12

Luni, ora 17 şi 9 minute,
Washington, D.C.

Paul Hood era nefericit. I se întâmpla tot mai des să se simtă aşa, în ultima vreme şi motivul era aproape întotdeauna acelaşi.

Hood îi telefonase soţiei pentru a o anunţa că nu avea să ajungă la cină în seara aceea.

— Ca de obicei, îi amintise Sharon, înainte de a-şi lua rămas-bun pe un ton sec şi de a închide telefonul.

Hood încercă să nu îşi învinuiască soţia pentru răceala cu care îi vorbise. Cum ar fi putut să o învinuiască, în fond? Nu avea de unde să ştie că Martha fusese ucisă. Nu avea voie să discute problemele Centrului de Comandă pe o linie telefonică neverificată. De fapt, Sharon îşi exprimase dezamăgirea nu atât pentru ea, cât pentru cei doi copii. Aflat în vacanţa de primăvară, Alexander, în vârstă de unsprezece ani, se trezise devreme şi reuşise să instaleze de unul singur scannerul cel nou. Ardea de nerăbdare să-i arate tatălui său imaginile pe care le crease cu ajutorul computerului. La orele târzii ale nopţii, când Hood se întorcea acasă, Alexander era mult prea somnoros pentru a fi în stare să pornească calculatorul şi să-i explice fiecare pas înainte pe care reuşise să-l facă, aşa cum şi-ar fi dorit. Harleigh, fetiţa sa de treisprezece ani, exersa la vioară timp de o oră, în fiecare seară, după cină. Sharon îi spusese că, de câteva zile încoace, de când Harleigh reuşise să stăpânească perfect o nouă bucată de Ceaikovski, casa era un tărâm fermecat la orele apusului. Dar Sharon adăugase şi că, dacă Paul ar fi reuşit şi el să fie de faţă, măcar din când în când, farmecul muzicii ar fi fost cu siguranţă sporit.

O parte din Hood era conştientă de vinovăţia care îi umbrea gândurile. Sharon avea dreptate. Familia trebuie să fie întotdeauna pe primul loc – aceasta era lozinca predilectă a anilor nouăzeci. Era însă la fel de conştient de datoria sa faţă de preşedinte şi faţă de naţiune. Era răspunzător în faţa oamenilor, ale căror vieţi depindeau de el, de judecata şi dăruirea sa. De puterea sa de concentrare.

El şi Sharon ştiau regulile jocului atunci când el acceptase acest post. La urma urmei, Sharon fusese cea care insistase ca el să iasă din viaţa politică. Ea nu suportase faptul că, făcând parte din familia primarului din Los Angeles, pierduse dreptul la orice fel de viaţă privată, chiar şi atunci când erau împreună. Adevărul nu putea fi ocolit: spre deosebire de tatăl ei, Hood nu era un director de şcoală care îşi petrecea toate vacanţele alături de familie. Nu mai lucra în sistemul bancar, cu un program regulat, de la opt şi jumătate la cinci şi jumătate după-amiaza şi cu câte o cină de protocol din când în când. Şi nu era nicidecum un bogătaş independent, pasionat de yachting, cum fusese acel fabricant de vinuri plin de sine, italianul Stefano Renaldo, alături de care Sharon brăzdase toate mările lumii, înainte de a-l întâlni pe Hood.

Paul Hood îşi iubea munca şi responsabilităţile care decurgeau din ea. Îi plăceau şi satisfacţiile pe care i le aducea, în fiecare dimineaţă, se trezea în zori şi, în liniştea care stăpânea casa, cobora la parter pentru a-şi pregăti cafeaua. Se aşeza pe verandă şi o sorbea încet, fără grabă, spunându-şi: „Eu am făcut toate acestea.”

Cu toţii aveau de câştigat de pe urma muncii sale. Dacă n-ar fi fost munca aceasta, n-ar fi existat un computer, n-ar fi existat lecţii de vioară şi nici o casă frumoasă în care ceilalţi să-l aştepte să se întoarcă de la o slujbă care îl solicita prea mult. Sharon ar fi fost obligată să-şi ia o slujbă cu normă întreagă, în locul ocazionalelor apariţii televizate, într-un show dedicat gastronomiei. Nu aştepta mulţumiri pentru toate astea, dar chiar era nevoie să i se reproşeze mereu câte ceva? Nu ţinea morţiş ca Sharon să se bucure de absenţa sa – nici el nu se bucura că era nevoit să stea departe de familie – dar ar fi vrut să-l ajute să o suporte mai uşor.

Mâna îi rămăsese încleştată pe receptorul telefonului. Nu fusese nevoie decât de o secundă pentru a-şi derula în minte toate aceste argumente. Îşi retrase mâna şi se lăsă pe spate în fotoliu, cu o expresie sumbră întipărită pe chip.

Aceste sentimente nu erau de azi, de ieri şi nici nu veneau din cine ştie ce cotlon ascuns al minţii. La fel şi amărăciunea, care puse stăpânire pe el curând după aceea. Dacă Sharon l-ar fi sprijinit, în loc să-l condamne! Nu-i vorbă, sprijinul ei nu l-ar fi adus mai devreme, ori pentru mai mult timp acasă. Aşa ceva era cu neputinţă. Programul său nu putea fi schimbat. Dar ar fi simţit atunci că se întorcea cu adevărat acasă, nu la un seminar pe tema „Ce nu e în regulă cu Paul Hood”.

Se gândi din nou la Nancy Bosworth. Nu demult, îşi întâlnise întâmplător prima mare iubire, în Germania. În clipa aceea, faptul că ea îl părăsise odinioară îşi pierduse orice importanţă. Nu mai conta că îi frânsese inima. Revederea îl făcuse să se simtă atras de ea, deoarece Nancy Jo îl dorea fără rezerve. Cuvintele ei erau tandre şi lipsite de orice reproş.

„Firesc, Nancy îşi permitea să fie generoasă cu tine”, îşi zise Hood. „Ea nu era obligată să trăiască alături de tine, să-ţi crească odraslele şi să sufere alături de ele atunci când tata nu este acasă.”

Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea: îşi dorise să o strângă în braţe pe Nancy şi să se cuibărească la pieptul ei. Îşi dorise să se lase în voia îmbrăţişării ei fiindcă ea îl dorea din suflet, nu ca o recompensă lipsită de flacăra pasiunii, fiindcă se purtase frumos cu copiii.

Apoi, gândul îi rătăci către Ann Farris. Frumoasă şi sexy, purtătoarea de cuvânt a Centrului de Comandă îl plăcea Ţinea la el. Îl făcea să se simtă bine în propria-i piele. Şi lui îi era dragă. De multe ori, fusese nevoit să-şi reprime dorinţa de-a întinde mâna şi de a-i mângâia părul. Era însă conştient că, odată trecut acel prag, n-ar mai fi existat cale de întoarcere. Toţi cei de la Centrul de Comandă ar fi aflat de legătura lor. Întregul Washington ar fi aflat. Şi, în cele din urmă, ar fi aflat şi Sharon.

„Ei, şi?” se întrebă el. „Ce e rău în a pune capăt unei căsnicii în care, oricum, nimic nu merge aşa cum ar trebui?”

Cuvintele acestea îi stăruiau în minte, asemenea unui diagnostic medical pe care ar fi refuzat să-l asculte. Se dispreţuia fiindcă lua în calcul posibilitatea unui divorţ câtă vreme, în ciuda a toate acestea, o iubea pe Sharon. Iar ea i se alăturase, la bine şi la rău, lui, nu lui Renaldo. Se angajase să clădească o viaţă împreună cu el, nu departe de el. În anumite privinţe, femeile sunt întotdeauna mai posesive decât bărbaţii. Ca de exemplu, în ceea ce-i priveşte pe copii. Desigur, asta nu însemna automat că ea avea dreptate întru totul, iar el greşea. Pur şi simplu erau diferiţi. Iar diferenţele de opinie puteau fi rezolvate oricând.

Amărăciunea îi fu îndulcită întrucâtva atunci când îşi aminti cât de mari erau deosebirile dintre el şi soţia sa. Ea era o visătoare, în vreme ce el era pragmatic. Ea îl judeca potrivit unui standard mai apropiat unei năzuinţe idealizate, nu conform realităţii. Venise vremea să lase deoparte grijile acestea, căci realitatea îşi cerea dreptul de a fi luată în seamă.

Şi apoi, tocmai fiindcă ei alcătuiau familia sa, soţia şi copiii aveau să-l ierte în cele din urmă.

Sau, cel puţin, aşa ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, alcătuită pe potriva gândirii sale.

Mike Rodgers, Bob Herbert şi Ron Plummer îşi făcură apariţia la cinci şi un sfert, pentru a-l pune la curent cu ultimele noutăţi. Hood îi aştepta, cu conştiinţa relativ liniştită şi cu mintea aproape pe de-a-ntregul îndreptată asupra problemelor de serviciu. Plummer fusese numit responsabil interimar pentru problemele diplomatice, până în momentul în care înlocuitorul Marthei avea să fie numit oficial. Asta nu avea să se întâmple decât după ce actuala criză avea să se încheie. Dacă Plummer se descurca în noua sa postură, definitivarea pe post avea să fie o simplă formalitate.

— Veşti nasoale, anunţă Herbert, de cum intră în birou, în scaunul cu rotile automat. Nemţii tocmai au anunţat anularea unui meci important de fotbal care ar fi trebuit să aibă loc mâine pe Stadionul Olimpic din Barcelona. Au motivat acest anunţ prin „neliniştea provocată de atmosfera de violenţă care domneşte în prezent în Spania”.

— Anularea meciului va atrage după sine înfrângerea Germaniei prin neprezentare? întrebă Hood.

— Bună întrebare, remarcă Herbert. Din păcate, răspunsul e negativ. Scoase o foaie de hârtie din buzunar şi i-o întinse lui Hood: Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Fotbalistice a decis că, pe teritoriul unei ţări în care, citez: „serviciile suferă nereguli sau există îndoieli raţionale cu privire la siguranţa sportivilor, echipa oaspete poate solicita amânarea meciului pe durata tulburărilor”. Ceea ce se întâmplă în Spania corespunde acestor prevederi.

— Asta va spori agitaţia în rândul suporterilor, adăugă Plummer. Iar aceste circumstanţe nu vor contribui câtuşi de puţin la detensionarea situaţiei.

— Cuvintele tale mi se par prea blânde, interveni Herbert. Prim-ministrul va avea mâine dimineaţă o intervenţie televizată, pentru a sfătui populaţia să-şi păstreze calmul. Pe de altă parte însă armata a ieşit în stradă în marile oraşe din trei provincii castiliene, pentru a menţine ordinea, acolo unde poliţia a refuzat să intervină. Cei de-acolo i-au tolerat dintotdeauna cu greu pe catalanii şi bascii aflaţi la muncă în regiune. Cele întâmplate cu Serrador şi cu grupul din San Sebastian i-au întărâtat, determinând izbucnirea conflictelor latente.

— Întrebarea care-mi vine în minte este: ce se va întâmpla mai departe? spuse Hood.

— Vom şti după ce vom fi ascultat discursul prim-ministrului, fu de părere Ron Plummer.

— Dar tu ce părere ai? insistă Hood.

— Sincer, aş înclina să cred că situaţia va continua să se deterioreze, răspunse Plummer. Spania a fost dintotdeauna un mozaic de etnii foarte diferite, oarecum asemănătoare cu fosta Uniune Sovietică. Circumstanţele precum cele de acum, care determină polarizarea grupărilor etnice, pot deveni foarte periculoase.

Hood se întoarse către Rodgers.

— Mike?

Generalul rămăsese în picioare, rezemat de perete. Îşi schimbă poziţia cu gesturi lente; era limpede că orice mişcare bruscă îi provoca încă dureri.

— Responsabilii din armata spaniolă cu care am stat de vorbă sunt extrem de îngrijoraţi. Nu-şi amintesc să fi cunoscut vreo altă perioadă în care încordarea să fi atins un asemenea prag.

— Ai aflat, cu siguranţă, că preşedintele i-a contactat pe cei de la ambasada noastră din Spania, interveni Bob Herbert. Le-a spus să fie gata să părăsească de urgenţă ambasada, în caz de nevoie.

Hood încuviinţă. Şeful Agenţiei Naţionale de Securitate, Steve Burkow, îi telefonase cu o jumătate de oră în urmă pentru a-l anunţa că ambasada de la Madrid intrase în stare de alertă. Permisiile personalului militar fuseseră anulate, iar personalul civil fusese sfătuit să nu părăsească incinta. Existau temeri privitoare la posibile noi atacuri împotriva cetăţenilor americani. Şi mai probabilă era însă eventualitatea ca americanii să fie prinşi fără voie între două focuri, în climatul de violenţă generală care plutea în aer.

— NATO are jurisdicţie pe teritoriul Spaniei? întrebă Hood.

— Nu, răspunse Rodgers. Organizaţia nu poate să se amestece în treburile interne ale statelor membre. Am discutat cu generalul Roche, comandantul Forţelor Aliate din Europa Centrală. Individul e destul de conservator. Refuză să mişte un deget în afara consemnului.

— În cazul unor atacuri împotriva bascilor, conaţionalii lor de pe teritoriul francez nu vor sta cu mâinile în sân, aşa încât s-ar putea ca, în scurt timp, chestiunea să înceteze a mai constitui o afacere internă, observă Plummer.

— E-adevărat, încuviinţă Rodgers. Şi, cu toate acestea, NATO va refuza să-şi încalce consemnul de bază, acela de a încerca mai întâi rezolvarea conflictelor dintre state pe baza tratativelor.

— Îl cunosc pe William Roche şi n-aş putea spune că-i condamn atitudinea, spuse Bob Herbert. NATO e şi acum marcată de intervenţia în conflictul dintre sârbi şi bosniaci din 1994. Sârbii încălcau în permanenţă teritoriile protejate, în ciuda ameninţărilor cu lovituri aeriene limitate. Politica organizaţiei e de înţeles: fie o intervenţie în forţă, cu toate efectivele şi tot echipamentul, fie expectativa, fără vreo variantă intermediară.

— Mai există un aspect care intră în ecuaţie, completă Rodgers. Dacă Franţa, Portugalia sau autorităţile locale îşi vor pune trupele în stare de alertă, criza s-ar putea precipita.

— Din acest punct de vedere, spaniolii sunt al naibii de sensibili, clătină din cap Herbert. Nu m-ar mira să se strângă laolaltă şi să pună la cale ceva, fie şi numai fiindcă s-au simţit insultaţi că altcineva a crezut că ei ar putea pune ceva la cale.

— Te gândeşti la revolte ale populaţiei? întrebă Hood.

— Ar fi în stare să-i linşeze pe toţi cetăţenii portughezi şi francezi care le-ar ieşi în cale, îşi urmă Herbert raţionamentul. Consecinţa firească ar fi o ripostă din partea guvernelor celor două ţări.

Hood clătină din cap.

— Bun venit în lumea crizelor care se iscă din nimic, ripostă Herbert. De la bombardarea de către ai noştri a vasului de război Maine şi asasinarea arhiducelui Ferdinand, până la atacul de la Pearl Harbour. Dă-le oamenilor o scânteie cât de mică şi vor găsi un mod de a da naştere unui incendiu devastator.

— Aşa mergeau lucrurile odinioară, veni replica încordată a lui Hood. În prezent, noi avem misiunea de a găsi o cale de a preveni crizele de acest fel, de a le dezamorsa înainte ca ele să escaladeze într-un conflict.

Intervenţia sa fusese rostită pe un ton niţel mai aspru decât intenţionase. Hood răsuflă adânc. Până în prezent, reuşise să împiedice frustrarea datorată crizei sale personale să se reverse asupra modului de tratare a crizelor de ordin profesional.

— Oricum, revenim de unde am pornit, urmă el. Chestiunea lui Darrell şi Aideen. Darrell ne-a recomandat să-i permitem lui Aideen să însoţească un agent al Interpolului la San Sebastian. Am fost de acord cu acest lucru. Vor acţiona sub acoperire, încercând să afle cum a fost înregistrată acea conversaţie care a avut loc la bordul iahtului, de către cine şi în ce scop.

— Cine este agentul Interpolului? vru să afle Bob Herbert.

— Maria Comeja, veni răspunsul lui Hood.

— Aoleu, se strâmbă Herbert. S-ar putea să iasă cu scântei.

Hood îşi aminti de propria întâlnire cu marea lui iubire.

— Cei doi nu vor avea ocazia să stea prea mult împreună. Darrell se va descurca, nu-ţi face griji.

— Îmi fac griji pentru ea, replică Herbert. Maria s-ar putea să trateze chestiunea la fel cum îi tratează castilienii pe catalani.

Se voia a fi o glumă, dar o glumă încordată. Maria fusese îndrăgostită de McCaskey. Legătura celor doi, în urmă cu doi ani, provocase în rândul personalului la fel de multe discuţii ca şi prima criză rezolvată de Centrul de Comandă, găsirea şi dezamorsarea unei bombe la bordul navetei spaţiale Atlantis.

— Nu asta mă îngrijorează, Bob, continuă Hood. Îmi bat capul cu o modalitate de retragere pe care i-am putea-o oferi lui Aideen, în cazul în care lucrurile o iau razna. Aideen şi Maria vor pleca chiar în noaptea asta la San Sebastian. După spusele lui Darrell, cei de la Interpol se tem ca în cadrul organizaţiei să nu iasă la iveală loialităţile etnice, aşa cum s-a întâmplat în rândul forţelor de poliţie din întreaga Spanie.

— Aşadar, Aideen şi Maria vor acţiona practic pe cont propriu.

— Cam aşa ceva, spuse Hood.

— În acest caz, cred că nu avem de ales: va trebui să trimitem la faţa locului echipa de intervenţie, propuse Rodgers. Pot aranja să aterizeze la baza NATO de lângă Zaragoza. Asta înseamnă o distanţă de aproximativ o sută optzeci de kilometri sud de San Sebastian. Colonelul August cunoaşte bine regiunea.

— Ordonă-le să pornească imediat, spuse Hood. Ron, va trebui să obţii aprobarea comisiei pentru această misiune. Ia-l pe Lowell să te ajute.

Până în acel moment, Martha Mackall fusese cea care, de una singură, reuşise să obţină acordul Comisiei Centrale pentru Supravegherea Serviciilor de Informaţii pentru diferitele misiuni. Juristul Centrului, Lowell Coffey, urmărise îndeaproape strategiile Marthei şi avea să fie capabil să-i dea o mână de ajutor lui Plummer.

— Mai avem şi altceva de discutat? întrebă Hood.

Ceilalţi clătinară din cap. Hood le mulţumi şi căzură cu toţii de acord să se întâlnească din nou la şase şi jumătate, chiar înainte de trecerea în schimbul de noapte. Deşi, pe timpul unei crize, echipa de peste zi rămânea la comandă şi de-a lungul nopţii, prezenţa rezervelor avea să le permită celor care o alcătuiau să se odihnească, în cazul în care nu intervenea nici un incident. Până când liniştea avea să fie restabilită, sau dimpotrivă, până când situaţia avea să scape de sub control în asemenea măsură, încât gestionarea crizei avea să lase loc războiului declarat, Hood considera de datoria lui să nu părăsească Centrul.

„Datoria mea”, îşi zise el. Fiecare avea propria sa concepţie despre datorie şi despre identitatea celui căruia îi datora loialitate. Pentru Hood, datoria supremă era faţă de ţara sa. Simţea acest lucru din copilărie, de când îl văzuse pe Davy Crockett murind eroic la Alamo, într-o emisiune Disney. Îl simţise şi atunci când îi urmărise pe astronauţi ieşind în spaţiu, în misiunile proiectelor Mercury, Gemini şi Apollo. Fără acest devotament şi acest spirit de sacrificiu, naţiunea sa nu ar fi supravieţuit. Şi, în lipsa unei patrii sigure şi prospere, copiii săi nu ar fi avut nici un viitor.

Nu-i era greu să o convingă pe Sharon de acest lucru. Sharon era o femeie inteligentă. Infinit mai greu era să-şi lămurească soţia că sacrificiul său avea să fie util. Nu putea să amâne la nesfârşit. Ignorându-şi presimţirile sumbre, puse mâna pe telefon şi formă numărul de acasă.