25

Colonelul Fowler ne-a sunat la ora 16.45 şi am răspuns eu, îndemnând-o pe Cynthia să ridice celălalt receptor şi să asculte.

Colonelul Fowler a spus:

— Soţia mea este liberă la ora 17.30, acasă, doamna Campbell la ora 18.00, la Beaumont House, iar generalul vă va primi la biroul lui de la statul-major, la ora 18.30 fix.

— Vor fi interviuri foarte scurte, am spus.

— De fapt, va trebui să le scurtezi.

— Asta am vrut să zic.

— Cele trei persoane cu care doreşti să vorbeşti sunt foarte stresate, domnule Brenner.

— Şi eu, dar vă mulţumesc.

— Domnule Brenner, v-a dat prin cap că s-ar putea să-i supăraţi pe oameni?

— Sigur că da.

— Înmormântarea e mâine-dimineaţă. Ce-ar fi ca dumneata şi doamna Sunhill să-i informaţi pe cei de la FBI că mergeţi mâine la înmormântare, dacă doriţi, şi apoi să plecaţi? Ancheta va fi continuată fără voi, iar ucigaşul va fi adus în faţa justiţiei la timp. Nu e un exerciţiu cu limită de timp.

— Nu era, dar idioţii de la Washington l-au făcut aşa.

— Domnule Brenner, chiar de la început, ai atacat aici, cum a făcut Grant când a luat Richmondul, fără să respecţi protocolul sau sensibilităţile oamenilor.

— Aşa a şi cucerit Grant oraşul Richmond, domnule colonel.

— Iar cei din Richmond sunt încă furioşi pe el.

— Da. Domnule colonel, ştiam încă de la început că acest caz îmi va fi luat, că nu va fi lăsat în seama DIC. Pentagonul şi Casa Albă au făcut ce era mai corect din punct de vedere politic şi Dumnezeu să binecuvânteze controlul militarilor de către civili. Dar, dacă mi-au mai rămas douăzeci de ore, le voi folosi aşa cum vreau.

— Cum doreşti.

— Puteţi avea încredere în mine că voi închide cazul într-un mod care nu va discredita armata. Să nu cumva să credeţi că FBI sau procurorul general vor face asta.

— Asupra acestui lucru nu am niciun comentariu.

— E mai bine.

— Trecând la alt subiect, domnule Brenner, cererea de a confisca conţinutul biroului colonelului Moore a ajuns până la Pentagon, care nu a aprobat-o din motive de securitate naţională.

— E motivul cel mai bun. Dar e ciudat că cei de la Washington doresc ca eu să-l arestez pe colonelul Moore pentru crimă, însă nu-mi dau permisiunea de a-i examina hârtiile.

— Aşa se întâmplă când ceri permisiunea. Ştii asta.

— Într-adevăr. Asta a fost ultima dată când am respectat căile legale.

— E treaba dumitale. Dar Pentagonul a spus că, dacă îl arestezi pe colonelul Moore acum, vor trimite pe cineva aici, cu aprobarea necesară şi împuternicirea de-a te ajuta să te uiţi prin dosare pe o bază selectivă. Dar nu poţi să mergi pe încercate. Trebuie să ştii ce cauţi.

— Da. Am mai trecut prin asta. Dacă aş şti ce naiba caut, probabil că nu aş mai avea nevoie să o fac.

— Asta e tot ce am putut să fac. Ce împuternicire ai?

— E secret.

— Bine. Să trecem peste asta. Până una-alta, Şcoala de Psi-Op îşi trimite oamenii la Jordan Field ca să ia conţinutul biroului căpitanului Campbell şi să ducă totul înapoi, la şcoală. Dumneata şi colonelul Kent nu veţi fi puşi sub acuzaţie pentru faptul că aţi mutat biroul, dar în dosarele voastre vor figura scrisori de mustrare. Trebuie să respectaţi legea, ca şi noi, ceilalţi.

— De obicei, aşa fac, atunci când ştiu ce trebuie respectat.

— Materialele secrete nu se confiscă fără autorizaţie.

— Cineva încearcă să mă oprească, domnule colonel.

— Nu numai atât, cineva încearcă să te dea la o parte. De ce?

— Nu ştiu.

— Te-ai informat despre timpul petrecut de căpitanul Campbell la West Point. Este adevărat?

— Exact. Am întrebat ceva ce nu trebuia?

— Aşa s-ar părea.

M-am uitat la Cynthia şi l-am întrebat pe colonelul Fowler:

— Puteţi să-mi spuneţi ceva despre asta, domnule colonel?

— Nu ştiu nimic, afară de faptul că ei mă întreabă de ce întrebi.

— Care ei?

— Nu pot să-ţi spun. Dar ai lovit un punct sensibil, domnule Brenner.

— Parcă încercaţi să mă ajutaţi, domnule colonel.

— Dacă mă gândesc bine, dumneata şi doamna Sunhill puteţi fi cei mai potriviţi pentru treaba asta. Dar nu veţi soluţiona cazul la timp, aşa că vă sfătuiesc să vă protejaţi.

— Doamna Sunhill şi cu mine nu suntem criminali. Noi anchetăm o crimă.

— Scrisoarea de mustrare este un foc de avertisment. Următorul va ţinti inima.

— Da, însă eu sunt cel care trage.

— Eşti un nebun. Dar avem nevoie de oameni ca dumneata. Asigură-te că partenera-ţi ştie în ce se bagă.

— Eu nu sunt sigur nici de mine că am înţeles.

— Nici eu, dar e limpede că ai pus o întrebare stânjenitoare despre West Point. Bună ziua.

A închis. Am privit-o pe Cynthia.

— Dumnezeule mare!

— E clar că am pus o întrebare la obiect despre West Point.

— Aşa s-ar părea.

Am sunat la Jordan Field şi am cerut-o pe Grace Dixon la aparat.

— Grace, tocmai am aflat că spre voi vin nişte tipi de la Şcoala de Psi-Op, care vor cere materialele căpitanului Campbell. Sunt sigur că asta se referă şi la computer.

— Ştiu. Au şi ajuns.

— Fir-ar să fie!

— Nicio problemă. După ce am vorbit cu dumneavoastră, am copiat totul pe o dischetă. Acum iau computerul, dar nu cred că va putea cineva să găsească parolele pentru a ajunge la fișiere.

— Bravo, Grace. Care sunt parolele? am întrebat-o.

— Sunt trei: una pentru scrisori personale, una pentru lista cu numele iubiţilor, adresele şi numerele de telefon şi una pentru jurnal. Parola pentru scrisori este „însemnări indecente pentru numele iubiţilor, adrese, numere de telefon a folosit parola „Prietenii lui tăticu’”, iar parola pentru jurnal este „Calul Troian”.

— În regulă… păstrează bine discheta.

— O ţin lângă inimă.

— Bun. Dormi cu ea la noapte. Vorbim mai târziu.

Am închis, am sunat la Falls Church şi l-am cerut pe Karl.

— Aud că întrebarea mea despre West Point i-a înfuriat, supărat sau speriat pe unii.

— Cine ţi-a spus?

— Întrebarea e: ce ai aflat?

— Nimic.

— E important, i-am spus.

— Fac tot ce pot.

— Spune-mi ce ai făcut.

— Domnule Brenner, nu-ţi dau ţie raportul!

— Sigur. Dar te-am rugat să-ţi foloseşti resursele ca să afli o informaţie.

— Am să te sun când aflu ceva.

Cynthia a împins spre mine o hârtie pe care am citit „E interceptat?” Am dat din cap. Vocea lui Karl suna ciudat. L-am întrebat:

— Au ajuns la tine, Karl?

A răspuns după câteva secunde.

— Toate uşile mi s-au trântit în faţă. Continuă ancheta, fără informaţia asta. Am primit asigurări că nu ai nevoie de ea.

— Bine. Mulţumesc foarte mult că ai încercat.

— Ne vedem aici mâine sau poimâine.

— Minunat. Dacă tot nu eşti ocupat cu cererea mea, poate aranjezi o permisie de treizeci de zile pentru mine şi doamna Sunhill, şi o rezervare confirmată, pe un avion MAC, spre o destinaţie la alegerea mea.

— Pentagonul nici nu ar dori mai mult.

— Şi scoate rahatul ăla de scrisoare de mustrare din dosarul meu!

Am închis telefonul.

— Ce naiba se întâmplă aici? a întrebat Cynthia.

— Cred că am deschis cutia Pandorei, am scos o cutie cu viermi şi am aruncat-o într-un cuib de viespi.

— Poţi să mai spui o dată.

Dar nu am făcut-o.

— Ni s-au tăiat toate legăturile. M-am gândit o clipă şi am reluat: Cred că putem să continuăm singuri.

— Nu avem de ales. Dar eu tot vreau să ştiu ce s-a întâmplat la West Point.

— Karl ne-a asigurat că nu e ceva important pentru caz.

Cynthia a rămas tăcută o clipă, apoi a zis:

— Karl mă dezamăgeşte. Nu m-am gândit niciodată că o să dea înapoi într-o anchetă ca asta.

— Nici eu.

Am mai vorbit câteva minute, încercând să ne închipuim încotro să o luăm în problema West Point. M-am uitat la ceas.

— Să mergem la Bethany Hill.

Ne-am ridicat în picioare, dar cineva a bătut la uşă şi Baker a intrat cu o foaie de hârtie în mână. S-a aşezat la biroul meu şi s-a uitat pe hârtie.

— Ia loc, Baker, i-am spus sarcastic.

Ne-a privit şi a spus cu o voce sigură:

— De fapt, sunt ofiţerul specialist Kiefer, de la DIC. Sunt aici de două luni şi lucrez sub acoperire pentru colonelul Hellmann. Am făcut o anchetă asupra felului cum e condusă secţia de transporturi – nişte fleacuri, nimic în legătură cu colonelul Kent. Colonelul Hellmann mi-a spus să fac astfel, încât să fiu desemnată drept secretara voastră. S-a uitat la noi: Aşa am făcut.

— Vorbeşti serios? Ne-ai spionat pentru colonelul Hellmann? a întrebat Cynthia.

— Nu am spionat, v-am ajutat. Tot timpul.

— Da, dar tot sunt furios, i-am răspuns.

Baker, alias ofiţerul specialist Kiefer, a spus:

— Ai dreptate, dar e un caz extrem de dificil, iar colonelul Hellmann era îngrijorat.

— Colonelul Hellmann tocmai s-a declarat învins, i-am spus.

Nu a răspuns la remarcă.

— În cele două luni, de când sunt aici, am auzit zvonurile pe care vi le-am spus despre colonelul Kent şi căpitanul Campbell. Totul e adevărat, dar nu i-am scris niciodată, pentru că nu-mi place să fac aşa ceva oamenilor. Nu am văzut nicio situaţie prin care el să-şi fi neglijat îndatoririle şi nu dispuneam decât de bârfe de birou. Dar acum cred că toate sunt relevante.

— Sunt relevante, dar nu constituie dovezi decât poate de prostie, a răspuns Cynthia.

Doamna Kiefer a ridicat din umeri. Mi-a întins o foaie de hârtie.

— Am primit un telefon de la Falls Church acum câteva minute, prin care mi se cerea să vă spun cine sunt şi mi se dădeau instrucţiuni să rămân lângă fax. Iată ce a venit.

M-am uitat la hârtie, care îmi era adresată mie şi lui Sunhill, exclusiv, prin Kiefer. Am citit cu glas tare:

În ceea ce priveşte întrebarea despre West Point, aşa cum am arătat şi la telefon, toate dosarele sunt sigilate sau nu există, toate întrebările puse au fost întâmpinate cu tăcere. Totuşi, am dat telefon unei persoane de la DIC care, în perioada respectivă, era la post la West Point. Persoana a vorbit doar cu condiţia de a i se păstra anonimatul. Iată ce am aflat: în vara dintre primul şi al doilea an petrecut la West Point, cadetul Campbell a fost spitalizată într-o clinică particulară, timp de câteva săptămâni. Oficial, suferise un accident în timpul unor exerciţii de noapte, la tabăra Buckner. Omul meu zice că generalul Campbell a venit cu avionul din Germania în ziua următoare „accidentului”. Iată care e povestea, aşa cum a reconstituit-o omul meu, din zvonuri. În august, în timpul unor exerciţii de recunoaştere, cadeţii au format patrule de noapte, care urmau să intre în pădure şi, accidental sau cu intenţie, cadetul Campbell a fost separată de un grup mai mare şi s-a trezit împreună cu cinci sau şase bărbaţi – fie cădeţi, fie bărbaţi din Divizia Aeropurtată 82, care asistau la instrucţie. Aveau pe faţă vaselină de camuflaj, era întuneric şi aşa mai departe. Aceşti  bărbaţi au prins-o pe cadetul Campbell, au dezbrăcat-o şi au imobilizat-o, legând-o de ţăruşii de la corturile lor, apoi au violat-o pe rând. Ce a urmat după aceea e neclar, dar se presupune că bărbaţii au ameninţat-o că o va păţi mai rău dacă raportează violul, apoi au dezlegat-o şi au fugit. Până în zori, ea a fost dată dispărută, apoi a venit în zona taberei, cu hainele în dezordine şi isterică. A fost dusă la spitalul militar Keller şi tratată pentru tăieturi minore şi contuzii, epuizare şi aşa mai departe. Fişele medicale nu înregistrează vreun atac sexual. Generalul Campbell a sosit, iar ea a fost mutată la o clinică particulară. Nu a fost acuzat nimeni, nu s-a intentat nicio acţiune în justiţie, incidentul a fost îngropat pentru binele academiei, iar cadetul Campbell s-a prezentat la cursuri în septembrie. Au fost zvonuri că generalul a făcut presiuni asupra fiicei lui ca să nu dea curs incidentului – generalul fiind, probabil, presat la rândul lui de persoane sus puse. Asta e tot. Distruge mesajul şi evidenţa activităţii faxului. Noroc.

Hellmann

I-am dat faxul Cynthiei care a spus:

— Acum totul are logică, nu-i aşa?

Am dat din cap.

— Ştiţi cine a omorât-o? ne-a întrebat Kiefer.

— Nu, i-am răspuns, dar cred că ştim acum de ce era acolo, în poligon.

Cynthia a băgat mesajul lui Karl în maşina de tocat hârtie şi i-a spus lui Kiefer:

— Deci, voiai să te faci detectiv?

Kiefer a părut puţin stânjenită, dar a răspuns:

— Baker voia să se facă detectiv.

— Baker poate să mai rămână secretară o vreme. Nu avem nevoie de încă un detectiv.

— Am înţeles, a răspuns Kiefer, intrând din nou în rol. Dar am să ţin ochii deschişi şi urechile ciulite.

— Aşa să faci.

I-am spus lui Baker:

— Comunică-i colonelului Kent că domnul Brenner doreşte să-l consemneze în garnizoană pe colonelul Moore până la noi ordine.

— Am înţeles.

Am ieşit cu Cynthia din birou, apoi prin uşa din spate a clădirii şi ne-am dus la parcare, fără să fim agăţaţi de reporteri.

— E rândul meu să conduc, am spus.

Mi-am găsit cheile şi am urcat în Blazer.

În drum spre Bethany Hill, i-am spus:

— Karl e destul de cumsecade pentru un ticălos.

A zâmbit.

— Chiar dacă ne-a păcălit. Îţi vine să crezi?

— Face parte din meserie, Cynthia. Mi se părea mie ceva familiar. Avea ea ceva care nu mergea.

— Termină, Paul. Ai fost la fel de păcălit ca şi mine. Doamne, trebuie să mă las de meseria asta.

— Ce-i cu Panama?

M-am uitat la ea şi privirile noastre s-au întâlnit.

— Am cerut un post permanent în afara continentului, pentru că voiam să fiu departe de cei care avea să-mi devină fost soţ.

— Bună idee! Am schimbat subiectul: Deci, povestea de la West Point e dinamită curată.

— Da. Nu pot să cred că un tată a participat la muşamalizarea… totuşi, dacă te gândeşti bine… la West Point, tensiunea e foarte mare de când Academia e mixtă. E de necrezut ce se întâmplă acolo. În afară de asta, generalul trebuia să se gândească şi la cariera lui, poate că se gândea, de asemenea, la cariera şi reputaţia fiicei lui. Dar nu i-a făcut niciun serviciu.

— Nu, într-adevăr.

— Femeile care tăinuiesc un viol sau sunt silite să-l tăinuiască plătesc, de obicei, mai târziu pentru asta.

— Sau îi fac pe alţii să plătească, am subliniat eu.

— Exact. Uneori, şi una, şi alta. Ceea ce s-a întâmplat în poligonul şase a fost o reeditare a violului de la West Point, nu-i aşa?

— Mă tem că aşa e.

— Numai că de data asta a omorât-o cineva.

— Exact.

— Tatăl ei?

— Să căpătăm şi ultima informaţie de care avem nevoie, ca să reconstituim crima de la început la sfârşit.

O clipă, a rămas tăcută, apoi m-a întrebat:

— Ştii cine a omorât-o?

— Ştiu cine nu a omorât-o.

— Nu fi enigmatic, Paul.

— Ai vreun suspect?

— Mai mulţi.

— Îi vom judeca la noapte, la hotel.

— În regulă. Sper să spânzurăm pe cineva mâine-dimineaţă.