10

Luni, ora 21 şi 21 de minute,
Washington D.C.

Teoretic, Paul Hood considera Naţiunile Unite drept o idee bună. Din punct de vedere emoţional însă nu nutrea câtuşi de puţin respect pentru această instituţie. Ea se dovedise lipsită de eficienţă în vreme de război şi nu cu mult mai folositoare pe timp de pace. Era, în schimb, un forum ideal pentru proteste, pentru lansarea de acuzaţii şi pentru punerea într-o lumină favorabilă a viziunilor unor naţiuni, în ochii opiniei publice mondiale.

Nutrea însă o admiraţie sinceră pentru noul secretar general al organizaţiei, extrem de calculatul Massimo Marcello Manni, originar din Italia. Fost ofiţer NATO, senator în parlamentul italian şi ambasador la Moscova, Manni trudise din greu în anul precedent pentru a împiedica izbucnirea în Italia a unui război civil de felul celui care se pregătea să izbucnească în Spania.

La cererea lui Manni, Steve Burkow, şeful Siguranţei Naţionale, programase o teleconferinţă care urma să aibă loc la ora unsprezece. Secretarul general Manni discutase deja cu şefii serviciilor secrete din ţările membre ale Consiliului de Securitate despre deteriorarea situaţiei din Spania. Burkow, Carol Lanning de la Departamentul de Stat şi Marius Fox, noul director al CIA – văr primar cu senatoarea Barbara Fox – aveau să participe la această teleconferinţă.

Cu puţin timp înainte de a fi fost contactat de biroul lui Burkow, la nouă fără zece, Hood îi anunţase pe Bob Herbert şi Ron Plummer că hotărâse că era mai bine ca Darrell să rămână la Madrid şi Aideen să se deplaseze pe teren.

— Dacă Spania se va destrăma, informaţiile de la faţa locului, din surse proprii, vor fi mai preţioase decât orice altceva, argumentase el.

Hood îi ceruse lui Herbert să se asigure că Stephen Viens menţinea contactul cu cei ce-i rămăseseră loiali, la Biroul Naţional de Recunoaştere din cadrul Pentagonului. Viens era prieten de-o viaţă cu Matt Stoll, unul dintre membrii de bază ai echipei de la Centrul de Comandă şi se dovedise un aliat de nădejde cu prilejul misiunilor anterioare ale Centrului. În momentul în care, în urma investigaţiilor unei comisii senatoriale privind deturnarea de fonduri, Viens fusese temporar eliberat din funcţie, Hood îi oferise în mod discret un post la Centrul de comandă. Spre deosebire de marea majoritate a celor de la Washington, Hood credea cu tărie în recompensarea devotamentului. Biroul Naţional de Recunoaştere începuse supravegherea prin satelit a manevrelor militare din Spania în urmă cu aproximativ patruzeci de minute. Hood dorea ca informaţiile astfel obţinute să fie integrate în baza de date pe care o alcătuia Herbert. Voia de asemenea ca nişte copii ale imaginilor astfel recepţionate să-i fie transmise lui McCaskey la Madrid, prin intermediul Ambasadei Americane din capitala spaniolă, precum şi echipei de intervenţie, aflată în prezent în zbor într-acolo. Alte servicii secrete din Washington aveau tendinţa de a ţine cu dinţii de informaţiile aflate, pentru a conferi un avantaj propriei echipe. Hood era însă adeptul împărtăşirii tuturor celor aflate, ca să beneficieze toţi oamenii săi. Pentru el şi pentru cei cu care alesese să lucreze, gloria personală nu putea fi mai presus de protejarea intereselor naţiunii şi a cetăţenilor ei.

În plus faţă de rapoartele de observaţii prin satelit, Centrul de Comandă ţinea sub observaţie agenţiile internaţionale de presă, pentru a afla ultimele noutăţi. Imaginile filmate de echipele de televiziune, mai ales cele care nu fuseseră încă prelucrate, erau de mare valoare. Acestea erau interceptate înainte de a fi fost editate pentru difuzare şi analizate succesiv de echipa lui Herbert şi de Laurie Rhodes, de la arhiva fotografică a Centrului de Comandă. Adeseori, depozitele de armament camuflate erau construite înaintea declanşării acţiunilor militare propriu-zise. Deşi astfel de obiective nu erau întotdeauna decelabile din satelit, ele puteau fi detectate prin examinarea vagilor modificări topografice, prin comparaţie cu imagini anterioare luate la sol.

Hood îşi îngădui o scurtă pauză, pentru a lua cina la barul din incintă. Între timp, se relaxă citind un ziar de duminică, uitat de altcineva pe o masă. Nu mai citise de multă vreme un supliment duminical şi constată cu surprindere că sumarul acestuia nu se modificase prea mult din vremea copilăriei sale. Serialele de benzi desenate Peanuts, B.C., Tarzan, Terry şi piraţii sau Vrăjitorul din Id îşi păstraseră locul obişnuit. Găsi reconfortantă senzaţia acestei continuităţi. Era ca şi cum ar fi făcut o vizită unor prieteni vechi.

După cină, Hood avu o scurtă întrevedere cu Mike Rodgers în biroul acestuia. Generalul îl anunţă că echipa de intervenţie avea să sosească la Madrid în jurul orei unsprezece şi jumătate, ora locală. De îndată ce avea să fie schiţat un plan de acţiune al echipei de intervenţie, acesta avea să-i fie prezentat spre aprobare lui Hood.

După această scurtă şedinţă, Hood se întâlni cu echipa din schimbul de noapte. În timp ce schimbul de peste zi continua monitorizarea situaţiei din Spania, Curt Hardaway, generalul-locotenent Bill Abram şi restul „trupei de insomniaci”, cum se autointitulaseră cei care alcătuiau schimbul de noapte, aveau sarcina de a supraveghea desfăşurarea activităţilor de rutină din ţară şi de peste hotare ale Centrului de Comandă. Generalul-locotenent Abram, omologul lui Mike Rodgers, avea acum de lucru cu Centrul Regional de Comandă. Unitatea mobilă fusese readusă în ţară după evenimentele din Orientul Mijlociu şi se afla acum în faza de reparaţii şi reglaje fine. Totul era însă sub control. Hood reveni în biroul său şi încercă să se odihnească puţin.

Stinse lumina, îşi scoase pantofii şi se întinse pe canapea. Cu privirea aţintită în tavanul întunecat, se gândi la Sharon şi la copii. Îşi privi ceasul luminiscent, dăruit de Sharon cu prilejul primei aniversări a căsătoriei lor. La ora asta, avionul în care se aflau ai săi urma să aterizeze la Bradley International. Cochetă câteva clipe cu ideea de a împrumuta un elicopter al armatei şi de a zbura până la Old Saybrook. Ar fi pornit megafoanele şi reflectoarele aparatului şi şi-ar fi implorat soţia să se întoarcă acasă. Bineînţeles, ar fi urmat destituirea sa. La naiba! Măcar ar fi avut mai mult timp pentru familie.

Desigur, Hood nu avea de gând să-şi pună în aplicare acest vis jucăuş. Era îndeajuns de romantic încât să-şi dorească să joace rolul unui cavaler modern, dar îi lipsea spiritul de aventură necesar pentru aşa ceva. Şi la ce i-ar fi folosit să zboare până la Old Saybrook, dacă nu se simţea în stare să promită că avea s-o lase mai moale?  Îi plăcea munca pe care o făcea. Iar slujba aceasta nu avea cum să-i permită un program mai lejer. Pe de altă parte, se gândea că acţiunile lui Sharon erau dictate, din subconştient, de dorinţa de răzbunare stârnită de faptul că fusese nevoită să renunţe la propria sa carieră pentru a-i creşte pe copii. Dar un lucru era sigur: chiar dacă şi-ar fi dorit să lase baltă munca şi să se ocupe de familie – un lucru pe care nu şi-l dorea – nu aveau cum să trăiască numai din ceea ce câştiga Sharon. În privinţa aceasta, nu exista nici o îndoială.

Îşi închise ochii şi îşi duse mâna la frunte. „În astfel de situaţii, nu contează doar faptele concrete, nu-i aşa?”

Mintea lui Hood vuia de gânduri care refuzau să-l lase să doarmă. Sentimentele sale alternau între furie, vinovăţie şi dezgust. Se hotărî să renunţe la răgazul pe care şi-l propusese.

Îşi făcu o cafea, turnă lichidul negru în ceaşca pe care se aflau însemnele echipei de base-ball Washington Senators şi se aşeză la birou. Îşi petrecu minutele următoare consultând fişierele existente în computer cu privire la mişcarea secesionistă italiană a lui Manni. Era curios să afle dacă şi în ce fel acţionaseră serviciile secrete pentru a opri destrămarea Italiei.

Nu găsi nimic. Evenimentele duraseră mai bine de şase ani. Totul începuse în 1993, ca urmare a nemulţumirii create în rândul alegătorilor de scandalurile legate de corupţia politicienilor. Micile comunităţi susţinuseră că nu erau corect reprezentate la nivelul autorităţilor, cerând votul uninominal pe plan local, în locul reprezentării proporţionale în vigoare până atunci. Aceasta dusese la o fragmentare a puterii între marile partide, având drept consecinţă o înflorire a grupărilor de mai mică amploare. Neofasciştii ajunseseră la putere în 1994, pentru ca, un an mai târziu, interesele de afaceri ale grupării Forza Italia să ducă la preluarea puterii din mâinile acestora. Prăbuşirea Iugoslaviei declanşase tulburări în tot nordul peninsulei, iar Forza Italia, care-şi avea susţinătorii mai ales în regiunea Romei, nu se dovedise capabilă să le facă faţă. Pentru a trece cu succes de această încercare, premierul apelase la ajutorul forţelor politice care deţineau suficiente voturi în zona respectivă. Aceste grupări îşi urmăreau însă propriile interese, din dorinţa de a-şi consolida poziţia, astfel încât contribuiseră mai degrabă la înteţirea rebeliunii. Discuţiile despre secesiune şi violenţele izbucniseră la Trieste, extinzându-se apoi către sud, până la Livorno şi Florenţa.

Manni, care se născuse la Milano, fusese rechemat din postul său de la Moscova pentru a încerca să negocieze o soluţionare a crizei care se amplifica. Ideea sa fusese simplă şi dusese la încheierea unui pact care conferea nordului Italiei o autonomie lărgită din punct de vedere economic şi politic. Se crease astfel o regiune autonomă cu capitala la Milano, unde se afla sediul unui congres local al reprezentanţilor – o soluţie de compromis care să înlăture blocajul parlamentar de la Roma. Sudul şi Nordul aveau să colaboreze cu un prim-ministru ales. Chiar dacă italienii din regiunea de la nord de Apenini plăteau taxe către propria capitală, moneda folosită avea să fie aceeaşi ca şi în sud. Din punct de vedere militar, regimul celor două regiuni rămăsese neschimbat. Când se vorbea despre ţară, toţi se refereau la ea cu vechiul nume: Italia.

Roma nu întreprinsese nici o acţiune militară, iar serviciile secrete externe nu fuseseră implicate decât într-o măsură nesemnificativă. Antanta Italiană, cum fusese numit pactul, nu putea sluji drept model pentru rezolvarea crizei spaniole, în acest caz, lipsea elementul care făcuse ca eforturile lui Manni să fie încununate de succes: acesta nu avusese de tratat decât cu două facţiuni: nordul şi sudul. Conflictul spaniol implica cel puţin o jumătate de duzină de grupări etnice, între care nu existaseră niciodată relaţii prea cordiale.

Apelul la teleconferinţă sosi cu zece minute întârziere. Hood îl chemă pe Rodgers, ca să asiste şi el şi trecu telefonul pe sistemul de amplificare. În timp ce Rodgers îşi făcea apariţia şi se aşeza într-unul din fotolii, Manni explică, în limba engleză, că întârzierea sa fusese motivată de cererea de ajutor adresată de autorităţile portugheze Naţiunilor Unite.

— S-au iscat violenţe la graniţă, între Salamanca şi Zamora, spuse Manni.

Hood aruncă o privire pe harta afişată de monitorul computerului său. Salamanca era situată chiar dedesubtul Zamorei, ocupând centrul şi nord-vestul Spaniei. Laolaltă, cele două provincii totalizau aproximativ trei sute cincizeci de kilometri de graniţă comună cu Portugalia.

— Tulburările au început acum aproximativ trei ore, când anticastilienii au organizat un marş al tăcerii, cu lumânări aprinse, la Postigo de la Traicion – Poarta Trădătorilor. Acesta este locul în care, în 1072, regele castilian Sancho al II-lea a fost asasinat. În momentul în care poliţia a încercat să intervină pentru a-i risipi, manifestanţii au ripostat, aruncând în poliţişti cu sticle şi bolovani. Poliţia a tras în aer. Cineva a ripostat din mulţime şi un ofiţer a fost rănit. Cum poliţiştii sunt în marea lor majoritate de origine castiliană, s-au grăbit să treacă la contraofensivă, dar nu în calitate de păstrători ai ordinii, ci mânaţi de sentimente de răzbunare.

— Au deschis focul? întrebă Hood.

— Din păcate, da, confirmă Manni.

— Ca şi cum ar fi aruncat un chibrit aprins într-un butoi cu benzină, comentă cinic Burkow, şeful Securităţii Naţionale.

— Aveţi dreptate, domnule Burkow, îl aprobă Manni. Revoltele s-au extins ca o furtună de foc spre vest, către Portugalia. Poliţia a cerut ajutor militar de la Madrid şi le-a fost acordat imediat Lisabona îşi face însă griji că acest ajutor s-ar putea să nu fie suficient pentru a menţine conflictul între graniţele ţării şi nici nu va putea împiedica revărsarea unui val de refugiaţi peste graniţă. Au solicitat, aşadar, Naţiunilor Unite să trimită trupe care să menţină o zonă-tampon la frontieră.

— Şi ce părere aveţi despre cererea Portugaliei, domnule secretar general? întrebă Carol Lanning.

— Am de gând să mă opun unui aviz favorabil, veni răspunsul.

— Nu vă condamn, spuse Burkow. Lisabona are o armată, trupe de aviaţie şi de marină. Pot dispune ei înşişi o desfăşurare de forţe.

— Dimpotrivă, domnule Burkow, replică Manni. Intenţia mea este să mă opun desfăşurării oricăror trupe la frontieră.

O intervenţie a armatei ar da legitimitate crizei. Practic, am recunoaşte că această criză există.

— Şi nu este aşa? întrebă Lanning.

— Ba da, fu de acord Manni. Dar, pentru milioane de spanioli, criza este încă una locală. E o chestiune de interes provincial, nu naţional sau internaţional. Dacă aceştia ar afla că la frontieră au fost mobilizate forţe armate, indiferent cui ar aparţine acestea, s-ar isca confuzie, panică şi s-ar lansa tot soiul de zvonuri alarmiste. Practic, n-am reuşi decât să înrăutăţim situaţia.

— Domnule Manni, din punct de vedere teoretic aveţi dreptate, interveni Burkow pe un ton bătăios. Aţi aflat însă că prim-ministrul Aznar a discutat cu preşedintele Lawrence şi a solicitat prezenţa marinei Statelor Unite în largul coastelor Spaniei, pentru a putea interveni la nevoie?

— Da, am aflat, încuviinţă Manni. Pretextul invocat pentru această prezenţă este apărarea şi evacuarea în caz de pericol a turiştilor americani.

— Mda, acesta este pretextul, spuse Burkow.

— Preşedintele a luat vreo hotărâre în această privinţă?

— Deocamdată nu, răspunse Burkow, dar tinde să fie de acord. Aşteaptă rapoartele serviciilor secrete pentru a decide dacă interesele americane sunt sau nu în pericol. Paul? Marius? Aveţi ceva să ne spuneţi în această privinţă?

Fiind mai vechi în funcţie, Hood răspunse cel dintâi.

— Cu excepţia atentatului împotriva Marthei – ori poate chiar ca urmare a lui – nu s-au raportat nici un fel de ostilităţi împotriva turiştilor americani. Nici nu ne aşteptam la altceva. Spaniolii vor avea mare grijă să nu deterioreze şi mai mult relaţiile externe. Economia Spaniei, indiferent despre ce regiune a ei am vorbi, depinde în mare măsură de turism. Nu e de crezut că localnicii doresc să pună în pericol principala lor sursă de venituri. În ceea ce priveşte eventualele atacuri cu substrat politic… Ştim sigur că Martha a fost asasinată fiindcă lucra pentru Centrul de Comandă. Părerea noastră este că uciderea ei s-a vrut a fi un avertisment pentru ca Statele Unite să nu reacţioneze exact în modul despre care discutăm, implicându-se în politica internă a Spaniei. Atâta vreme cât vom păstra distanţa, din punct de vedere militar şi politic, nu cred că există riscul unor alte atacuri.

— Paul are dreptate în ceea ce priveşte situaţia turiştilor, spuse Marius Fox. Am monitorizat cu atenţie acţiunile armatei şi poliţiei spaniole. Au reacţionat imediat în scopul prevenirii escaladării violenţelor în centrele turistice importante. Desigur, adăugă el, schimbările în această strategie nu pot fi excluse în cazul în care conflictul ar scăpa de sub control, sau dacă poliţia este provocată, aşa cum s-a întâmplat la Poarta Trădătorilor.

— Tocmai aici e problema, interveni Burkow. Acesta este motivul pentru care preşedintele nu exclude posibilitatea trimiterii de trupe. Există un moment în orice conflict intern când protestele de stradă se transformă în acte de război, când reacţiile emoţionale primează asupra bunului-simţ. Când gândurile de genul „Vreau să salvez economia” se preschimbă în „Vreau să-mi salvez viaţa”. Când se va întâmpla una ca asta…

— Dacă se va întâmpla, îl corectă Manni.

— E-n regulă, cedă Burkow. Dacă se va întâmpla, nimeni nu va putea garanta securitatea turiştilor, americani sau nu.

În timp ce Burkow îşi expunea argumentele, Hood recepţionă un mesaj securizat prin e-mail de la McCaskey. Îi făcu semn lui Rodgers să se apropie, în timp ce-l deschidea. Îl citiră amândoi.

„Paul, scria McCaskey, agenţii operativi raportează asasinarea celui care a executat aruncarea în aer a iahtului, de către un grup de catalani. Agenţii noştri urmează să discute cu agresorii. Presupunere: motivul asasinatului a fost răzbunarea, lipsită de substrat politic. I-am avertizat pe agenţii noştri că unul dintre ei ar putea fi în pericol, în cazul în care ar fi recunoscut drept supravieţuitor al incidentului MM. Ea nu crede însă că respectivul caz mai este de actualitate. Înclin să cred că circumstanţele s-au schimbat. Anunţă-mă dacă doreşti să o rechem la bază.

Se pare că cel care a executat atacul asupra iahtului lucra pentru un general de armată pe nume Amadori. Verificarea lui este în curs. Deloc surprinzător, datele NATO privind cariera generalului au dispărut.”

Hood transmise o confirmare a recepţionării mesajului şi felicitări lui Aideen şi Mariei pentru informaţiile aflate. Nu-i plăcea deloc s-o ştie pe Aideen în preajma asasinilor Marthei. Mai ales după ce, printr-o întâmplare nefericită, permisese ca, în lipsa unei acoperiri eficiente, asasinatul să poată avea loc. Maria era însă un agent deosebit de eficient. Ştiind-o alături de Aideen – şi pe Aideen alături de ea – Hood îl informă pe Darrell că lăsa la latitudinea celor două femei cursul viitor al acţiunilor lor.

— Domnule Burkow, îngrijorarea dumneavoastră este perfect justificată, spuse Manni. Cred însă că ar fi mai bine să aşteptăm o vreme, ca să vedem dacă nu cumva guvernul spaniol va reuşi să o scoată la capăt prin forţe proprii.

— Până în prezent, nu prea ne-au oferit motive să fim încrezători, se strâmbă Burkow. N-au fost în stare nici măcar să-l ţină în viaţă pe deputatul Serrador îndeajuns de mult timp pentru a-l supune unui interogatoriu.

— S-au făcut greşeli, fu de acord Manni. Toată lumea a fost, se pare, luată prin surprindere de evenimente. Nu trebuie însă să dăm apă la moară unor greşeli ulterioare.

— Şi ce aţi recomanda, domnule secretar general? întrebă Hood.

— Sfatul meu, domnule Hood, ar fi să-i acordăm prim-ministrului un răgaz de-o zi, pentru a rezolva situaţia. S-a consultat cu consilierul său pe probleme de nesupunere civilă şi, în prezent, încearcă să schiţeze un plan care să acopere toate eventualităţile.

Rodgers se aplecă spre microfon.

— Domnule secretar general, sunt generalul Mike Rodgers, directorul-adjunct al Centrului de Comandă. Dacă prim-ministrul şi consilierii lui au nevoie de sprijin militar sau de contrainformaţii, suntem pregătiţi să le oferim, în mod cât se poate de discret.

— Vă mulţumesc, domnule general Rodgers, spuse Manni. Îi voi informa pe domnul prim-ministru Aznar şi pe generalul Amadori în privinţa generoasei oferte pe care aţi făcut-o.

În timp ce Manni vorbea, Hood privi către Rodgers. La auzul numelui lui Amadori, amândoi fură copleşiţi de o senzaţie bruscă de sfârşeală şi de zădărnicie. Hood trăia sentimentul animalului de pradă care realizează pe neaşteptate că vânatul urmărit e mult mai inteligent, mai feroce şi mai periculos decât se aşteptase.

Momentul de paralizie trecu la fel de repede precum venise. Hood apăsă pe butonul de întrerupere a sonorului.

— Mike…

— Ştiu, trec la treabă chiar acum, spuse generalul, ridicându-se.

— Dacă e vorba de unul şi acelaşi individ, problema e cu mult mai serioasă decât pare, continuă Hood.

— Spaniolii au încurcat-o şi, o dată cu ei, toate ţările care intenţionează să-şi scoată de urgenţă cetăţenii de pe teritoriul spaniol.

În timp ce Rodgers părăsea în grabă biroul, Hood ascultă pe mai departe vorbăria de natură politică dintre Manni, Burkow şi Lanning, dar fără să-i dea prea multă atenţie. Cei trei căzură de acord că era cazul să lase Spania să rezolve cu forţe proprii problema, în vreme ce Statele Unite aveau să protesteze public, cu scopul de a se face auzite de facţiunile aflate în conflict, fiind totodată pregătite să acorde sprijin militar, dacă avea să fie nevoie. O prezenţă militară avea să aibă un scop declarat de natură defensivă, dar se putea transforma oricând într-o armă ofensivă pusă în slujba apărării guvernului legitim al Spaniei.

Toate aceste declaraţii erau necesare, Hood ştia asta, dar nu erau cu nimic mai eficiente decât discuţiile sterile din cadrul Naţiunilor Unite. Adevărata muncă avea să se desfăşoare pe parcursul următoarelor ore, în timp ce vor încerca să afle dacă Amadori se afla sau nu la originea tulburărilor şi, dacă da, cât de departe ajunsese acesta în acţiunea de subminare a autorităţii guvernului. Dacă Amadori nu ajunsese prea departe, armata şi serviciile secrete americane aveau să colaboreze cu guvernul spaniol pentru a găsi o cale de a-l opri. Desigur, era greu să se acţioneze în mod discret, dar nu imposibil. Existau precedente de acest gen, în Haiti, în Panama şi în diverse alte ţări.

Mai exista însă şi cealaltă variantă, care-i dădea fiori lui Hood. Era posibil ca, asemenea unui cancer ajuns la metastază, Amadori să fi reuşit să-şi infiltreze oamenii în cele mai intime resorturi ale statului. În acest caz, era posibil ca înlăturarea infecţiei să ducă la moartea pacientului. Singurul model existent pentru o atare situaţie era prăbuşirea Iugoslaviei, care declanşase o luptă ce făcuse mii de victime şi ale cărei implicaţii economice şi socio-politice se mai făceau şi acum simţite.

Spania avea o populaţie de aproape patru ori mai numeroasă decât cea a Iugoslaviei. Avea, de asemenea, prieteni şi duşmani printre naţiunile învecinate. Dacă Spania ajungea să se destrame, tulburările riscau să se extindă la scara întregii Europe. Iar procesul, de neoprit, putea constitui un exemplu pentru alte naţiuni multietnice, precum Franţa, Canada sau Regatul Unit.

Poate chiar şi pentru Statele Unite.

Teleconferinţa se încheie printr-un acord de principiu: echipa secretarului general al Naţiunilor Unite avea să transmită Casei Albe, din oră în oră, ultimele informaţii aflate, iar Burkow avea să îl informeze pe Manni de îndată ce se vor ivi schimbări în politica administraţiei americane.

Hood închise telefonul. Se simţea mai neajutorat decât oricând în trecut, de când preluase conducerea Centrului de Comandă. Avuseseră parte de misiuni încununate de succes şi de altele care eşuaseră. Echipa sa se confruntase cu terorişti şi prevenise lovituri de stat. Niciodată însă nu se aflase într-o situaţie care risca să dicteze o normă pentru un nou secol de-acum înainte: ideea că fragmentarea era un lucru firesc, nu o excepţie şi că naţiunile, aşa cum fuseseră ele până în prezent, se aflau poate în pragul dispariţiei definitive.