24

Am petrecut ora următoare cu hârţoagele de pe birou, răspunzând şi dând la rândul nostru telefoane, inclusiv pentru a-l găsi pe colonelul Fowler, ca să aflăm ce a făcut cu întâlnirile noastre cu soţia lui, doamna Campbell şi generalul Campbell.

Am sunat-o pe Grace Dixon, expertul nostru în computere, care venise cu avionul de la Falls Church şi acum era la Jordan Field încercând să facă PC-ul lui Ann Campbell, să-i dezvăluie secretele.

— Cum merge, Grace?

— Acum merge bine. Unele dintre fișierele computerului erau cifrate. Am găsit, până la urmă, o listă de parole în biroul ei de acasă – într-o carte de bucate – şi acum scot din el tot felul de lucruri.

I-am făcut Cynthiei semn să ridice celălalt receptor şi am întrebat-o pe Grace:

— Ce fel de lucruri?

— Unele scrisori personale, o listă de oameni şi numere de telefon, dar mai ales un jurnal. Material incendiar, Paul. Nume, date, locuri, practici sexuale şi preferinţe. Cred că asta căutai.

— Aşa cred, Grace. Dă-mi câteva nume.

— Da… stai puţin… locotenentul Peter Elby… colonelul William Kent… maiorul Ted Bowes… Şi a continuat cam două duzini de nume dintre care cunoşteam câteva, cum era cel al colonelului Michael Weems, juristul de pe lângă statul-major, căpitanul Frank Swick, medicul, şi maiorul Arnold Eames, preotul garnizoanei, precum şi altele de care nu auzisem niciodată, dar erau cu toţii militari şi toţi, mai mult sau mai puţin, apropiaţi generalului. Şi, deodată, Grace a citit: Wes Yardley, Burt Yardley…

— Burt?

— Da. Cred că-i plăcea familia.

Cynthia şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. I-am spus lui Grace:

— Bun… ai dat peste numele lui Fowler?

— Încă nu.

— Charles Moore?

— Da… dar apare numai ca o persoană cu care are şedinţe de psihoterapie. Cred că e psihanalist. Jurnalul începe cam acum doi ani aşa: „M-am prezentat la garnizoana tatei, începe operaţiunea Calul Troian”. Grace a adăugat: E o nebunie, Paul.

— Dă-mi un exemplu de nebunie.

— Să-ţi citesc asta… E ultima intrare… Bun, citesc de pe monitor: „14 august – am invitat pe noul ofiţer cu problemele operative al tatei, colonelul Sam Davis, să se oprească la mine acasă, să bem în cinstea cunoştinţei noastre. Sam are cam cincizeci de ani, este puţin cam greoi, dar nu arată rău, căsătorit, cu doi copii mari, din care unul încă stă cu el la Bethany Hill. Pare să fie un bărbat devotat familiei, soţiei lui, Sarah, pe care am cunoscut-o la recepţia de bun venit şi care e destul de atrăgătoare. Sam a venit la mine la ora 19.00, am băut câteva pahare în camera mea de zi, apoi am pus nişte muzică lentă şi l-am rugat să mă ajute să exersez un pas nou de dans. Era nervos, dar băuse destul ca să-i dea curaj. Purta uniforma de vară, iar eu îmi pusesem o rochie de bumbac alb, fără sutien şi eram în picioarele goale şi, după câteva minute, ne giugiuleam şi tipul a avut… a avut…”

— Grace?

— „A avut o erecţie…”

— Aha, asta era…

Grace Dixon este o femeie respectabilă, de vârstă mijlocie, angajată civilă, cu o viaţă personală fericită, şi majoritatea lucrărilor pe care le are ea la DIC sunt pentru serviciul Fraude Contractuale, unde caută înregistrări duble şi numere. Aşa că pentru ea este un adevărat progres ce face aici. Sau poate că nu.

— Continuă.

— Bine… Unde eram?

— La erecţie?

— Da… „Şi am trecut cu degetele peste ea până când, în cele din urmă, a preluat iniţiativa şi mi-a tras bretelele de pe umeri. Am ieşit din rochie şi am continuat să dansăm, eu numai în chiloţi. Sam era undeva între extaz şi leşin, de frică, dar l-am luat de mână şi l-am dus la subsol. Cu tot cu băutură, scena seducţiei a durat mai puţin de douăzeci de minute. I-am arătat camera mea din subsol şi mi-am scos chiloţii…”

— Mai eşti acolo, Grace?

— Da… Dumnezeule… e adevărat sau e un coşmar?

I-am răspuns:

— Pentru Sam Davis a început ca o călătorie în Ţara Aventurilor şi a continuat în Ţara Basmelor.

— Îi ducea pe toţi în subsolul acela. Avea acolo o cameră cu instrumente legate de sex…

— Zău? Continuă!

— Să vedem…

A continuat să citească de pe monitor: „Am pus muzică, apoi am îngenuncheat şi i-am tras fermoarul. Tipul era tare ca piatra şi m-am temut că o să ejaculeze dacă îl ating. I-am spus că putea să-mi facă orice şi l-am invitat să se uite prin cameră să vadă ce îl interesează. Era foarte încins şi voia să-şi dea pantalonii jos, dar i-am spus că vreau sa rămână îmbrăcat, să mă lege, să-mi poruncească, să folosească biciul sau orice altceva, dar era prima dată acolo şi nu a fost foarte receptiv la dorinţele mele. În cele din urmă, m-a aplecat peste pat şi, cu pantalonii în vine, m-a pătruns pe la spate şi a ejaculat în două secunde”.

Grace a întrebat:

— Nu cumva respiri greu?

— E Cynthia, am asigurat-o eu. Asta e sfârşitul înregistrării?

— Nu, continuă. „I-am scos hainele şi am făcut duş împreună. Era atât de nerăbdător să plece şi se scuza mereu că terminase prea repede. L-am întins pe pat, gol, şi i-am pus o mască pe faţă, apoi i-am făcut două poze cu un Polaroid şi i-am dat una, am glumit în legătură cu ea, dar era prea politicos ca să-mi ceară cealaltă fotografie şi se vedea că totul îl neliniştea. I-am spus că mi-ar plăcea să-l mai văd şi l-am asigurat că acesta era micul nostru secret. S-a îmbrăcat şi l-am condus sus, la uşa din faţă. Eu eram tot goală. Părea înfricoşat, ca şi cum s-ar fi temut chiar să iasă afară şi să fie văzut plecând de ia mine din casă. Precis că nu se ducea direct acasă, cu inima bătând şi genunchii tremurând. În cele din urmă, mi-a spus că nu dorea să mă mai vadă şi că voia să ia fotografia, dacă nu mă supăram, aşa că am făcut figura cu plânsul, el m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi a trebuit să-i şterg rujul de pe faţă. A plecat şi l-am urmărit pe fereastră cum alerga spre maşină şi se uita peste umăr. Data viitoare o să-l rog să-mi aducă o lădiţă cu vin, ca să-l văd cât de repede poate să alerge pe alee cu ea în mâini”.

— Cred că astea sunt născociri, a spus Grace.

— Grace, să nu sufli o vorbă despre asta nimănui, să nu imprimi o vorbă din nimic şi să păzeşti parolele cu preţul vieţii tale. Ai înţeles?

— Am înţeles.

M-am gândit o clipă, apoi am continuat:

— Rectific. Imprimă câteva dintre întâlnirile cu Burt Yardley, pune-le într-un plic sigilat şi trimite-mi-le aici, cât mai repede.

— Am înţeles. Aici sunt menţionaţi peste treizeci de bărbaţi, într-o perioadă de doi ani. Oare femeile necăsătorite se culcă cu treizeci de bărbaţi diferiţi în douăzeci şi patru de luni?

— De unde să ştiu eu?

— Şi felul cum descrie întâlnirile astea… Dumnezeule, are o problemă –  avea o problemă – în legătură cu bărbaţii. Vreau să spun că îi determina să abuzeze de ea, dar îi controla şi credea că sunt nişte tâmpiţi.

— În privinţa asta avea dreptate, i-am spus. Caută ultimele însemnări privitoare la colonelul Weems şi maiorul Bowes şi spune-mi dacă sunt la fel de palpitante.

— Bine… Stai.. Uite-l pe Weems, 31 iulie, anul ăsta… Da, e la fel. Vrei să-ţi citesc?

— Nu, nu mai suport. Dar Bowes?

— Da… 4 august, anul ăsta… Vai de mine! Tipul ăsta e bizar. Cine e?

— Comandantul DIC de aici.

— … Nu!

— Da. Pe cuvânt. Vorbim mai târziu, Grace.

Am închis. Atât Cynthia, cât şi eu am rămas tăcuţi o clipă.

— Ei, am făcut eu, dacă aş fi un colonel căsătorit şi aş fi noul ofiţer cu operaţiunile al generalului, şi frumoasa fiică a generalului m-ar invita la un pahar…

— Da?

— Aş lua-o la fugă.

— În ce parte?

Am zâmbit şi am spus:

— Nu a rezistat mai mult de douăzeci de minute?

— Ştii, Paul, a zis Cynthia, ştiu din experienţa mea, cu cazurile de viol, că unii bărbaţi îşi controlează cu greu impulsurile. Voi, bărbaţii, ar trebui să încercaţi să gândiţi cu capul, nu cu mădularul.

— Mădularul întărit nu are conştiinţă, Cynthia. În cazul lui Sam Davis, nu învinovăţi victima.

— Ai dreptate. Dar cred că şi ea era o victimă. Şi nu e vorba de sex.

— Nu, nu este.. E vorba de Operaţiunea Calul Troian. M-am gândit o clipă, apoi am spus: Putem să presupunem că Burt Yardley ştie unde este camera de joacă de la subsol.

— Probabil, a fost de acord Cynthia. Dar mă îndoiesc că l-a dus acolo pe Wes Yardley.

— Aşa e. El era iubitul. Nu avea putere nici în garnizoană, nici în oraş, nu era căsătorit, deci ea nu putea să-l compromită sau să-l şantajeze. Dar mă întreb dacă Wes ştia că tatăl lui se înfrupta din aceeaşi oală cu miere.

— Ce stil ai, Paul!

Baker a intrat şi ne-a informat:

— Şeful de poliție Yardley şi ofiţerul de poliție Yardley sunt aici şi vor să vă vadă.

— Te anunţăm când vrem să-i primim, i-am răspuns.

— Am înţeles.

— În curând, va veni cineva de la detaşamentul DIC, de la Jordan Field, cu un plic mare. Să mi-l aduci de cum soseşte.

— Am înţeles.

A plecat. I-am spus Cynthiei:

— Va trebui să-i despărţim pe Burt şi pe Wes la un moment dat.

— Da.

M-am ridicat în picioare.

— Mă duc să văd un prieten la închisoare.

Am ieşit din birou şi am străbătut un labirint de coridoare care se întretăiau, până la celule. L-am găsit pe Dalbert Elkins în acelaşi colţ al celulei unde-l pusesem. Zăcea pe patul de campanie şi citea o revistă de vânătoare şi pescuit. Nu-i dăduseră o uniformă şi era încă în şort, tricou şi sandale.

— Bună, Dalbert, i-am zis.

S-a uitat la mine, s-a ridicat în picioare.

— Ah… bună…

— Se poartă bine cu tine, prietene?

— Da.

— Vrei să zici „Da, domnule”.

— Da, domnule.

— Ai scris o declaraţie frumoasă?

A dat din cap. Părea mai puţin înspăimântat acum şi mai puţin ursuz. Asta e tactica mea, şi cei mai mulţi anchetatori de la DIC o practică, să-i vizitez pe cei pe care i-am băgat la răcoare. Te asiguri că poliţiştii militari sau gardienii nu îi chinuiesc, ceea ce se întâmplă, din nefericire, din când în când, în închisorile militare. Te asiguri că familiile lor sunt bine, că au bani pentru unele cheltuieli, că au hârtie de scris şi timbre, şi îi asculţi cu prietenie. L-am chestionat pe Elkins despre toate astea, iar el m-a asigurat că nu era rău tratat, că avea tot ce-i trebuia. L-am întrebat:

— Vrei să stai aici sau vrei să mergi la plimbare?

— Aici.

— Poţi să joci baseball.

— Rămân aici.

— Ai fost cooperant cu băieţii de la DIC?

— Da, domnule.

— Vrei un avocat?

— Păi…

— Ai dreptul să fii reprezentat de un avocat. Poţi să iei un avocat militar, care să nu te coste, sau să angajezi unul civil.

— Dumneavoastră ce credeţi?

— Cred că, dacă îţi iei avocat, o să mă înfurii rău.

— Da, domnule.

— Simţi că eşti cel mai tâmpit şi plin de regrete ticălos din lume?

— Da, domnule.

— Atunci o să fie bine.

— Da, domnule.

— Numele meu e ofiţer specialist Brenner, fiindcă veni vorba. Sergentul White a fost doar o glumă. Dacă ai nevoie de ceva sau dacă familia ta vrea să intre în contact cu cineva, întreabă de Brenner. Dacă te sâcâie cineva, spune-le că eşti sub supravegherea lui Brenner. Bine?

— Da, domnule… mulţumesc.

— Nu o să mai rămân mult pe aici, dar o să pun un alt tip de la DIC să aibă grijă de tine. O să încerc să te scot din închisoare şi să fii consemnat în cazarmă, dar îţi spun ceva, Dalbert, dacă fugi o să te găsesc şi o să te omor. Ai înţeles?

— Da, domnule. Dacă mă scoateţi de aici, o să stau cuminte. Promit.

— Dacă nu, am să te omor. Te asigur!

— Da, domnule.

M-am întors în biroul meu, unde Cynthia citea dosarul de cadre al lui Ann Campbell. Am sunat la sediul local al DIC şi am dat de căpitanul Anders. Am discutat puţin despre Dalbert Elkins şi am recomandat consemnarea lui în cazarmă. Anders părea să ezite, dar a fost de acord, cu condiţia ca eu să semnez ordinul de eliberare. I-am spus că aşa o să fac şi am cerut să vorbesc cu maiorul Bowes. Cât timp am aşteptat, m-am tot întrebat de ce îmi pun eu capul pentru cei pe care-i bag la închisoare? Trebuie să găsesc altceva de făcut, o muncă mai puţin stresantă.

Pe când scriam un ordin de eliberare, maiorul Bowes a venit la telefon.

— Bowes la telefon.

— Bună dimineaţa, domnule maior.

— Ce este, Brenner?

Nu lucrasem niciodată cu el, nu făcusem cunoştinţă cu tipul ăsta şi nici nu ştiam nimic despre el, în afară de faptul că era comandantul detaşamentului DIC de la Fortul Hadley şi că avea parte de o însemnare incendiară în jurnalul lui Ann Campbell.

— Brenner?

— Da, domnule. Voiam doar să iau legătura cu dumneavoastră.

— Cu ce-ţi pot fi de folos?

— Cred că sunteţi supărat, pentru că am cerut să fiţi ţinut departe de acest caz.

— Este exact.

— Da, domnule. De fapt, colonelul Kent a hotărât să folosească un anchetator din afară.

Şi probabil că regreta că o făcuse.

— Colonelul Kent nu ia astfel de hotărâri. Ar fi trebuit să-mi dai măcar un telefon de politeţe.

— Da, domnule. Am fost ocupat. Iar telefonul funcţionează în ambele sensuri.

— Ai grijă ce spui!

— Ce mai face doamna Bowes?

— Ce?

— Sunteţi căsătorit, domnule maior?

Tăcere.

— Ce fel de întrebare e asta? a spus apoi.

— Este o întrebare oficială, care are legătură cu ancheta. Iată ce întrebare este. Vă rog să răspundeţi.

Iarăşi tăcere.

— Da, sunt căsătorit.

— Doamna Bowes ştie despre căpitanul Campbell?

— Ce dracu’?

Cynthia şi-a ridicat privirea din hârtii.

I-am spus lui Bowes:

— Domnule maior, am dovada că aţi întreţinut relaţii sexuale cu Ann Campbell, dovada că aţi vizitat-o acasă şi că aţi avut cu ea relaţii sexuale de natură ilegală, în dormitorul din subsolul casei ei, şi că aţi săvârşit acte sexuale care violează Codul militar, fiind şi împotriva legii în statul Georgia.

De fapt, habar nu aveam ce era împotriva legii din Georgia şi nici nu ştiam ce făcuse Bowes cu Ann Campbell, dar ce importanţă avea? Era destulă murdărie ca să-i stropească pe toţi.

Cynthia a ridicat receptorul şi a ascultat, dar Bowes nu spunea nimic.

Am aşteptat în linişte, apoi Bowes a zis:

— Cred că trebuie să avem o întâlnire.

— Agenda mea e plină, domnule maior. Vă va suna cineva de la Falls Church, dacă nu a şi făcut-o. Pregătiţi-vă bagajul. Bună ziua!

— Stai! Trebuie să stăm de vorbă despre asta. Cine mai ştie? Cred că pot să explic…

— Explicaţi ce-i cu fotografiile pe care le-am găsit în subsol?

— Eu… nu se poate face nicio legătură între mine şi fotografiile acelea.

— Masca nu v-a ascuns penisul şi nici fundul, domnule maior. Poate că soţia dumneavoastră va putea să vă identifice în pozele acelea.

— Nu mă ameninţa!

— Sunteţi poliţist, pentru Dumnezeu! Şi ofiţer. Ce naiba se întâmplă cu dumneavoastră?

— Am dat de dracu’! a spus după cinci secunde.

— Asta e sigur!

— Poţi să mă acoperi?

— Vă sugerez să faceţi o declaraţie completă şi să cereţi îndurare şefilor de la Falls Church. Forţaţi puţin, ameninţaţi că faceţi totul public. Încheiaţi un acord, luaţi jumătate din soldă şi plecaţi.

— Da. Mulţumesc, n-am nevoie.

— Ei, nu eu m-am culcat cu fiica generalului.

— Ai fi făcut-o.

— Domnule maior, ţineţi minte: niciodată să nu vă încurcaţi cu cineva de la serviciu.

— Depinde de persoană.

— A meritat?

A râs.

— Da. Am să-ţi povestesc într-o zi.

— O să-i citesc jurnalul. Bună ziua, domnule maior.

Am închis telefonul.

Cynthia a pus şi ea telefonul jos şi a zis:

— De ce ai fost aşa dur cu el? Oamenii ăştia nu au comis niciun delict, Paul.

— Nu, dar sunt proşti. M-am săturat de bărbaţi proşti!

— Cred că eşti gelos.

— Păstrează-ţi părerile pentru tine.

— Am înţeles.

Mi-am frecat tâmplele.

— Iartă-mă. Sunt obosit.

— Vrei să-i vezi acum pe cei doi Yardley?

— Nu. Dă-i dracului. Să aştepte.

Am ridicat receptorul şi am sunat biroul procurorului de pe lângă statul-major şi am cerut să vorbesc cu colonelul Weems, comandantul. Am dat peste secretarul lui care voia să ştie ce doresc.

— Spune-i colonelului Weems că e în legătură cu crima.

— Da, domnule.

Cynthia a luat receptorul ei şi mi-a spus:

— Fii amabil.

Colonelul Weems a răspuns.

— Eşti ofiţerul anchetator? m-a întrebat.

— Da, domnule.

— Bun. Am primit instrucţiuni să formulez acuzarea împotriva colonelului Charles Moore şi am nevoie de unele informaţii.

— Iată prima informaţie, domnule colonel. Colonelul Moore nu va fi acuzat până când nu spun eu.

— Iartă-mă, domnule Brenner, dar am primit aceste instrucţiuni de la Pentagon.

— Nu mă interesează chiar dacă le-aţi primit de la fantoma lui Douglas MacArthur.

Avocaţii militari, chiar şi cei care sunt colonei, pot fi puţin repeziţi, pentru că, asemenea doctorilor militari, psihologilor şi aşa mai departe, gradul lor reprezintă mai ales o bază pentru soldă, iar ei ştiu că nu trebuie să-l ia prea în serios. De fapt, toţi ar trebui să fie ofiţeri specialişti, ca şi mine, ceea ce i-ar face mult mai fericiţi decât pe toţi ceilalţi.

— Numele dumneavoastră a fost pus în legătură cu cel al victimei, i-am spus.

— Poftim?

— Sunteţi căsătorit, domnule colonel?

— Da…

— Şi vreţi să rămâneţi căsătorit?

— Despre ce naiba vorbeşti?

— Deţin informaţia că aţi avut relaţii sexuale cu victima, că aţi încălcat Codul militar şi anume: articolul 125, copulaţie contra naturii, plus articolul 133, comportare nedemnă de un ofiţer şi gentleman, şi articolul 134, nereguli şi neglijenţe care au prejudiciat ordinea şi disciplina, şi purtare care discreditează forţele armate. Ce părere aveţi, domnule avocat? l-am întrebat.

— Nu e adevărat.

— Ştiţi cum se spune atunci când un avocat minte? I se mişcă buzele.

Nu a apreciat gluma şi a spus:

— Mai bine ai avea dovezi, ca să susţii ce ai spus.

Ăsta da avocat!

— Ştiţi cum se numesc trei sute de avocaţi pe fundul oceanului? Nu? Un început bun!

— Domnule Brenner…

— Nu-i aşa că v-aţi pierdut somnul în camera de joacă de la subsol? V-am văzut pe o casetă video.

Poate!

— Eu n-am fost… Eu…

— În poze polaroid.

— Eu…

— Şi în jurnalul ei.

— Oh…

— Uitaţi, domnule colonel, mie nu-mi pasă, dar chiar nu puteţi să vă ocupaţi de caz. Nu vă agravaţi situaţia. Sunaţi-l pe procurorul general sau, mai bine, luaţi avionul până la Washington şi cereţi să fiţi eliberat de la comandă. Redactaţi o acuzare împotriva dumneavoastră. Între timp, predaţi totul cuiva care şi-a ţinut mădularul în pantaloni. Nu, mai bine, cine este femeia cea mai mare în grad din subordinea dumneavoastră?

— Maiorul Goodwin…

— Ea se va ocupa de cazul Campbell.

— Nu poţi să-mi dai mie ordine…

— Domnule colonel, dacă ofiţerii ar putea fi degradaţi, mâine aţi fi soldat. În orice caz, luna viitoare veţi căuta o slujbă la o firmă mică sau veţi fi avocat rezident la Leavenworth. Ar fi bine să colaboraţi. Să cădeţi la o învoială cât mai aveţi timp. Puteţi să fiţi chemat ca martor.

— La ce?

— Am să mă mai gândesc. Bună ziua.

Am închis. Cynthia a pus şi ea receptorul jos.

— Ai provocat destulă nefericire pentru o zi?

— Le-am urat o zi bună!

— Paul, cred că exagerezi. Îmi dau seama că ai toţi aşii…

— Pentru toată garnizoana asta, în buzunar!

— Exact. Dar îţi depăşeşti autoritatea.

— Nu şi competenţa.

— Ia-o uşor. Nu e o problemă personală.

— Bine… Sunt doar furios. Adică, la ce dracu’ mai există un Cod militar? Am jurat să ne facem datoria, să menţinem un nivel înalt de moralitate, integritate şi etică, şi cuvântul nostru stă garanţie. Iar acum aflăm că treizeci de indivizi au renunţat la tot. Pentru ce?

— Pentru un petic de blăniţă!

Nu m-am putut împiedica să nu râd.

— Exact! Dar o blăniţă a dracului!

— Nici noi nu suntem chiar aşa curaţi.

— Noi nu am făcut compromisuri în meserie.

— Noi facem o anchetă asupra unei crime, nu ne interesează problemele de etică. Să nu amestecăm lucrurile.

— Ai dreptate. Să intre clovnii ăia.

Cynthia a chemat-o pe Baker la interfon şi i-a spus:

— Să intre… domnii în civil.

— Am înţeles.

— Acum linişteşte-te, a spus Cynthia.

— Cu ăştia n-am nimic. Sunt civili.

Uşa s-a deschis şi Baker i-a anunţat pe cei doi Yardley.

Şi eu şi Cynthia ne-am ridicat în picioare, la intrarea în birou a celor doi, îmbrăcaţi în uniforme cafenii.

— Nu-mi prea place că ne-ai lăsat să aşteptăm, a spus Burt Yardley. Dar vom trece peste asta.

S-a uitat în jur şi a comentat:

— Drace, am celule mai mari şi mai frumoase decât biroul ăsta!

— Şi noi, l-am informat. O să-ţi arăt una.

A râs.

— El e fiul meu, Wes. Wes, fă cunoştinţă cu doamna Sunhill şi cu domnul Brenner.

Wes Yardley era un bărbat înalt, extrem de slab, cam de douăzeci şi cinci de ani, cu păr lung, pieptănat pe spate, care i-ar fi adus necazuri în majoritatea posturilor de poliţie, cu excepţia celui în care era. Nu ne-am dat mâinile, dar el şi-a dus mâna la pălăria de cowboy şi a salutat-o pe Cynthia.

De obicei, bărbaţii din sud nu scot pălăriile atunci când intră undeva şi când au de a face cu inferiori sau cu bărbaţi de acelaşi rang cu ei, pentru că, dacă ar veni cu pălăria în mână, ar însemna să recunoască prezenţa cuiva superior din punct de vedere social. E un obicei de pe vremea plantaţiilor, a gentlemanilor, a dijmaşilor, a sclavilor, a albilor ticăloşi, a familiilor bune şi a familiilor proaste, şi aşa mai departe. Nu înţeleg prea bine, dar, cum şi armata are reguli foarte stricte cu privire la pălării, trebuie să respect obiceiurile locului.

Neavând destule scaune, am rămas cu toţii în picioare.

— Toate lucrurile tale sunt frumos împachetate şi te aşteaptă în biroul meu, a spus Burt Yardley. Să vii şi să ţi le iei oricând doreşti.

— Foarte frumos din partea ta.

Wes a zâmbit cu superioritate şi tare aş fi vrut să-mi proptesc pumnii în faţa lui osoasă. Tipul părea hiperactiv, genul care se mişcă tot timpul, de parcă s-ar fi născut cu două tiroide.

— Ai adus cu tine ceea ce aparţine guvernului? l-am întrebat pe Burt.

— Sigur. N-am nevoie de necazuri cu guvernul. Am dat totul fetiţei de afară. E un fel de ofertă de pace, Paul. Pot să-ţi spun Paul?

— Sigur că da, Burt.

— Bun. Şi mă gândeam să te las în casa decedatei.

— Sunt încântat Burt.

— Şi acum, parcă voiai să vorbeşti cu fiul meu. S-a uitat la Wes şi a spus: Spune-le tot ce ştii despre fata aia.

— Era o femeie, ofiţer în armata Statelor Unite, a spus Cynthia. Baker e şi ea femeie, soldat în armata Statelor Unite.

Burt s-a înclinat uşor şi şi-a atins pălăria cu mâna.

— Iertaţi-mă, doamnă.

Am simţit o mare poftă să-mi scot Glockul şi să trag în cei doi cowboy şi i-aş fi înroşit de sânge cât ai clipi, dar trebuia să rezolv cazul într-un termen foarte scurt.

Wes şi-a început relatarea:

— Da, mă vedeam cu Ann când şi când, dar mă vedeam şi cu alte femei, iar ea se vedea cu alţi bărbaţi şi niciunul din noi nu punea la inimă. În noaptea când a fost omorâtă, eu patrulam prin nordul Midlandului, în schimbul de la miezul nopţii, la opt, şi am fost văzut de vreo doisprezece oameni, inclusiv coechipierul meu şi tipii de la benzinărie. Asta e tot ce trebuie să ştiţi.

— Mulţumesc, ofiţer Yardley.

Niciunul dintre noi nu a vorbit preţ de câteva secunde, apoi Cynthia l-a întrebat pe Wes:

— Te-a afectat moartea lui Ann Campbell?

A părut să cântărească lucrurile, apoi a răspuns:

— Da, doamnă.

— Să-ţi dau un calmant, ceva? l-am întrebat.

Burt a râs şi i-a spus fiului lui:

— Am uitat să-ţi spun că tipul are haz.

— Aş vrea să stăm de vorbă între patru ochi, i-am spus lui Burt.

— Poţi să spui orice ai de spus în faţa fiului meu.

— Nu chiar tot.

S-a uitat la mine o clipă, apoi i-a spus:

— Am să te las singur cu tânăra doamnă, Wes, şi ai grijă cum te porţi. A râs. Ea nu ştie de ce eşti în stare. Probabil că îşi închipuie că abia ai căzut din leagăn.

După această remarcă, am plecat cu Burt din birou şi am găsit o cameră goală pentru interogatorii. Ne-am aşezat de o parte şi de alta a unei mese lungi, şi Burt a spus:

— Reporterii ăia blestemaţi devin prea băgăreţi. Au început să întrebe ce-i cu zvonurile despre fiica generalului, înţelegi?

Nu-mi aminteam nici măcar o întrebare de această natură din presă, dar i-am zis:

— Ofiţerii care apără legea nu fac asemenea speculaţii în faţa presei.

— Pe naiba. Eu şi cu generalul ne înţelegem bine şi nu aş fi vrut să-i văd fata bârfită după moarte.

— Dacă te referi la ceva anume, dă-i drumul.

— M-am gândit că poate oamenii cred că DIC m-a tras pe sfoară şi atunci când o să-l prindă pe ucigaş, organizaţia mea nu o să mai aibă credit.

Burt Yardley mă sâcâia foarte tare.

— Fii liniştit, departamentul tău o să se bucure de tot creditul pe care-l merită.

— Da, tocmai de asta mă tem, fiule, a râs el. Trebuie să ne implicăm în cercetările asupra acestui caz.

— Înţelege-te cu FBI. De mâine, preiau ei cazul.

— Adevărat?

— Sigur.

— Bine. Până atunci, scrie tu un raport frumos, în care arăţi cum ai fost ajutat de poliția din Midland.

— De ce?

— De ce? Pentru că umbli cu vorba de colo-colo că îmi vei lua dosarele, pentru că blestemaţii de reporteri tot pun întrebări despre legătura băiatului meu cu decedata, pentru că începi să mă faci să trec drept prost, deoarece nu ştiu nimic, şi pentru că ai al dracului de multă nevoie de mine. A adăugat: Ai să faci lucrurile ca la carte.

Omul era foarte supărat şi nu puteam să-i fac vină. Între o garnizoană şi comunitatea locală, mai ales în sud, există o relaţie stranie de simbioză. În cel mai rău caz, relaţia seamănă cu cea a unei armate de ocupaţie instalate în bătrânul Dixieland învins. În cel mai bun caz, localnicii îşi dau seama că majoritatea ofiţerilor şi a personalului angajat sunt din sud, ca şi ei, şi că garnizoana nu este mai inoportună decât o mare uzină de automobile. Dar marile uzine de automobile nu au propriile legi şi obiceiuri, aşa încât adevărul este undeva la mijloc. Oricum, în sprijinul cooperării, i-am spus lui Burt Yardley:

— Am să te prezint agentului FBI atunci când îl voi cunoaşte şi îi voi face un raport strălucit cu privire la ajutorul şi realizările tale.

— E foarte frumos din partea ta, Paul. Dar să şi scrii ceva. Bill Kent face asta chiar acum. Ce-ar fi să-l chemăm aici şi să stăm de vorbă?

— Nu am timp să stau de vorbă. Vei fi implicat în continuarea anchetei cât mai mult cu putinţă. Fii liniştit în privinţa asta.

— Oare de ce am impresia că mă duci, Paul?

— Nu ştiu.

— Să-ţi spun eu de ce. Pentru că tu nu crezi că eu am ceea ce vrei tu şi tu nu dai nimic, dacă nu primeşti ceva în schimb. Dar eu cred că am ceea ce îţi lipseşte ţie, ca să pui punct cazului.

— Chiar aşa?

— Da. Am găsit dovezi în casa decedatei pe care tu nu le-ai văzut, fiule. Dar o să trebuiască să te străduieşti mult ca să le capeţi.

— Da. Te referi la lucrurile din dormitorul de la subsol.

S-a holbat la mine şi, timp de o secundă, nu a spus nimic, ceea ce mi s-a părut minunat, apoi a întrebat:

— De ce ai lăsat totul acolo?

— Credeam cădeşti prea prost ca să găseşti camera.

— Acum cine-i prostul? a râs.

— Dar nu am lăsat acolo tot. Am luat câteva fotografii şi casete video.

Nu luasem, dar ar fi trebuit s-o fac.

S-a uitat bine la mine o clipă, şi pot să afirm că nu era prea fericit la acest gând.

— Ei bine, eşti băiat deştept, a spus.

— Ai dreptate!

— Şi unde sunt?

— În rulota mea. Ţi-au scăpat.

— Nu te juca, fiule, cu mine. Nu mai e nimic în rulota aia.

— Ce-ţi pasă de ele?

— Sunt ale mele.

— Te înşeli!

Şi-a dres vocea şi a spus:

— Sunt vreo câţiva tâmpiţi care o să dea o grămadă de explicaţii când o să iau amprentele din camera aia şi când o să comparăm pozele şi casetele video cu fundurile lor goale.

— Da. Inclusiv tu.

S-a uitat la mine, eu m-am uitat la el. A spus, în cele din urmă:

— Cu mine nu ţin cacealmalele.

— Eu cred că Wes şi Ann erau mult mai legaţi decât lasă Wes să se vadă. Nu erau perechea cea mai fericită din lume, dar au ieşit împreună aproape doi ani şi, din informaţiile mele, reiese că erau foarte pasionaţi. Şi acum vreau să te întreb ceva: fiul tău ştie că te culcai cu prietena lui?

Yardley a părut să cugete la răspuns, de aceea, ca să umplu tăcerea, am întrebat:

— Doamna Yardley ştie că te culcai cu fiica generalului? N-aş vrea să iau cina la tine acasă, diseară, Burt.

Yardley încă mai cugeta, aşa că am spus:

— Nu ai găsit camera din întâmplare, dar aşa l-ai lăsat pe Wes să înţeleagă. Poate că Wes ştia că prietena lui se mai întâlnea, când şi când, şi cu alţii, dar el s-a culcat cu ea în dormitor, pentru că, dacă ar fi văzut camera de jos, ar fi bătut-o şi ar fi părăsit-o, ca orice gentleman din sud care se respectă. Tu, pe de altă parte, ştiai totul despre ea, dar nu i-ai spus fiului tău, pentru că Ann Campbell îţi spusese că aşa e mai bine. Îi plăcea de Wes. Cu tine se culca doar pentru că aveai influenţă asupra lui Wes şi pentru că ai fi putut să aranjezi lucrurile în oraş, în cazul în care ar fi avut vreodată nevoie de aşa ceva. Erai un fel de asigurare în plus şi poate că ai scos-o deja din vreo încurcătură. Deci, oricum, tu şi cu Wes aveţi în comun ceva mai mult decât sângele, iar Ann Campbell îţi făcea viaţa palpitantă, dar şi înspăimântătoare. Chiar ţi-a spus la un moment dat că, dacă intri la ea în casă şi iei ceva, nu are importanţă, pentru că avea copii ale fotografiilor şi videocasetelor în alt loc. Nu ar fi fost prea greu să identifice cineva fundul tău gras în pozele alea. Aşa că te gândeşti la soţia ta, la fiul tău, la ceilalţi fii ai tăi, la poziţia ta în oraş, la pastorul şi la cunoştinţele cu care te vezi duminica, la biserică, la cei treizeci de ani petrecuţi în poliție şi, într-o zi, te hotărăşti să scapi de această bombă cu ceas. Nu-i aşa?

Faţa arămie a lui Yardley nu pălise, ci devenise şi mai roşie.

— N-am fost atât de prost, încât să mă las pozat, a spus, în cele din urmă.

— Eşti sigur? Eşti sigur că vocea ta nu e imprimată pe vreo casetă?

— Asta nu e de ajuns.

— E prea de ajuns ca numele tău să păteze covorul cel nou al primarului.

Am rămas amândoi tăcuţi un timp, ca doi jucători de şah care încearcă să anticipeze trei mişcări. Yardley a dat din cap, apoi s-a uitat în ochii mei.

— M-am gândit o dată sau de două ori să o omor.

— Nu zău?

— Dar nu m-am putut hotărî să omor o femeie pentru o prostie pe care o făcusem eu.

— Cavalerismul nu a murit.

— Da… oricum, în noaptea când s-a întâmplat, eram la Atlanta, pentru afaceri. Am mulţi martori.

— Bun. Voi vorbi cu ei.

— Dă-i înainte şi fă-te de râs.

— Eu nu am niciun motiv să ucid.

De fapt, nu credeam că Burt Yardley era ucigaşul, dar oamenii devin nervoşi atunci când le spui că ai să le verifici alibiurile. E jenant şi provoacă tot felul de stângăcii. De aceea, poliţiştii o spun celor care dau înapoi şi care îi scot din fire.

— Poţi să-ţi iei motivele, să le dai cu ulei şi să ţi le vâri undeva, a spus Yardley. Dar s-ar putea să mă intereseze ceea ce ai cu privire la mine şi la decedată.

— S-ar putea? Ei bine, s-ar putea să am o fotografie de-a ta dormind în patul ei.

— Dar s-ar putea şi să nu ai.

— Dar, atunci, cum am făcut legătura dintre fundul tău gras şi camera aia?

— Asta e întrebarea, nu-i aşa, fiule? S-a lăsat pe spatele scaunului, ca şi cum ar fi vrut să plece şi a spus: încerci să mă ameţeşti şi nu am timp de asta.

La uşă a bătut cineva şi a deschis. Baker mi-a dat un plic sigilat şi a ieşit. L-am deschis – conţinea cam douăsprezece file de hârtie de imprimantă. Fără nicio introducere, care să amortizeze lovitura, am luat o pagină la întâmplare şi am citit cu glas tare: „22 aprilie – Burt Yardley a trecut pe la mine pe la ora 21.00. Eram ocupată, dar el voia să mergem jos. Slavă Domnului că tipul nu simte nevoia asta decât o dată pe lună. Ne-am dus la subsol, iar el mi-a ordonat să mă dezbrac pentru percheziţie. Cred că percheziţionează orice femeie, chiar dacă are numai jumătate de motiv ca s-o facă. Aşa că m-am dezbrăcat în faţa lui, în timp ce el stătea în picioare, cu mâinile în şolduri şi se uita, apoi mi-a ordonat să mă întorc, să mă aplec şi să depărtez fesele, ceea ce am făcut. Şi-a băgat degetul în anusul meu şi mi-a spus că se uită după droguri, otrăvuri sau mesaje secrete. Apoi mi-a spus să mă întind pe masă pentru o percheziţie vaginală şi…

— Bine, fiule.

Mi-am ridicat ochii de pe foaie.

— Asta îţi aminteşte de ceva?

— Ăă… nu chiar. De unde ai asta? a întrebat.

— Din computerul ei.

— Nu mi se pare o probă admisibilă.

— În cazurile de jurisprudenţă au fost admise astfel de probe.

— Ar putea fi vorba doar de nebunia unei femei. Un fel de închipuire bolnavă.

— S-ar putea. O să predau totul la biroul procurorului general al Curţii Marţiale şi procurorului general al statului Georgia, pentru a fi apreciate de profesionişti sănătoşi la minte. Poate ai să fii dezvinovăţit.

— Dezvinovăţit de ce? Chiar dacă fiecare cuvânt ar fi adevărat, nu am încălcat legile.

— Nu sunt expert în legile din Georgia cu privire la sodomie. Dar cred că nu ţi-ai respectat jurământul făcut la căsătorie.

— Ia lasă prostiile astea, fiule. Eşti bărbat. Poartă-te ca un bărbat. Eşti cumva homosexual? Eşti căsătorit?

Nu l-am băgat în seamă şi am răsfoit paginile.

— Dumnezeule! Burt… te-ai uitat cu lanterna în… şi ai folosit bastonul de cauciuc ca să… şi pistolul? Ai un fix în legătură cu obiectele lungi şi tari, din câte înţeleg. Dar nu văd ca obiectul tău să fi devenit lung şi tare…

Burt s-a ridicat în picioare.

— Ai mare grijă de tine, băiete, pentru că, dacă te prind afară din garnizoană, te înhaţ.

S-a îndreptat spre uşă, dar ştiam că nu o să plece nicăieri, aşa că nu i-am dat atenţie. S-a întors spre masă, a luat scaunul de lângă mine, l-a întors, s-a aşezat pe el şi s-a aplecat spre mine. Nu sunt sigur ce simboliza scaunul întors, în afara faptului clar că era opusul relaxării. Poate era un gest protector, poate agresiv, dar, orice ar fi fost, era sâcâitor. M-am ridicat în picioare şi m-am aşezat pe masă.

— Bun, Burt, ceea ce vreau de la tine sunt toate dovezile pe care le-ai luat din cameră.

— Nici să nu te gândeşti.

— Atunci, am să trimit copii ale acestor pagini de jurnal tuturor celor trecuţi în cartea de telefoane din Midland.

— Atunci am să te omor.

Ajunsesem la un rezultat, aşa că am zis:

— Să facem schimb de dovezi.

— Pe naiba! Am destule ca să distrug majoritatea ofiţerilor superiori din garnizoană. Vrei să se întâmple asta?

— Ai numai fotografii cu măşti. Eu am jurnalul.

— Am o mulţime de amprente în camera aia. O să le verificăm prin FBI şi armată.

— Lucrurile sunt încă în cameră?

— Treaba mea.

— Bine, ce ai zice de un foc? Vom folosi paginile cu perversiunile tale sexuale pentru a-l aprinde. Probabil, nici nu o să fie nevoie de chibrituri.

S-a gândit o clipă.

— Pot să am încredere în tine?

— Ai cuvântul meu de ofiţer.

— Da?

— Eu pot să am încredere în tine?

— Nu, dar nu vreau să-ţi meargă gura faţă de soţia şi fiul meu.

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat pe fereastră. Reporterii erau încă acolo, dar un cordon de poliţişti militari îi împinseseră înapoi cu cincizeci de metri, spre drumul din faţa clădirii, astfel încât oamenii puteau să vină şi să plece fără să fie hărţuiţi. M-am gândit în ce urma să intru împreună cu Yardley. Distrugerea de dovezi ar fi putut să-mi aducă vreo câţiva ani, în Kansas. Pe de altă parte, distrugerea unor vieţi nu face parte din slujba mea. M-am întors şi m-am îndreptat spre Yardley.

— S-a făcut.

S-a ridicat şi el în picioare şi ne-am dat mâinile.

— Arunci totul într-o maşină de gunoi, inclusiv mobila, cearşafurile, covorul, videocasetele, fotografiile, bicele, lanţurile şi tot ce e acolo şi le duci la crematoriul oraşului.

— Când?

— După ce fac o arestare.

— Când o să fie asta?

— În curând.

— Da? Nu vrei să-mi spui şi mie?

— Nu.

— Ştii, afacerea asta cu tine îmi dă senzaţia că folosesc glaspapir în loc de hârtie igienică.

— Mulţumesc. I-am dat hârtiile şi i-am spus: Când ai să arzi dovezile, şterg totul din computer. Ai să poţi verifica.

— Da. Ei bine, o să am încredere în tine, fiule, pentru că eşti ofiţer şi gentleman. Dar, dacă mă duci, o să te omor, Dumnezeu mi-e martor.

— Cred că te înţeleg. Şi eu îţi fac aceeaşi promisiune. Poţi să dormi liniştit la noapte. Aproape că s-a sfârşit.

Am ieşit pe coridor şi ne-am dus spre birou. În drum, i-am spus:

— Trimite-mi lucrurile personale la locuinţele pentru ofiţerii aflaţi în vizită, bine, Burt?

— Sigur, fiule.

Cynthia şi Wes Yardley stăteau fiecare la câte un birou şi au încetat să mai vorbească la apariţia noastră.

— Nu cumva am întrerupt ceva? a întrebat Burt şi a râs.

Cynthia i-a aruncat o privire care părea să spună:

„Eşti un tâmpit! ”

Wes s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre uşă. S-a uitat la hârtiile din mâna tatălui său şi a întrebat:

— Ce-i asta?

— Doar nişte hârtii pe care trebuie să le citesc. S-a uitat la Cynthia şi şi-a dus mâna la pălărie. A fost o plăcere, doamnă, să vă cunosc. Apoi mi-a spus: Ţine-mă la curent.

Au plecat amândoi.

Cynthia m-a întrebat:

— Te-a găsit Baker?

— Da.

— Era interesant?

— Burt a fost puţin stânjenit. I-am spus Cynthiei aproape tot ce se întâmplase. Fotografiile şi celelalte dovezi din camera de la subsol vor fi distruse, dar cu cât ştii mai puţin despre asta, cu atât mai bine.

— Nu mă proteja, Paul. Nu-mi place.

— Aş face la fel pentru oricare alt ofiţer. Vei fi interogată cândva, sub jurământ, şi nu va trebui să minţi.

— Discutăm altă dată despre asta. Până una-alta, Wes Yardley se dovedeşte a fi mai puţin dur decât pare.

— Toţi sunt aşa.

— Da. E destul de afectat din pricina morţii lui Ann Campbell şi a întors Midlandul pe dos pentru a afla cine a ucis-o.

— Bun. Ai avut cumva impresia că se gândea la Ann Campbell ca la o proprietate?

— Cam aşa. L-am întrebat dacă ea avea voie să se întâlnească şi cu alţi bărbaţi, iar el mi-a spus că-i permitea doar să ia masa, să bea ceva la ocaziile oficiale din garnizoană. Nu a vrut niciodată să o însoţească la astfel de petreceri, aşa că era destul de bun ca să-i permită să facă tot ce trebuia să facă cu dobitocii de ofiţeri. Am încheiat citatul.

— Iată un bărbat care-mi place.

— Da. Dar oamenii nu pot fi supravegheaţi tot timpul, iar cine are dorinţa găseşte calea de a şi-o îndeplini.

— Exact. E clar că el nu ştia că ea îşi făcea cariera într-un mod netradiţional.

— Bănuiesc că aşa e.

— Dacă el ar afla că tatăl lui împărţea mierea cu el, ar fi foarte afectat.

— Cel puţin!

— Bun. În viaţa mea nu am avut atâţia oameni la mână.

— Să nu ţi se urce la cap.

— Mie nu. Eu îmi fac doar treaba.

— Vrei un sandvici?

— Pe banii tăi?

— Sigur. S-a ridicat în picioare. Am nevoie de aer. Am să dau o fugă până la Clubul Ofiţerilor.

— Sandvici cu brânză, cartofi prăjiţi şi o cola.

— Ţine locul cald până mă întorc.

A plecat. Am chemat-o pe Baker prin interfon şi ea s-a prezentat în birou. I-am dat nota mea scrisă de mână cu privire la Dalbert Elkins şi am rugat-o să o bată la maşină.

M-a întrebat:

— M-aţi recomanda pentru şcoala DIC?

— Nu e atât de amuzant pe cât pare, Baker.

— Doresc mult să fiu anchetator.

— De ce?

— E interesant.

— De ce nu vorbeşti despre asta cu doamna Sunhill?

— Am vorbit ieri, când a fost aici. Zicea că este amuzant şi interesant, că se călătoreşte mult şi că faci cunoştinţă cu oameni interesanţi.

— Da, şi-i arestezi.

— Ea spunea că v-aţi cunoscut la Bruxelles. Pare romantic.

Nu am răspuns.

— Zicea că a primit ordin să se prezinte la un post permanent în Panama după ce termină treaba aici.

— Vrei să-mi aduci nişte cafea proaspătă?

— Da, domnule.

— Asta e tot.

Aplecat.

Auzi, Panama!