toate mărimile şi formele, care susţineau schiuri, rachete de tenis, rachete de squash, o bâtă pentru baseball, echipament de scufundare şi aşa mai departe. Totul foarte organizat. De asemenea, fixat de zid cu şuruburi, era un poster al centrului de recrutare, cam de doi metri, care o înfăţişa pe nimeni alta decât pe căpitanul Ann Campbell în mărime naturală, în uniformă, cu tot echipamentul de luptă, cu o puşcă M-16 sub braţul drept, un radiotelefon la urechi, desfăcând o hartă a câmpului de luptă şi uitându-se la ceas. Avea faţa unsă cu cremă de camuflaj, dar numai un eunuc nu ar fi sucombat în faţa subtilei sexualităţi care emana din fotografie. În partea de sus a posterului, era un titlu: E timpul să-ți sincronizezi viaţa! În partea de jos, altul: Chiar azi, du-te la centrul de recrutare! Dar „Te vei întâlni cu cei de sex opus, veţi dormi împreună în păduri, vă veţi scălda în râuri şi veţi face multe alte lucruri în aer liber, acolo unde nu există intimitateˮ nu era scris nicăieri.

Poate puneam pe seama fotografiei propriile reverii sexuale, dar cred că tipii de la agenţia civilă de publicitate, care făcuseră posterul, cam ştiau ce vedea în el mintea mea murdară. Am arătat cu capul spre poster şi am întrebat-o pe Cynthia:

— Ce părere ai?

A ridicat din umeri.

— E un poster bun.

— Sesizezi mesajul sexual subliminal?

— Nu. Arată-mi-l.

— Păi… e subliminal. Cum să ţi-l arăt?

— Spune-mi care este.

Mă simţeam încolţit.

— O femeie înarmată. Arma e un obiect falic, un substitut de penis. Harta şi ceasul reprezintă dorinţa subconştientă de a face dragoste, dar la locul şi timpul fixate de ea. Vorbeşte cu un bărbat prin radiotelefon, îi dă coordonatele ei şi-i spune că are cincisprezece minute ca s-o găsească.

Cynthia s-a uitat la propriul ceas.

— Cred că e timpul să plecăm, Paul.

— Aşa e.

Am pornit spre scări, apoi m-am uitat înapoi în subsol.

— Lipseşte o porţiune din podea.

Ca la un semn, ne-am întors amândoi şi am luat-o drept spre zidul cu suporturi, singurul zid de sub care nu se vedea betonul netencuit al fundaţiei. Am bătut în el, am împins panourile de un metru treizeci pe doi cincizeci, dar păreau destul de solide, prinse bine de o ramă, pe care puteam s-o văd prin găurile şuruburilor. Am găsit o şurubelniţă lungă, ascuţită, pe bancul de lucru. Am băgat-o prin una dintre găuri şi, după ce a intrat patru centimetri, a dat de ceva solid. Am împins mai tare şi vârful şurubelniţei a intrat în ceva moale, ceva care nu era temelia de beton a casei.

— E un zid fals. Sub el nu e temelie, i-am spus Cynthiei.

Nu a răspuns şi, atunci, m-am uitat la stânga mea, unde Cynthia stătea în faţa posterului. A apucat rama de lemn a acestuia, cu vârful degetelor, a tras şi l-a răsucit pe nişte balamale invizibile, dând la iveală un spaţiu întunecat. M-am dus repede lângă ea şi am rămas acolo, luminaţi din spate de lumina fluorescentă din subsol.

După câteva secunde, timp în care nu ne-a găurit niciun glonţ, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul din faţa noastră şi am început să disting unele obiecte, care păreau a fi mobile.

Am văzut şi licărirea unui ceas din partea cealaltă a camerei şi am apreciat că aceasta avea cam cinci metri în lăţime şi, probabil, cam doisprezece sau cincisprezece în lungime, adică lungimea casei, din faţă până în spate.

I-am dat Cynthiei pistolul şi am pipăit zidul interior ca să găsesc un întrerupător.

— Probabil că aici îşi ţine familia Campbell rudele nebune sau imbecile, am zis.

Am găsit întrerupătorul şi am aprins lumina – o lampă de masă care a dezvăluit o cameră complet mobilată şi aranjată. Am înaintat prudent şi am văzut-o cu coada ochiului pe Cynthia în poziţie de tragere, măturând camera cu pistolul ei 38.

Am îngenuncheat şi m-am uitat sub pat. M-am ridicat şi l-am ocolit, pentru a verifica dulapul, apoi o baie mică la dreapta, în timp ce Cynthia mă acoperea.

Am rămas unul în faţa celuilalt. Am zis:

— Ei bine, aici este.

Într-adevăr, acolo era. În cameră, se aflau un pat dublu, o noptieră pe care era lampa aprinsă, un scrin, o masă lungă pe care trona o combină stereo, un televizor, un video şi o cameră video cu trepied, pentru filmări casnice, şi totul se afla pe un covor alb, strălucitor, dar care nu era la fel de curat precum celelalte. Zidurile erau lambrisate cu panouri de lemn deschis la culoare. În capătul din stânga al camerei, se afla o targă pe roţi, tipul care e folosit prin spitale, potrivită pentru masaje sau orice altceva. Am remarcat o oglindă montată pe tavan, deasupra patului, iar dulapul deschis lăsa să se vadă obiecte din dantelă transparente, care ar fi făcut o vânzătoare de la raionul de lenjerie să roşească. În afară de acestea, mai era şi o uniformă de soră, pe care nu cred că o purta la spital, o fustă şi o vestă de piele, un fel de rochie roşie de târfă, cu paiete şi, lucru foarte interesant, o uniformă standard, de felul celei pe care probabil că o purta când a fost omorâtă.

Cynthia cea neprihănită se uita prin cameră şi părea oarecum nefericită, ca şi cum Ann Campbell o dezamăgise postum.

— Dumnezeule…

— Felul cum a murit pare, într-adevăr, legat de felul cum a trăit, am spus. Dar să nu ne pripim să tragem concluzii.

Nici baia nu era atât de curată precum celelalte două, iar dulapul cu medicamente conţinea o diafragmă, prezervative, anticoncepţionale, un jeleu spermicid şi aşa mai departe, articole de control ale naşterilor, care să provoace o scădere a populaţiei chiar şi în India.

— Nu se foloseşte o singură metodă anticoncepţională? am întrebat eu.

— Depinde de dispoziţie, a răspuns Cynthia.

— Înţeleg.

Pe lângă articolele contraceptive, mai erau apă de gură, periuţe de dinţi diferit colorate, pastă de dinţi şi şase punguţe Fleet pentru clisme. Nu cred că cineva care mănâncă fasole încolţită poate să aibă probleme cu constipaţia.

— Dumnezeule! am exclamat, ridicând un flacon cu o soluţie cu miros de căpşuni pentru igiena intimă; n-aş zice că le prefer.

Cynthia a ieşit din baie, iar eu m-am uitat la duş. Nici aici nu era lună, iar prosopul era încă umed. Interesant.

Am ajuns-o pe Cynthia în dormitor, unde examina conţinutul sertarului noptierei: jeleu, ulei mineral, manuale de sexologie, un vibrator de mărime medie, cu baterii şi cu partea de cauciuc de proporţii eroice.

Pe zidul fals, care separa dormitorul de restul subsolului, era fixat un set de cătuşe de piele, iar pe podea se aflau o curea de piele, un baston de mesteacăn şi, în total dezacord, sau poate că nu, o pană lungă de struţ. Fără să vreau, mintea mea a luat-o razna, ceea ce mi-a adus roşeaţa în obraji.

— Mă întreb, am zis eu gânditor, la ce folosesc toate astea?

Cynthia nu a făcut niciun comentariu, dar părea hipnotizată de cătuşe.

Am tras aşternutul la o parte, iar cearşaful de pe pat părea folosit. Era destul păr pubian şi din alte locuri, urme de spermă şi, fără îndoială, destule resturi care să ţină laboratorul ocupat o săptămână.

Am observat că Cynthia se uita în jos, la cearşaf, şi m-am întrebat ce-i trecea prin cap. Am rezistat pornirii de a zice: „Ţi-am spus eu!” pentru că, de fapt, aproape sperasem să nu găsim nimic, deoarece, aşa cum am arătat, îi rezervasem deja un locşor în inima mea lui Ann Campbell. Şi, deşi eu nu judec pe nimeni pentru comportamentul sexual, îmi închipui că mulţi alţii o fac.

— Ştii, de fapt, sunt bucuros să constat că nu era fata fără sex, androgină, în care o transformase armata, am spus.

Cynthia s-a uitat la mine şi a aprobat din cap.

— Un psiholog ar avea o zi de lucru cu personalitatea asta dublă, am spus. Dar ştii că toţi ducem două sau mai multe vieţi. Pe de altă parte, în general, nu amenajăm o cameră pentru celălalt ego al nostru. De fapt, ea era psiholog, nu-i aşa?

Am trecut la televizor. Am pus o casetă, la întâmplare, în video şi l-am pornit.

Ecranul s-a luminat şi am văzut-o pe Ann Campbell îmbrăcată cu rochia roşie cu paiete, cu tocuri înalte şi bijuterii, stând în picioare, chiar în camera aceea. De pe o bandă sau un disc se auzea Stripteaseuze, iar ea a început să-şi scoată hainele. O voce bărbătească, probabil a celui care filma, a glumit: „Aşa faci şi la dineurile generalului?”

Ann Campbell a zâmbit şi a făcut o mişcare cu şoldurile spre camera video. Rămăsese în chiloţi şi un sutien franţuzesc, destul de drăguţ, pe care îl desfăcea acum. Atunci, am scos caseta, simţindu-mă foarte ipocrit.

M-am uitat la celelalte casete şi am văzut că toate aveau etichete scrise de mână, cu titluri concise ca: „Regulat cu J”, „Studiu de striptease pentru B.”, „Examinare ginecologică – R.” şi „Contact anal cu J.S.”.

— Cred că ne ajunge cât am văzut, a spus Cynthia.

— Aproape.

Am deschis sertarul de sus al toaletei şi am descoperit o grămadă de fotografii Polaroid şi, crezând că am dat lovitura, le-am răsfirat, uitându-mă după prietenii ei, dar în toate fotografiile era numai ea în diverse poziţii, de la unele foarte artistice, până la poze erotice şi obscen-ginecologice.

— Unde sunt tipii?

— În spatele aparatului de fotografiat.

— Trebuie să fie…

Apoi, în altă grămadă de fotografii, am găsit una, cu un bărbat bine făcut, gol, cu o curea în mână şi cu o glugă de piele neagră. După aceea altul, fotografiat deasupra ei, poză făcută cu un aparat automat sau de o a treia persoană, apoi fotografia unui individ gol, fixat de zid cu cătuşele, cu spatele la cameră. Toţi bărbaţii – şi erau cel puţin douăsprezece trupuri diferite – erau fie cu faţa întoarsă de la cameră, fie cu gluga de piele. Era clar că tipii nu voiau să le rămână aici fotografia feţei, după cum probabil că nu aveau fotografii cu chipul lui Ann Campbell. Majoritatea oamenilor sunt mai atenţi cu fotografiile de genul ăsta şi, când au multe, sunt foarte prudenţi. Dragostea şi încrederea sunt bune, dar aveam impresia că aici era mai mult vorba de senzualitate şi „Cum ziceai că te cheamă?” Dacă ea ar fi avut un prieten adevărat, un bărbat pe care să-l placă şi să-l admire, nu l-ar fi adus aici, în mod sigur.

Cynthia se uita prin fotografii, dar le ţinea de parcă ar fi fost purtătoarele unei boli transmisibile pe cale sexuală. Mai erau câteva fotografii de bărbaţi, planuri apropiate ale organelor genitale, începând de la mult zgomot pentru nimic, până la cum vă place şi îmblânzirea scorpiei.

— Toţi sunt albi, circumcişi, majoritatea bruneţi, puţini blonzi. Am putea folosi astea pentru o confruntare?

— Ar fi una interesantă, a fost de acord Cynthia. A aruncat fotografiile la loc, în sertar. Poate nu ar trebui să-i lăsăm pe tipii de la poliţia militară în camera asta.

— Într-adevăr. Sper că nu o vor găsi.

— Să mergem.

— O clipă.

Am deschis cele trei sertare de jos, unde am găsit şi alte accesorii sexuale, jucărele pentru păsărele, cum sunt cunoscute în comerţ, împreună cu chiloţi, jartiere, un gârbaci cu nouă şfichiuri, un suspensor de piele şi alte câteva lucruri despre care mărturisesc că nu ştiam ce sunt. De fapt, eram cam stânjenit în timp ce scotoceam prin lucrurile acelea, sub ochii doamnei Sunhill, iar ea probabil că-şi punea unele întrebări cu privire la mine, pentru că a spus:

— Ce altceva mai vrei să vezi?

— Frânghia.

— Frânghia?

Da, era acolo: o frânghie de nailon, făcută colac, în sertarul de jos. Am luat-o şi m-am uitat la ea.

— E aceeaşi? a întrebat Cynthia.

— Se poate. Arată la fel ca frânghia de la locul faptei – frânghie pentru cort, verde, standard militar, dar sunt cam zece milioane de kilometri de acest fel. Totuşi, e foarte sugestiv.

M-am uitat la pat, un model vechi, cu baldachin, foarte potrivit pentru aţi lega partenerul. Nu ştiu prea multe despre deviaţiile sexuale, afară de ceea ce am citit în manualele de la DIC, dar ştiu că e riscant să te laşi legat. O femeie sănătoasă şi solidă, ca Ann Campbell, ar fi putut să se apere probabil, dacă nu mergea ceva cum trebuie. Însă, când eşti legată de mâini şi de picioare de pat sau de pământ, e mai bine să-l cunoşti pe tip foarte bine, altfel se poate întâmpla ceva rău. De fapt, s-a şi întâmplat.

Am stins lumina şi am ieşit din cameră. Cynthia a răsucit la loc posterul înrămat. Am găsit un tub de clei pentru lemn, pe bancul de lucru, am desprins puţin posterul şi am întins un strat de clei pe rama de lemn. Asta urma să ajute puţin, dar, dacă îşi dădea seama cineva că podeaua se întindea dincolo de zid, putea să-şi închipuie şi restul, iar dacă nu-şi dădea seama că lipseşte din spaţiu, posterul părea că e acolo de când lumea.

— O clipă am fost şi eu indus în eroare. Cât de deştepţi sunt cei de la poliția militară? am întrebat-o pe Cynthia.

— E mai mult o problemă de percepţie spaţială decât de creier. Dacă nu o găsesc ei, s-ar putea să o descopere poliția locală. E posibil să vrea cineva să ia posterul. Eu cred că ar trebui fie să-i lăsăm pe cei de la poliţia militară să golească încăperea pentru laboratorul DIC, fie să colaborăm cu cei de la poliția civilă înainte ca ei să sigileze casa.

— Cred că nu facem niciuna, nici alta. Riscăm. Camera asta e secretul nostru. Bine?

A dat din cap.

— Bine, Paul, poate că instinctul tău e mai bun, în cazul ăsta.

Am urcat scările, am stins luminile şi am închis uşa.

În camera din faţă, Cynthia mi-a spus:

— Cred că instinctul nu te-a înşelat cu privire la Ann Campbell.

— Am crezut că o să avem norocul să găsim un jurnal şi câteva însemnări de amor. Nu mă aşteptam la o uşă secretă, care să ducă într-o cameră aranjată pentru doamna Bovary de către marchizul de Sade. Cred că toţi avem nevoie de un loc al nostru. Lumea ar fi mult mai bună, dacă am avea toţi o cameră în care să acţioneze fantezia noastră.

— Depinde de scenariu, Paul.

— Într-adevăr.

Am ieşit pe uşa din faţă, am urcat în Mustangul Cynthiei şi am luat-o spre Victory Drive, încrucişându-ne pe drum cu un convoi de camioane ale armatei, care se îndrepta spre locul de unde veneam, în timp ce noi ne duceam spre garnizoană.

Deoarece Cynthia conducea maşina, eu m-am uitat pe geamul de lângă mine, adâncit în gânduri. Ciudat – m-am gândit – ciudat. Lucruri ciudate, dincolo de un poster pentru recrutare, cu doamna Gung Ho. Şi aceasta avea să devină o metaforă pentru caz: insigne strălucitoare, uniforme călcate, ordine militare şi onoruri, o mulţime de oameni dincolo de orice reproş, dar, dacă mergeai mai în adânc şi deschideai uşa care trebuia, găseai o depravare la fel de profundă ca şi cea din patul lui Ann Campbell.