50

 

Marţi, ora 7 şi 20 de minute,
Washington, D.C.

 

Deşi nu prea apucase să doarmă în ultimele douăzeci şi patru de ore, Paul Hood se simţea incredibil de proaspăt.

Discutase cu colonelul August şi cu Aideen Marley imediat după sosirea lor la sediul Interpolului. În momentul respectiv, soarta lui Darrell McCaskey, Maria Comeja şi Luis de la Vega nu era încă cunoscută. Dar generalul Manolo de la Vega îl asigurase că, la momentul potrivit, un detaşament de asalt al poliţiei avea să pătrundă în palat în căutarea lor, chiar dacă bătrânul militar avea să fie nevoit să-i oblige pe poliţişti să intre, dându-le şuturi în fund.

Într-un târziu, McCaskey telefonase de la un spital de campanie, pentru a-i anunţa că scăpaseră cu bine. Un raport detaliat avea să fie transmis abia în momentul în care avea să aibă acces la liniile securizate de la sediul Interpolului.

Hood, Rodgers, Herbert, Coffey şi Plummer sărbătoriră victoria cu câte o ceaşcă de cafea proaspătă şi strângeri de mână entuziaste. Primiră apoi un telefon de la ambasadorul Abril, care anunţă că regele şi prim-ministrul aveau să se adreseze naţiunii în jurul orei paisprezece. Abril nu ştia dacă palatul regal fusese sau nu recucerit din mâinile trupelor generalului Amadori. Respectiva informaţie avea să fie comunicată Casei Albe, de îndată ce avea să fie disponibilă, pe canalele diplomatice obişnuite.

De asemenea, Abril nu fusese în stare să le spună care avea să fie viitorul Spaniei. Nu fiindcă n-ar fi fost potrivit să ofere astfel de informaţii, ci fiindcă, sincer, habar nu avea.

— Deputatul Serrador şi generalul Amadori au dezlănţuit, în egală măsură, forţe opuse deosebit de puternice, spuse Abril. Diferendele etnice şi interculturale au fost stârnite. Sper – dar sunt sceptic în această privinţă – că ele vor putea fi aplanate cât mai curând.

— Ne vom ruga ca totul să se termine cu bine, spuse Hood.

Ambasadorul îi mulţumi.

După ce Hood aşeză receptorul în furcă, Herbert mormăi o serie de expresii pitoreşti specifice Sudului la adresa ambasadorului. Ron Plummer îi reaminti că acesta nu făcea decât să se conformeze protocolului.

— Îmi amintesc cât de supărat a fost Jimmy Carter la eliberarea ostaticilor americani de la Teheran, urmă Plummer. Iranienii au aşteptat până când Ronald Reagan a fost instalat în funcţie, înainte de a le da drumul. Când fostul preşedinte a telefonat la Casa Albă pentru a afla dacă americanii fuseseră eliberaţi, i se răspunse că informaţia respectivă era secretă. A fost nevoit să mai aştepte destul până când a aflat răspunsul.

Herbert însă nu se liniştise cu una, cu două. Ridică telefonul ataşat scaunului cu rotile şi sună la biroul său. Îi ceru asistentului său să sune la Interpol şi să ceară ultimul raport al observatorilor privind situaţia de la palat. După mai puţin de două minute, fu anunţat că schimburile de focuri încetaseră şi că, în zonele curţii care erau vizibile din posturile de observaţie, poliţia părea să fi preluat controlul. Un alt telefon dat lui Stephen Viens şi o verificare efectuată cu ajutorul BNR-ului îi confirmaseră acest raport: în alte părţi ale perimetrului, soldaţii erau pe cale să fie dezarmaţi, iar civilii erau conduşi spre spitalul de campanie al Crucii Roşii, care era instalat în faţa catedralei de la Almudena.

Herbert surâse triumfător.

— Ce-ar fi să-l informăm pe Abril că „obişnuitele canale diplomatice” funcţionează al naibii de lent?

În sfârşit, la şapte şi patruzeci şi cinci de minute, veni şi telefonul aşteptat de la Darrell McCaskey. Hood comută pe amplificare. McCaskey le povesti ce îndurase şi cum ajunsese să se aleagă cu trei coaste rupte şi cu un rinichi comprimat. În rest, spuse el, avea moralul ridicat. Maria şi Luis se aflau chiar acum pe masa de operaţie, dar era de aşteptat ca intervenţiile să decurgă fără probleme.

— Am să mai rămân o vreme aici, ca să-mi revin, spuse McCaskey. Sper că nu va fi nici o problemă.

— Absolut nici una, îi răspunse el. Rămâi atâta timp cât vei considera necesar pentru a recupera tot ce ai de recuperat.

McCaskey îi mulţumi.

Nu discutară deloc despre rolul jucat de McCaskey în uciderea generalului Amadori. Subiectul nu avea să fie abordat decât în momentul în care cineva din conducerea Centrului de Comandă – probabil Mike Rodgers – avea să ajungă la Madrid, pentru a-i solicita un raport amănunţit. O lege nescrisă a agenţilor secreţi cerea ca discuţiile despre un asasinat să fie purtate potrivit unui anumit protocol, de la om la om, aproape ca o spovedanie. În felul acesta, lichidarea fizică a unui adversar, fie el lider sau spion, nu avea să devină niciodată o acţiune de rutină.

— Mai e un lucru pe care aş vrea să-l fac cât mai curând cu putinţă, spuse McCaskey.

— Ce anume? întrebă Hood.

— Au existat o mulţime de tulburări de ordin religios, zise McCaskey. Generalul de la Vega mi-a spus că Superiorul General Gonzalez, liderul iezuiţilor spanioli, s-a numărat printre suporterii înfocaţi ai generalului Amadori. Superiorul General a fost afectat de gazul folosit în timpul atacului cu gaze lacrimogene al echipei noastre de intervenţie, în timp ce se întâlnea cu generalul în sala tronului. Cu siguranţă, Vaticanul va cere o anchetă.

— Asta îi va nemulţumi pe foarte mulţi spanioli, interveni Rodgers. Mai ales dacă Superiorul General va respinge acuzaţiile ce-i vor fi aduse, relaţiile dintre iezuiţi şi restul romano-catolicilor riscă să devină foarte încordate.

— Ceea ce va contribui la prăbuşirea Spaniei, aşa cum o ştim, continuă McCaskey ideea. Iar prăbuşirea aceasta e iminentă. Cineva care a stat de vorbă direct cu prim-ministrul i-a spus generalului de la Vega că se lucrează deja la o nouă Constituţie, care va permite diverselor regiuni ale ţării o autonomie lărgită, sub autoritatea relativă a unui guvern central.

Herbert îşi încrucişă braţele musculoase.

— Haideţi să-l sunăm pe bătrânul Abril şi să-i spunem ce se întâmplă la el în ţară, propuse el.

Hood se încruntă şi-i făcu semn să tacă.

— Am pomenit de Superiorul General deoarece un preot iezuit a fost cel care ne-a salvat vieţile tuturor, urmă McCaskey. E vorba de părintele Norberto Alcazar.

— E teafăr? întrebă Hood, în timp ce-şi nota numele.

— A fost rănit în timp ce mă ajuta să ajung la Maria, în curtea palatului. S-a ales cu nişte vânătăi urâte, de pe urma unor ricoşeuri de gloanţe, dar nu e nimic serios, din fericire, însă aş vrea să fac ceva pentru el. Nu pare a fi genul de preot care se dă în vânt după funcţii şi onoruri. Părintele Norberto mi-a spus, pe când eram la spitalul de campanie, că şi-a pierdut fratele în cursul tulburărilor din aceste zile. A avut mult de suferit. Poate că vom reuşi să facem ceva pentru parohia lui. Ar fi grozav dacă cei de la Casa Albă ar putea interveni în acest sens la Vatican.

— În mod sigur le vom vorbi despre asta, încuviinţă Hood. Şi poate c-am putea aranja instituirea unei burse, de-un fel sau altul, în memoria fratelui său.

— Sună bine, îl aprobă McCaskey. Poate că reuşim să facem acelaşi lucru şi în memoria Marthei. Cine ştie, poate că, în cele din urmă, din toată nebunia asta o să iasă şi un lucru bun…

După ce toţi cei din încăpere îi urară lui McCaskey numai bine – „şi nu mă refer doar la sănătatea ta”, adăugă Herbert – Hood închise telefonul. Povestea părintelui Norberto îi amintise de ceva care, în astfel de împrejurări, tinde să fie trecut cu vederea. Nu doar destinul unei naţiuni se schimbă. Ecourile se resimt şi în exterior, afectând întreaga lume, dar şi în interior, afectându-l pe fiecare cetăţean în parte. Metamorfoza era cu atât mai copleşitoare, cu cât erai mai conştient că tu însuţi ai făcut parte din întregul proces. Şi toate acestea, fără să-ţi fi părăsit biroul!

Venise vremea să lase deoparte această răspundere.

Hood îl chemă prin interfon pe Bugs Benet şi-l rugă să îi telefoneze soţiei sale. Îi spuse că avea să o găsească la părinţii ei, la Old Saybrook.

Herbert îl privi pe Hood.

— O scurtă vacanţă? întrebă el.

Hood clătină din cap.

— Ore prea multe petrecute la slujbă.

Hood întoarse monitorul către sine şi îşi deschise fişierul personal. O clipă mai târziu, interfonul bâzâi.

— Da?

— Domnul Kent mi-a spus că Sharon şi copiii au plecat azi-dimineaţă devreme înapoi spre Washington, îl anunţă Bugs. Urmau să ia avionul de la ora opt. Doriţi să vorbiţi cu domnul Kent?

— Nu acum, spuse Hood, uitându-se la ceas. Mulţumeşte-i şi spune-i c-am să-l sun eu mai târziu.

— Vă fac legătura cu doamna Hood, pe telefonul mobil?

— Nu, Bugs, spuse Hood. Am să-i spun chiar eu ce-am de spus, când o voi întâmpina la aeroport.

Hood aşeză receptorul în furcă şi sorbi ceea ce-i mai rămăsese din cafea. Apoi se ridică.

— Pleci acum la aeroport? se miră Herbert. Şefule, sunt sigur că preşedintele aşteaptă un raport detaliat de la tine.

Hood se întoarse către Rodgers.

— Mike, te deranjează dacă te rog să te ocupi tu de asta?

— Bineînţeles că nu, răspunse Rodgers, pipăindu-şi bandajele. Mi-am schimbat pansamentele înainte de-a veni încoace.

— E-n regulă, spuse Hood.

Îşi scoase telefonul mobil din buzunarul sacoului şi-l închise într-un sertar.

— Am să plec chiar acum, înainte ca preşedintele să apuce să mă cheme.

— Când te întorci? vru să afle Herbert.

Hood aruncă o privire spre monitor, apoi spre tastatură.

— Ne vom întâlni la înmormântarea Marthei, spuse el.

Apoi îşi ridică privirea spre Rodgers. Generalul îşi aţintise asupra sa ochii pătrunzători. Nici nu clipea, înţelesese.

— Un lucru pot să vă spun cu certitudine, urmă Hood. Darrell avea dreptate. Ceva bun tot va ieşi din nebunia asta. În toate crizele prin care-am trecut împreună, nu cred că aş fi putut avea parte de-o echipă mai grozavă.

— Nu-mi place tonul tău, se încruntă Herbert.

Hood surâse. Cu zâmbetul pe buze, apăsă pe o tastă, transmiţând prin e-mail demisia sa la Casa Albă. Apoi întoarse spatele biroului său, schiţă un salut militar plin de respect către Mike Rodgers şi ieşi.