19

Cal Seiver spusese că a terminat cu camera de studiu a lui Ann Campbell sau cu ceea ce fusese cândva biroul ei, aşa că am luat loc pe canapea şi am mai pus o casetă din seria ei de prelegeri despre operaţiuni psihologice. În jurul meu, bărbaţii şi femeile de la laboratorul de medicină legală îşi vedeau de treburile lor şi examinau particulele microscopice din existenţa unei persoane, ceea ce ceilalţi oameni numesc gunoi – fire de păr, scame, praf, amprente, murdărie şi pete.

Luate în sine, firele de păr, scamele, amprentele şi toate celelalte erau inofensive, dar, dacă, de exemplu, se găseau pe o sticlă de băutură, din dulapul lui Ann Campbell, nişte amprente şi dacă amprentele se dovedeau a fi, să zicem, ale colonelului George Fowler, atunci erau două posibilităţi: el îi dăduse sticla, iar ea o dusese acasă sau el fusese acasă la ea. Dar, dacă amprentele lui Fowler erau găsite, să zicem, pe oglinda din baia ei, aceasta era dovada că el fusese în baia ei. Totuşi, de fapt, serviciul de amprente, folosind cartoteca, nu identificase încă nicio amprentă dintre cele găsite, afară de cele care fuseseră lăsate de mine, de Cynthia, Ann Campbell şi colonelul Kent, care puteau fi explicate în două feluri. Poate vor identifica amprentele lui Yardley, dar şi acestea aveau o explicaţie. Dacă vor găsi amprentele lui Moore, de asemenea, acesta fiindu-i şef şi vecin, faptul era fără însemnătate. Şi de vreme ce nu mai aveam acces la lucruri, ca oglinda băii lui Ann Campbell sau duşul ei, acest gen de amprente – foarte sugestive – urma să fie găsit nu de noi, ci de Yardley, care probabil că, până acum, ştersese toată casa de praf. Şi orice amprente care-i displăceau, de exemplu, cele ale fiului lui, vor dispărea.

Ştiind cine a fost în casa ei, aş putea, eventual, să ajung la ucigaş după o anchetă convenţională, dar laborioasă şi, ştiind cine a fost în budoarul din subsol, aş fi făcut o listă de bărbaţi care ar fi avut, brusc, mult de pierdut, dacă nu cooperau pe de-a-ntregul. Dar, de acum, camera aceea rămânea sigilată şi s-ar fi putut să fie o urmă falsă, însă foarte spectaculoasă.

Era mult mai important să ştim cine fusese la locul crimei şi eram pe punctul de a stabili că acolo fusese colonelul Charles Moore, deşi mai trebuia lămurit când fusese acolo şi ce făcuse.

Colonelul William Kent. Era un om care avea deodată probleme cu cariera, ca să nu mai vorbim de conversaţia pe care urma să o aibă cu doamna Kent. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am astfel de probleme.

Kent aproape mărturisise că avusese un comportament sexual urât, că îşi neglijase îndatoririle şi făcuse lucruri nedemne de un ofiţer, pentru a numi doar trei dintre acuzaţiile pe care i le-ar fi adus procurorul general al Curţii Marţiale. În timpul anchetei unei crime, oamenii fac adesea acest lucru: un mic sacrificiu pe altarul zeiţei Justiţia, sperând că zeiţa îl va primi şi se va duce în altă parte, pentru a găsi un sacrificiu de sânge uman.

Părerea Cynthiei despre Bill Kent era interesantă, deoarece, literalmente, nimeni nu ar fi crezut despre el că ar fi un bărbat pătimaş, posesiv şi gelos. Dar, în mod instinctiv, ea văzuse sau simţise ceva ce eu nu percepusem. Acum, ştiam faptul că acesta avusese relaţii sexuale cu Ann Campbell. Şi eu nu cred că Kent face din sex un sport. Deci Kent era îndrăgostit de ea şi o omorâse din gelozie. Dar nu ştiam nimic sigur şi, pentru a ajunge la această concluzie, trebuia să fac prea multe presupuneri.

Unul dintre beneficiile faptului că oamenii de la laborator ne urmează peste tot este acela că putem să-i minţim pe suspecţi în legătură cu una sau cu alta, deşi nu aşa scrie în manual. Trebuia să ştiu sau să bănuiesc, bineînţeles, că o persoană era aici sau acolo, sau că făcea una sau alta, înainte de a încerca să intimidez şi să păcălesc acea persoană. Şi, uneori, eşti minţit, aşa cum făcuse Kent cu mine. Totuşi, cred că reuşisem să scot ceva de la el.

Atenţia mea s-a întors la ecranul televizorului şi m-am concentrat pe Ann Campbell. Stătea în faţa mea, vorbindu-mi direct, şi aveam un contact vizual bun. Purta uniforma de vară, uşoară, verde, cu o bluză cu mâneci scurte şi fustă şi, din când în când, se depărta de pupitru şi rămânea în picioare la marginea estradei, vorbind şi plimbându-se foarte în largul ei, atât în gesturi, limbajul trupului, cât şi în expresia feţei.

Cu toată răceala ei afişată, părea accesibilă în timpul prelegerii. Zâmbea, privea direct spre cel care îi punea o întrebare, râdea de propriile glume din când în când şi de comentariile amuzante ale celor o sută şi ceva de bărbaţi din sala de curs. Avea un obicei sexy de a-şi da capul înapoi şi de a-şi îndepărta părul lung şi blond. Când şi când, îşi muşca buza, pe gânduri, sau îl privea cu ochii mari pe vreun veteran care spunea ceva interesant, apoi punea şi ea întrebări inteligente. Nu era acel android programat care ţinea un curs la pupitru, ca atâţia lectori din armată, şi cum sunt sigur că era colonelul Moore. Era o femeie cu o minte iscoditoare, bun-simţ, care ştia când să vorbească şi când să asculte, şi entuziasmată de subiectul ei cam neobişnuit. Când şi când, camera trecea peste cei din sală şi vedeam o mulţime de bărbaţi atenţi care, evident, se bucurau să o asculte şi să o privească.

Ann Campbell vorbea despre operaţiunile psihologice îndreptate spre anumiţi indivizi, şi am fost atent la ce spunea: „Am vorbit despre op-psi îndreptate spre soldaţii duşmani, spre personalul auxiliar şi spre populaţia civilă. Acum, aş vrea să vorbim despre op-psi îndreptate spre indivizi, şi anume comandanţii duşmani şi liderii politicii”.

Cynthia s-a aşezat lângă mine cu o ceaşcă cu cafea proaspătă şi o farfurie cu papanaşi.

— Un film bun? m-a întrebat.

— Da.

— Putem să-l oprim?

— Nu.

— Paul, de ce nu te duci la culcare?

— Linişte!

Cynthia s-a ridicat şi a plecat. Ann Campbell a continuat: „Ultima dată am folosit această armă, cu succes, în al Doilea Război Mondial, împotriva conducătorilor politici şi militari, nazişti. Aveam avantajul de a şti câte ceva despre ei, despre vieţile lor, superstiţiile, preferinţele sexuale, credinţa în supranatural sau în semne şi aşa mai departe. Şi ce nu ştiam, am aflat datorită diverselor surse de informaţii. Astfel, am primit biografia şi profilul psihologic al multora dintre aceşti bărbaţi şi am fost în măsură să-i ţintim pe fiecare în parte, să le exploatăm slăbiciunile, să le subminăm puterea şi să introducem elemente false şi înşelătoare în procesele lor decizionale. Pe scurt, scopul era să le slăbim încrederea în ei înşişi, să-i scădem în propria lor consideraţie şi să-i demoralizăm în cursul procesului numit, uneori, manipulare. Cum poţi să manipulezi mintea cuiva care se află la mii de mile depărtare, în mijlocul teritoriului inamic? Ei bine, cam în felul cum faceţi voi cu soţia, prietena, şeful sau un vecin sâcâitor. Mai întâi, trebuie să fiţi conştienţi că este ceva ce doriţi şi e necesar să faceţi. Apoi trebuie să cunoaşteţi mintea celuilalt – ce îl îngrijorează, ce îl plictiseşte, ce-l sperie. Nu puteţi să-l manipulaţi până când nu cunoaşteţi toate pârghiile, butoanele şi clapele. În cele din urmă, trebuie să intraţi în contact cu persoana. Contactul se face pe mai multe niveluri: contact personal sau prin intermediul unei alte persoane, contact scris sub formă de documente, ziare, scrisori, fluturaşi – să nu faceţi asta cu soţia sau şeful dumneavoastră – contact radio sub formă de transmisiuni de propagandă sau programe de ştiri şi aşa mai departe”.

A mai dat câteva explicaţii, apoi a spus: „În privinţa contactului prin terţe persoane sau a contactului personal, acesta este cel mai eficace şi mai vechi dintre contactele cu un conducător inamic. Acest fel de contact este interactiv şi, deşi e greu de atins, este rentabil. Un tip de contact personal cu duşmanul, pe care Armata Statelor Unite nu-l iartă şi nu-l foloseşte oficial este cel sexual – Mata Hari, Dalila şi alte femei seducătoare vestite, sirene şi femei ispititoare”.

A continuat: „Dacă femeile vor deveni, cândva, comandanţi pe câmpul de luptă, vom avea nevoie de tipi ca voi care să se strecoare noaptea în corturile ”.

Au izbucnit în râs şi am auzit pe cineva spunând că ar trebui să pună un steag pe faţa unei generălese bătrâne şi să facă amor cu ea în cinstea steagului patriei.

Apoi cineva a întrebat: „Dacă ajungi aşa de aproape de comandantul inamic, de ce să nu-l omori? ”

Ann Campbell a răspuns: „Într-adevăr, de ce nu? În afara consideraţiilor morale şi legale, faptul că un conducător este compromis, speriat sau complet nebun, ca Hitler ori Saddam Hussein, echivalează cu încă zece divizii de infanterie pe front. Pagubele pe care le poate aduce un comandant incapabil propriilor sale operaţiuni militare sunt incalculabile. În armată, trebuie să învăţăm din nou ceea ce ştiam în trecut – ceea ce toate armatele de pe câmpurile de luptă ştiau – şi anume: trupele sunt deja pline de îndoieli, dor de casă, superstiţii iraţionale şi frică de luptă. Trebuie să faceţi acelaşi lucru şi cu generalii”.

Ecranul s-a înnegrit. M-am ridicat şi am închis aparatul. Totul părea foarte inteligent, logic şi eficace, aşa cum prezentase ea situaţia în sala de curs. Era limpede, de asemenea, că avea cel puţin un experiment în curs, aşa cum sugerase şi Kent. Dacă ar fi fost să-l cred pe Kent, Ann Campbell purta o campanie plănuită, deliberată şi incorectă împotriva duşmanului ei, propriul tată. Dar dacă el o merita? Ce spusese Moore despre ucigaşul ei? Că, oricine ar fi fost, se credea îndreptăţit. Aşa cum, poate, Ann Campbell credea că ce făcea împotriva tatălui ei era justificat. Deci, el îi făcuse ceva şi, orice ar fi fost, o hotărâse să se răzbune şi, în cele din urmă, să se autodistrugă. Mi-a venit în minte că singurul lucru, care ar putea determina o fată să facă aşa ceva tatălui ei şi ei însăşi, era abuzul sexual şi incestul. Asta mi-ar fi spus psihanaliştii, dacă i-aş fi întrebat, şi acest lucru se potrivea cu toate poveştile psihologice pe care le auzisem. Dar singura persoană care ar fi putut să confirme acest lucru era moartă. Generalul ar fi putut să confirme, dar nici măcar Paul Brenner nu îndrăznea să se atingă de el. Totuşi, puteam să fac o anchetă discretă şi, poate, zic poate, doamna Campbell ar fi putut fi întrebată delicat despre relaţiile fiicei ei cu tatăl. Ce dracu’, doar eram de douăzeci de ani în meserie!

Pe de altă parte, aşa cum sugerase Kent, de ce să răscoleşti lucrurile care nu aveau legătură cu crima? Dar cine ştie de ce ai nevoie şi de ce nu?

Aşadar, generalul îşi omorâse fiica pentru a-i opri furia sau pentru a-i închide gura? Sau o făcuse doamna Campbell pentru aceleaşi motive? Şi care era rolul colonelului Moore în toate astea? Într-adevăr, cu cât scormoneam mai mult, cu atât mai murdari apăreau doamnele şi domnii de la Fortul Hadley.

Cynthia a venit la mine şi mi-a băgat cu forţa în gură un papanaş. Era clar că ne aflam aproape de ceva mai intim decât folosirea în comun a unei maşini, a băii sau chiar împărţirea unui papanaş. Dar, ca să spun adevărul, la vârsta mea, la două dimineaţa, ciocănitoarea mea dormea dusă.

— Poate că biroul procurorului Curţii Marţiale o să-ţi dea casetele astea după închiderea cazului.

— Aş prefera casetele din subsolul ei.

— Nu fi scârbos, Paul! Apoi şi-a continuat ideea, aşa cum fac femeile: Nu e sănătos, să ştii!

Am refuzat să răspund.

— Când eram adolescentă, m-am îndrăgostit de James Dean. Am văzut Rebel fără cauză şi Gigantul, târziu noaptea, la televizor, şi am plâns până am adormit.

— Ce recunoaştere uimitoare a necrofiliei! Şi ce-i cu asta?

— Las-o baltă. Iată ştirile bune. Urmele de cauciucuri din poligonul cinci au fost făcute de maşina colonelului Moore sau de ceea ce suntem siguri că e maşina lui. Amprentele de pe peria de cap a lui Moore, despre care credem că le-a lăsat Moore, se potrivesc cu două amprente de pe ţăruşii de cort, cu cel puţin şase amprente de pe jeep şi cu una de la toaleta bărbaţilor; de asemenea, la toaletă, în sifon, mai era un fir de păr care s-a potrivit cu părul lui Moore. De asemenea, toate amprentele de pe sacul de gunoi aparţin lui Moore şi lui Ann Campbell, ca şi amprentele de pe bocancii ei, tocul pistolului şi caschetă, lucru care indică faptul că amândoi au umblat cu ele. Deci, reconstituirea crimei făcută de tine, mişcările şi acţiunile lui Ann Campbell şi ale colonelului Moore par să coincidă cu dovezile materiale. Felicitări!

— Mulţumesc.

— Deci, îl vor spânzura?

— Cred că pe ofiţeri îi împuşcă. O să verific înainte de a vorbi cu colonelul Moore.

— E un caz rezolvat?

— O să verific cu colonelul Moore.

— Dacă nu mărturiseşte, o să mergi la procurorul general al Curţii Marţiale cu ce avem?

— Nu ştiu. Încă nu e un caz beton.

— Nu, a fost de acord Cynthia, nu este. Avem teoria ta cu privire la orele greşite, când au fost văzute farurile, în primul rând. Putem să-l plasăm pe Moore la locul crimei, dar nu putem să-i punem frânghia în mână la ora când s-a produs moartea. De asemenea, nu-i cunoaştem motivaţia.

— Exact. Şi, fără motiv, o să ai de lucru cu juriul. Am adăugat: Mai există şi posibilitatea unui accident.

— Da, aşa o să spună şi el, dacă o să spună ceva.

— Exact. O duzină dintre colegii lui psihanalişti vor explica, în faţa comisiei Curţii Marţiale, ce este asfixia sexuală şi caracterul ei consensual şi cum se înşelase el asupra stării ei fizice, în timp ce ea avea un orgasm şi el o excita. Iar ofiţerii şi comisia Curţii Marţiale vor fi ultragiaţi şi fascinaţi. Eventual, vor avea îndoieli şi va trebui să fie de acord că dovezile materiale nu susţin un act violent şi prin forţă. Vor crede că a fost o distracţie care s-a terminat prost. Şi nu cred că se vor pronunţa pentru omorul prin imprudenţă. Ai doi adulţi care consimt să aibă un act sexual excentric, şi unul din ei a provocat, din neatenţie, moartea celuilalt. Va fi acuzat de primejduire prin neglijenţă şi poate nici de asta.

— Cazurile de crime sexuale sunt grele, a spus Cynthia. Se interferează cu tot felul de alte lucruri.

Am aprobat-o, reamintindu-mi un caz de la DIC, nu al meu, cu un tip care îşi făcea clisme. Femeia care i le administra i-a făcut una în plus, iar intestinul omului a plesnit, provocându-i moartea prin hemoragie şi infecţie. Echipa de la Falls Church şi băieţii de la biroul procurorului general al Curţii Marţiale se distraseră bine, dar, în cele din urmă, se hotărâseră să nu-i dea curs. Femeia, o tânără locotenent, a fost rugată să-şi dea demisia, iar bărbatul, un sergent major în vârstă, cu pieptul plin de medalii, a avut parte de funeralii militare cu onoruri. Totul, în interes de serviciu.

Sexul… Nouăzeci la sută din comportamentul sexual uman este hotărât de creier, iar când creierul nu e în ordine, nici sexul nu e în ordine. Dar, când e vorba de consimţământ, nu poate fi vorba de viol, iar dacă a fost sau ar fi putut să fie un accident, nu ai un caz de crimă. Ai doar pe cineva care are mare nevoie de psihanalist.

Cynthia m-a întrebat:

— Deci? Arestăm pe cineva?

Am dat negativ din cap.

— Cred că e o hotărâre corectă, în clipa asta, a spus.

Am ridicat receptorul şi am format numărul colonelului Fowler. A răspuns o femeie adormită. M-am recomandat, şi Fowler a venit la telefon.

— Da, domnule Brenner. Părea puţin agasat.

— Domnule colonel, am spus, am hotărât să nu mai sigilez biroul şi să nu mai confisc nimic din lucrurile colonelului Moore. Am vrut să ştiţi asta.

— Acum ştiu.

— Mi-aţi spus să vă informez cu privire la arestări şi m-am răzgândit: nu-l mai arestez.

— Nu ştiam că ai intenţia să-l arestezi, domnule Brenner, dar, dacă te răzgândeşti iar, trezeşte-mă mai târziu, ca să pot ţine scorul.

— Sigur. Era distractiv. Îmi plac oamenii cu umor sec. I-am spus: V-am sunat ca să vă rog să nu spuneţi despre asta nimănui. Ar putea strica totul.

— Înţeleg. Dar voi raporta generalului.

— Presupun că nu aveţi încotro.

— Câtuşi de puţin. Şi-a dres vocea. Mai sunt şi alţi suspecţi?

— Nu, deocamdată. Dar am câteva urme bune.

— Încurajator. Altceva?

— Încep să apară dovezi că Ann Campbell… cum să spun…? Căpitanul Campbell avea o viaţă socială activă.

Linişte de mormânt. Aşa că am continuat:

— Era inevitabil să iasă la iveală. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu crima, dar voi face tot ce pot pentru a păstra secretul şi pentru a micşora daunele aduse bazei şi armatei, dacă această informaţie devine publică şi aşa mai departe.

— Ce-ar fi să ne întâlnim la, să zicem, ora 07.00, la mine acasă, la o cafea?

— Nu vreau să vă deranjez acasă la ora aceea.

— Domnule Brenner, eşti peste măsură de nesupus şi, hotărât, mă calci pe nervi. Să fii aici la ora 07.00 fix!

— Am înţeles. Telefonul a murit. I-am spus Cynthiei. Va trebui să vorbesc cu cei de la Transmisiuni despre serviciile telefonice de la Fortul Hadley.

— Ce a spus?

— Colonelul Fowler ne roagă să luăm cafeaua la el acasă, mâine la ora 07.00.

S-a uitat la ceas.

— Mai putem să dormim puţin. Gata?

M-am uitat în jur. Cea mai mare parte a hangarului era în întuneric acum şi majoritatea paturilor de campanie erau ocupate de bărbaţi şi femei care dormeau, deşi câţiva încă nu se dădeau bătuţi şi rămâneau aplecaţi peste maşinile de scris, eprubete şi microscoape.

— Bine, ne ajunge pe ziua de azi.

În timp ce străbăteam hangarul, am întrebat-o pe Cynthia:

— Au găsit inelul ei de la West Point în sacul cu haine?

— Nu l-au găsit.

— Şi n-a apărut nici printre lucrurile din casă?

— Nu. L-am întrebat pe Cal.

— Ciudat.

— Poate l-a pierdut, a spus Cynthia. Poate e la curăţat.

— Poate.

— Paul, dacă am fi găsit-o în viață, în poligon, şi dacă s-ar afla acum aici cu noi, ce i-ai spune?

— Ce i-ai spune tu? Tu eşti specialist în violuri.

— Eu te întreb pe tine.

— Bine. I-aş spune că, orice s-ar fi întâmplat în trecut, ar trebui să privească lucrurile în mod sănătos, nu distructiv. I-aş spune că are nevoie de un psihanalist bun, că ar trebui să încerce să găsească un răspuns spiritual la durerea ei, că ar trebui să încerce să ierte persoana care… s-a purtat rău cu ea şi a profitat de ea. I-aş spune că e o fiinţă umană importantă şi care merită toată atenţia, că are o mulţime de lucruri pentru care să trăiască şi că oamenii s-ar interesa de ea cu simpatie, dacă şi ea s-ar preţui. Asta i-aş spune.

Cynthia a dat din cap.

— Da, asta ar fi trebuit să-i spună cineva. Poate că i-a şi spus. Dar i s-a întâmplat ceva rău şi ceea ce vedem şi auzim este răspunsul ei la asta. Acest tip de comportament al unei femei inteligente, educate, atrăgătoare şi cu succes profesional este adesea rezultatul… unei drame din trecut.

— De exemplu?

Am ieşit din hangar şi am păşit în noaptea răcoroasă. Luna apusese şi se vedeau mii de stele pe cerul senin al Georgiei. M-am uitat peste întinderea întunecoasă şi uriaşă şi mi-am amintit de vremea când Jordan Field era luminat noaptea şi, mai ales, de avionul acela special care venea, de obicei, după miezul nopţii, de două sau trei ori pe săptămână.

— Aici am descărcat cadavre care veneau din Vietnam, i-am spus Cynthiei.

Nu a răspuns.

— Dacă nu o îngroapă în Midland, aici se vor aduna cu toţii după slujba de la biserică, pentru a o conduce pe ultimul drum. Mâine sau poimâine, cred.

— Ai să vii şi tu?

— Aşa am intenţia.

Ne-am îndreptat spre maşină.

— Să-ţi răspund la întrebare… Cred că tatăl ei este cheia comportamentului ei, a spus Cynthia. Ştii, o figură dominatoare, care a împins-o spre armată, a încercat să-i controleze viaţa, o mamă slabă, absenţe prelungite, multe călătorii prin lume, o dependenţă totală şi respectul pentru cariera lui. Se răzvrăteşte în singurul mod pe care îl cunoaşte. Seamănă destul de mult cu ce e în manual.

Ne-am urcat în maşină şi am zis:

— Bun. Dar există şi un milion de alte fete echilibrate care au aceeaşi poveste.

— Ştiu. Dar depinde cum s-au descurcat.

— Mă gândesc la o relaţie mai… anormală cu tatăl ei, ceea ce ar explica această ură.

Ne-am îndreptat spre porţile aeroportului. A spus:

— Ştiu ce vrei să spui, m-am gândit şi eu la asta. Dar, dacă crezi că violul şi crima sunt greu de dovedit, încearcă să dovedeşti incestul. Eu nu m-aş băga în asta, în locul tău, Paul. S-ar putea să o păţeşti.

— Da. Primul meu caz, în calitate de ofiţer la DIC, a fost unul care fura de prin cazărmi. Şi uite ce departe am ajuns, încă un pas şi dau de prăpastie.