23

Cynthia a oprit în parcarea postului de poliție al garnizoanei, la câţiva paşi de Blazerul meu. Pornind împreună spre clădirea poliției, am văzut trei care de reportaj şi un grup de oameni care era clar că sunt ziarişti. Ne-au văzut venind şi probabil că înfăţişarea noastră se potrivea cu descrierea făcută de cineva, deoarece au venit spre noi ca un stol de lăcuste. Aşa cum am spus, Hadley este o garnizoană deschisă, în care nu poţi interzice intrarea cetăţenilor plătitori de taxe şi, în mod normal, nici nu ai de ce, dar nu aveam nevoie de ei în clipa aceea.

Primul reporter care ne-a ajuns, un bărbat tânăr, bine îmbrăcat, cu păr creţ, ţinea un microfon, iar cei din jurul lui, mai neglijenţi, aveau creioane şi carnete de însemnări. Mi-am dat seama că toate camerele de luat vederi se întorseseră spre noi. Cârlionţatul m-a întrebat:

— Sunteţi ofiţerul specialist Brenner? şi mi-a băgat microfonul sub nas.

— Nu, domnule, i-am răspuns, am venit să depanez automatul de cola. Nu m-am oprit din mers, dar ne-au înconjurat ca un nor în timp ce ne îndreptam spre uşa principală.

— Sunteţi ofiţerul specialist Sunhill? a întrebat-o o ziaristă pe Cynthia.

— Nu, doamnă, sunt împreună cu tipul de la cola.

Dar nu ne-au crezut şi întrebările au curs din norul de reporteri până când am ajuns, în sfârşit, la scările clădirii, unde doi poliţişti uriaşi făceau de gardă, înarmaţi cu puşti M-16. Am urcat scările şi m-am întors spre mulţime, care nu putea să meargă mai departe, şi am spus:

— Bună dimineaţa!

Mulţimea de ziarişti a tăcut şi am văzut trei camere TV şi cam o duzină de fotografi care făceau poze.

— Ancheta morţii căpitanului Ann Campbell continuă. Avem mai multe piste, dar nu avem suspecţi. Totuşi, toate forţele disponibile de la Fortul Hadley, de la Divizia de Investigaţii şi Criminalistică a Armatei, precum şi poliţia locală au fost mobilizate şi lucrează acum la acest caz, în strânsă colaborare. Vom programa o conferinţă de presă în viitorul apropiat.

Pe dracu’!

Furtuna de întrebări a izbucnit şi am auzit câteva dintre ele: „A fost şi violată?”, „A fost găsită goală şi legată?”, „A fost strangulată?”, „Cine credeţi că a făcut asta?” „Nu e al doilea viol într-o săptămână?” şi ceva interesant: „L-aţi interogat pe prietenul ei, fiul şefului de poliție?” şi aşa mai departe.

Am răspuns:

— Vi se va răspunde la toate întrebările la conferinţa de presă.

Am intrat cu Cynthia în clădire, unde am dat peste colonelul Kent care părea nefericit şi agitat.

— Nu putem să-i scoatem afară, a spus el.

— Nu, nu puteţi. Asta îmi place în ţara asta.

— Dar nu au voie decât în garnizoana principală, ceea ce include şi Beaumont. A trebuit să trimit doisprezece poliţişti acolo. Nu pot să se ducă în poligoane sau la Jordan Field… am pus poliţişti pe drum. Dar ăştia îşi bagă nasul peste tot.

— Poate au mai mult noroc decât noi.

— Nu-mi place deloc. Ceva nou? a întrebat.

— Am vorbit cu colonelul Fowler şi cu colonelul Moore. Aş vrea să trimiţi doi poliţişti la biroul colonelului Moore, cât mai repede, ca să-i ţină de urât. Nu are voie să folosească tocătorul de hârtie şi nu are voie să scoată nimic din birou.

— Bine, o să am grijă de asta. O să-l arestezi pe Moore? a întrebat.

— Încă mai încercăm să scoatem de la el o autopsie psihologică a decedatei.

— Cui îi trebuie?

— Ei bine, mie şi doamnei Sunhill, am răspuns.

— De ce? Ce legătură are asta cu colonelul Moore?

— Cu cât aflăm mai multe, cu atât mai puţine motive îi găsesc colonelului Moore ca să-şi omoare subordonata. Pe de altă parte, văd că alţi oameni ar fi mult mai motivaţi.

Kent a părut exasperat şi a spus:

— Paul, înţeleg ce faci până la un punct şi toţi ceilalţi la fel. Dar ai trecut de punctul acela şi, dacă nu-l arestezi pe Moore acum şi se dovedeşte că el e ucigaşul, ai să pari tâmpit de tot.

— Ştiu asta, Bill. Dar, dacă îl arestez şi nu e el ucigaşul, o să par mai mult decât tâmpit.

— Dă dovadă de curaj.

— Du-te dracului.

— Hei, vorbeşti cu un ofiţer superior!

— Du-te dracului, domnule!

M-am întors şi am străbătut holul spre biroul nostru. Cynthia m-a urmat dar Kent a rămas pe loc.

În biroul nostru, ne-au întâmpinat o mulţime de mesaje telefonice, o grămadă de rapoarte de laborator şi de la medicul legist şi alte hârtii care păreau să fie note interne de genul „citeşte şi avizeazăˮ, din care jumătate nu mă priveau. Armata poate să-ţi piardă documentele de plată, să-ţi trimită mobila în Alaska şi familia în Japonia, şi să piardă şirul permisiilor tale, dar, dacă eşti undeva, în misiune, eşti imediat trecut pe lista celor care primesc note stupide, chiar dacă lucrezi sub acoperire, cu o identitate falsa şi într-un birou de împrumut.

— Nu a fost un lucru prea inteligent, a comentat Cynthia.

— Faptul că mi-a spus să dau dovadă de curaj? Nu, n-a fost.

— Nici din partea lui nu a fost inteligent. Dar mă refeream la faptul că i-ai spus: ghilimele, du-te dracului, închide ghilimelele.

— Nicio problemă.

Am frunzărit mormanul de mesaje telefonice.

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi a spus:

— Dar a făcut ceva greşit, nu-i aşa?

— Exact. Şi ştie asta.

— Totuşi… nu trebuie să insişti asupra acestui lucru. Dacă nu de altceva, măcar pentru că avem nevoie de el, chiar dacă nu e perfect.

Mi-am scos nasul din mesajele telefonice şi i-am zis:

— Nu am prea multă compasiune pentru un ofiţer care îşi încalcă îndatoririle.

— Doar dacă se numeşte Ann Campbell.

Am refuzat să răspund la asta.

— Ce ai zice de cafea şi papanaşi?

— Aş vrea.

Cynthia a apăsat pe butonul interfonului şi a rugat-o pe Baker să se prezinte.

M-am aşezat pe scaun şi am deschis dosarul medical al lui Ann Campbell, care era mult prea subţire pentru anii ei în armată, făcându-mă să cred că se ducea la doctori civili. Totuşi, exista un raport ginecologic datând din vremea când îşi făcuse examenele medicale pentru intrarea la West Point, în care doctorul notase „Himperforatus”. I-am arătat Cynthiei şi am întrebat:

— Asta înseamnă himen intact?

— Da, intact. Dar nu e o dovadă absolută de virginitate, deşi arată că acolo nu a pătruns nimic foarte mare.

— Deci putem îndepărta ipoteza că tatăl ei ar fi violat-o când era mai mică.

— Aşa s-ar părea. Dar nu putem îndepărta ideea celorlalte forme de abuz sexual. Dar ceea ce a spus colonelul Moore părea să fie adevărat. Orice i-ar fi făcut tatăl ei, asta s-a întâmplat în al doilea an la West Point şi mă îndoiesc că ar fi putut să violeze o fată de douăzeci de ani, la West Point… Dar e interesant că, probabil, era virgină când a ajuns acolo. Mai e şi alt raport ginecologic?

N-am mai găsit altul.

— E ciudată lipsa lor. Bănuiesc că se ducea la doctori particulari de câte ori putea.

— Exact. Nu se poate să nu te duci la ginecolog atâta vreme. S-a gândit o clipă, apoi a spus: De ce cred eu că orice i s-a întâmplat la West Point a fost de natură sexuală?

— Pentru că se potriveşte cu ideea de „ochi pentru ochi”.

— Ştim că e ceva care avea legătură cu tatăl ei… poate că el a forţat-o să aibă vreo legătură cu un ofiţer superior sau poate că…

— Da. Ne apropiem. Dar să aşteptăm până când o să ştim mai multe. I-am dat Cynthiei dosarul medical. Citeşte raportul psihiatrului de la sfârşitul dosarului, i-am spus.

Atunci, a intrat Baker şi i-am prezentat-o Cynthiei, dar se întâlniseră deja. Am întrebat-o pe Baker:

— Cine crezi că e?

— Poftim?

— Cine a făcut asta?

A ridicat din umeri.

Cynthia şi-a ridicat ochii din dosar şi a întrebat-o:

— Un prieten sau un străin?

Ea s-a gândit o clipă şi a răspuns:

— Un prieten. Şi a adăugat: Dar avea mulţi.

— Adevărat? Ţi-a cerut cineva din poliția garnizoanei sau altcineva vreo informaţie despre caz?

— Da, domnule.

— Cine?

— Toată ziua de ieri şi dimineaţa asta am răspuns la telefon pentru dumneavoastră amândoi şi toţi au pus întrebări. Colonelul Moore, şeful victimei, colonelul Fowler, aghiotantul, maiorul Bowes, comandantul DIC, şeful de poliție Yardley, din Midland, şi o mulţime de alţi oameni, inclusiv reporteri. Am notat totul.

— Au fost foarte curioşi?

— Da, domnule. Dar le-am spus să stea de vorbă cu unul din dumneavoastră.

— Bine. Spune-mi, ţi-a zis cineva de aici, din poliția militară, ceva ce ar trebui să ştim?

Baker a înţeles întrebarea, s-a gândit puţin la ea şi a spus, în cele din urmă:

— Pe aici se vorbeşte foarte mult, sunt o mulţime de zvonuri, bârfe, şi unele sunt, altele nu sunt adevărate.

— Exact. Sunt informaţii secrete şi îţi garantez atât anonimatul, cât şi un transfer în orice loc din univers, unde vrei să mergi. Hawaii, Japonia, Germania, California. Doar să spui unde. Bine?

— Da, domnule…

— Spune-mi întâi ceva despre colonelul Kent. Ce se spune despre el pe aici?

Şi-a dres vocea.

— Ei bine… întotdeauna s-a vorbit despre colonelul Kent şi căpitanul Campbell că…

— Că se culcau împreună. Asta ştim. Altceva?

— Cam atât.

— De când eşti aici?

— De numai câteva luni.

— Crezi că era îndrăgostit de ea?

A ridicat din umeri.

— Nimeni nu a spus asta. Adică nu se poate afirma aşa ceva, pentru că, atunci când erau împreună, erau foarte indiferenţi. Dar se vedea că se întâmplă ceva.

— Ea a fost pe aici, în biroul lui?

— Uneori, în timpul zilei. Noaptea, se ducea el la ea la birou. Patrulele poliției militare îi vedeau maşina îndreptându-se spre Şcoala de Psi-Op şi-şi comunicau prin radio că „Excitat 6 se îndreaptă spre Iubita 1”. Era un fel de glumă, dar colonelul Kent o auzea la radioul din maşina lui, în mod sigur, şi îşi închipuia că aceste comunicări mascate se refereau la el şi la căpitanul Campbell, dar cei care transmiteau nu se identificau niciodată şi îşi prefăceau întotdeauna vocea, aşa încât nu putea să facă nimic împotriva lor. Cred că, oricum, nu ar fi făcut nimic, pentru că atunci zvonurile s-ar fi înteţit. Într-o bază mică, nu poţi să scapi de asta, iar poliția militară vede multe, dar, dacă nu e ceva contra legii sau a regulamentelor, nu dă atenţie, mai ales când e vorba de ofiţeri superiori. În special, dacă e vorba de şeful lor, a adăugat ea.

M-am bucurat că am întrebat-o.

— Baker, căpitanul Campbell era ofiţer de serviciu în noaptea în care a fost ucisă. Ştiai asta?

— Da.

— În nopţile în care căpitanul Campbell era de serviciu, colonelul Kent obişnuia să lucreze târziu?

— Da… aşa am auzit.

— Colonelul Kent a fost aici în noaptea în care ea a fost ucisă?

— Da. Eu nu eram de serviciu, dar am auzit că el ar fi plecat de la birou pe la ora 18.00 şi a revenit pe la ora 21.00, apoi a lucrat până la miezul nopţii după care a plecat. Personalul de serviciu i-a văzut maşina îndreptându-se spre statul-major, apoi spre Bethany Hill, unde locuieşte.

— Înţeleg. Şi toţi ştiau că doamna Kent e plecată din oraş?

— Da, domnule.

— Presupun că măcar o patrulă a poliţiei militare trece în fiecare seară prin Bethany Hill.

— Da, domnule. Cel puţin una pe noapte.

— Şi ce s-a spus în noaptea aceea despre Excitat 6?

Şi-a reţinut zâmbetul.

— Ei bine… nu l-a vizitat nimeni şi nimeni nu i-a văzut maşina, părăsind şoseaua principală, toată noaptea. Dar ar fi putut să-şi ia maşina personală, fără să observe nimeni.

Sau ar fi putut să folosească maşina soţiei lui, deşi nu am văzut nicio maşină pe drumul lui de acces, azi-dimineaţă, când am trecut pe acolo. Dar în spatele casei era un garaj.

— Înţelegi natura acestor întrebări?

— Da.

— Nu ai să vorbeşti nimic despre asta în birou.

— Nu, domnule.

— Bine, mulţumesc. Trimite pe cineva cu papanaşi şi cafea.

— Da, domnule.

S-a întors şi a ieşit din birou.

Cynthia şi cu mine am rămas tăcuţi o clipă.

— A fost o idee bună, a spus ea după o vreme.

— Mulţumesc, dar nu pot să am multă încredere în bârfele de birou.

— Dar suntem la sediul poliției militare.

— Adevărat Acum, înţelegi ce mă sâcâie la Kent? Tâmpitul devenise subiect de bancuri pentru propriii subordonaţi.

— Înţeleg.

— Nu vorbesc de moralitate. Dar niciodată, niciodată să nu te încurci cu cineva de la locul de muncă. Oamenii râd.

— Pariez că au râs şi de noi, la Bruxelles şi Falls Church.

— Sunt sigur.

— Ce jenant!

— Da. Sper că ai învăţat lecţia.

A zâmbit şi s-a uitat la mine.

— Ce ai vrut să clarifici cu Baker? Faptul că Kent era ţinta bancurilor din birou?

Am ridicat din umeri.

— De la Bethany Hill până la poligonul şase sunt cam cinci sau şase mile. Poţi să ajungi acolo în mai puţin de zece minute, chiar dacă ai făcut ultima parte a drumului cu farurile stinse, pentru că în noaptea aceea era lună plină.

— Aşa m-am gândit şi eu. Şi de la Beaumont, puteai ajunge în ceva mai mult de zece minute la poligonul şase, dacă mergeai în viteză.

— Asta e de ţinut minte. Cynthia a încuviinţat din cap. S-a uitat la dosarul, medical din faţa ei şi a spus: Ce ai aflat din raportul psihiatrului?

— Ann Campbell a suferit o traumă şi nu a spus nimănui nimic. Ce părere ai?

— Şi eu cred la fel. În raport nu sunt prea multe date, dar cred că nu era din cauza oboselii sau a stresului, a fost traumatizată de un singur eveniment care a determinat trădarea tatălui ei. Cu alte cuvinte, tăticu’ nu a fost alături de ea atunci când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Merge?

— Aşa se pare. M-am gândit o clipă. Eu continui să cred că este vorba de ceva de natură sexuală în legătură cu un tip care are una sau două stele mai mult decât tăticu’ şi că acesta a dat înapoi şi şi-a convins fiica să facă la fel.

— Cam aşa ceva.

— Trebuie să ne uităm şi prin dosarul ei de cadre de la Academie, dar nu aş fi deloc surprins dacă am afla că nu conţine nimic relevant faţă de ce a spus Moore.

Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră inoxidabilă, împreună cu o tavă de plastic cu papanaşi reci, vechi şi unsuroşi. Am luat amândoi din papanaşi şi am mai vorbit o vreme. Telefonul a sunat aproape într-una, dar Baker sau altcineva răspundea. De data aceasta, totuşi, după ce a sunat telefonul, interfonul a bâzâit şi Baker ne-a anunţat:

— Colonelul Hellmann.

— Răspund eu.

Am branşat difuzorul, astfel ca Cynthia să audă şi să poată răspunde. Am spus în microfon:

— Brenner şi Sunhill la telefon.

— Aproape că nici nu mai vorbim de altcineva pe aici.

De fapt, Karl părea binedispus în dimineaţa aceea, ceea ce m-a cam înfuriat.

— Chiar aşa? am răspuns.

— Da. Sunteţi amândoi bine?

— Foarte bine, domnule colonel, a intervenit Cynthia.

— Bun. Am primit plângeri în legătură cu purtarea voastră.

— Atunci ştiţi că ne facem treaba, am răspuns.

— Ştiu că aţi început să călcaţi oamenii pe nervi, a fost replica, lucru care, uneori, arată că faceţi treabă bună. Dar v-am sunat ca să văd dacă ştiţi că vi s-a luat cazul.

— Da, ştim.

— Am făcut tot ce am putut ca să rămână la DIC, dar FBI-ul are mai multă influenţă decât mine.

— Oricum, s-ar putea să-l rezolvăm curând, l-am asigurat.

— Adevărat? Ei, sper că puteţi să terminaţi cu el în următoarele cincisprezece minute, pentru că FBI s-a şi repezit, iar echipa a ajuns deja la Fortul Hadley.

— Ar trebui să ne lase în pace până mâine la ora 12.00.

— Ar trebui, dar o să vă împiedicaţi de câţiva dintre ei.

— Am impresia că sunteţi uşurat că aţi scăpat de caz.

— Ce-ţi dă impresia asta, domnule Brenner?

— Tonul vocii dumneavoastră. Păreţi fericit.

A urmat o pauză.

— Şi voi ar trebui să fiţi fericiţi. Din cazul ăsta nu poate să iasă nimic bun pentru voi sau pentru DIC.

— Nu asta mă tentează în alegerea cazurilor.

De fapt, uneori, aşa era. Dar alteori iei un caz, pentru că simţi că e de datoria ta să faci aşa sau pentru că te simţi personal implicat, sau, pur şi simplu, pentru că doreşti să fii persoana care prinde un anumit individ răufăcător. L-am informat pe Karl:

— Voi soluţiona cazul şi voi aduce încrederea şi gloria asupra tuturor.

— Respect hotărârea ta, Paul. Pe de altă parte, posibilitatea unui dezastru e mare. FBI ne-a dat la o parte. Idioţii vor cazul.

— Tot aşa vor şi cei doi idioţi de faţă.

Karl a schimbat subiectul şi a zis:

— Laboratorul îmi spune că ai un suspect: colonelul Moore.

— Individul a fost la locul faptei. Da, este suspectat.

— Dar nu l-ai arestat.

— Nu, domnule.

— Ei vor să o faci.

— Care ei?

— Ştii tu. Dar fă ce crezi că e mai bine. Eu nu mă amestec niciodată.

— Aproape niciodată.

— Mai sunt şi alţi suspecţi?

— Nu, domnule, dar când aţi sunat tocmai aveam intenţia să sun la 1-800-SUSPECT.

Tăcere. Apoi:

— Doamnă Sunhill, în raport spuneai că s-ar fi putut ca violul să fie un act consimţit.

— Da, domnule.

— Asta ar putea fi un indiciu că făptaşul îi era prieten, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Dar nu ofiţerul ei superior, colonelul Moore, care s-ar părea că a fost la faţa locului?

Cynthia mi-a aruncat o privire, apoi a răspuns:

— Cazul devine foarte complex, domnule colonel. Căpitanul Campbell avea mulţi prieteni.

— Da, am mai auzit asta. Şi a adăugat, într-unul din rarele lui momente de înţelegere: E o mare porcărie acolo, nu-i aşa?

— Da, domnule.

Hellmann a zis:

— Paul, nu ai luat contact cu maiorul Bowes.

— Nu, domnule colonel. Maiorul Bowes s-ar putea să facă parte dintre problemele de aici. Sunt numai zvonuri, dar poate îl chemaţi la Falls Church, ca să staţi de vorbă.

— Înţeleg. A rămas tăcut o clipă, apoi a zis: DIC nu are nevoie de aşa ceva.

— Nu.

— Încerci să limitezi producerea de pagube?

— Nu, i-am răspuns, nu e treaba mea. Am adăugat cu oarecare satisfacţie: Cred că v-am spus că va fi un caz delicat.

Tăcere, apoi:

— Pe mine mă interesează doar reputaţia ofiţerilor mei.

— Atunci, luați-l pe Bowes de aici.

— Bine. Poţi să-mi trimiţi un raport prin fax înainte de ora 18.00?

— Nu, domnule colonel, nu voi mai trimite rapoarte. Suntem extrem de ocupaţi, căutăm ucigaşul. Vă vom raporta personal de îndată ce ne dau afară de aici.

— Bine. Pot să mai fac ceva pentru voi?

— Da, domnule, a răspuns Cynthia. Avem informaţii că Ann Campbell şi tatăl ei au avut o ceartă serioasă când ea era în anul doi la West Point. Orice s-a întâmplat atunci, s-ar putea să fie în legătură cu acest caz. E posibil ca întâmplarea aceea să fi fost de domeniul public sau cel puţin bine cunoscută de cei din Academie, sau poate de comunitatea civilă din West Point.

— Foarte bine, pun imediat nişte oameni pe urma asta. Dosarele Academiei, ziarele locale, oameni care au fost acolo în timpul acela. Voi contacta şi Arhiva de anchete criminale din Baltimore. E bine?

— Da, domnule. Şi viteza e un lucru foarte important, i-a reamintit Cynthia.

— Vom avea de luat nişte hotărâri foarte delicate, Karl, dar cred că va trebui să mergem drept la ţintă. Vorbesc de general.

— Am înţeles. Fă ce trebuie să faci, sunt în spatele tău.

— Da. Nu vrei să stai în faţa mea? Din nou, tăcere.

— Vin acolo, dacă vrei.

Cynthia şi cu mine ne-am privit, apoi i-am spus:

— Apreciem asta, Karl, dar am prefera să ţii piept băieţilor de la Pentagon.

— Am să fac tot ce pot.

— Mulţumesc.

— Lucraţi bine împreună? a întrebat Karl.

Nici eu, nici Cynthia nu am răspuns imediat, apoi ea a rostit:

— Foarte bine.

— Bun. Nimic nu sudează mai bine o echipă decât implicarea totală.

I-am spus Cynthiei, aşa ca să poată auzi şi Karl:

— Spune-i că mi-ai cerut scuze pentru ce s-a întâmplat la Bruxelles şi că a fost numai vina ta.

Ea a zâmbit şi a spus în microfon:

— Este exact, domnule colonel.

— S-a notat. Vă sun eu, cât se poate de repede, în legătură cu informaţia de la West Point, dacă am noroc.

— Minunat.

— Cu privire la celălalt caz, nu-mi place cum ai rezolvat afacerea cu arme.

— Atunci, predă-l FBI-ului.

Iar tăcere.

— Am dosarul tău personal în faţă, Paul. Ai peste douăzeci de ani vechime.

— Nu pot să trăiesc nici cu solda întreagă. Cum o să trăiesc cu jumătate?

— Sunt foarte îngrijorat pentru tine. Nu-mi place să pierd oameni buni, dar simt că eşti obosit. Vrei o slujbă aici, la Falls Church?

— Vrei să spui în aceeaşi clădire cu tine?

— Mai cântăreşte lucrurile. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, sunt aici, a adăugat. Noroc!

A închis, am închis şi eu difuzorul şi i-am spus Cynthiei:

— A părut aproape uman.

— E îngrijorat, Paul.

— Aşa şi trebuie.