11

Marţi, ora 0 şi 7 minute,
San Sebastian, Spania

Când Juan Martinez manevrase şalupa, îndepărtând-o de iahtul lui Ramirez, marinarul în vârstă de douăzeci şi nouă de ani habar nu avea că, de fapt, această manevră de rutină avea să-i salveze viaţa.

Barca se legăna pe valuri la cel mult douăzeci şi cinci de metri de iaht. Juan fu aruncat pe spate de suflul exploziei, dar, din fericire, barca nu se răsturnă. Imediat după ce explozia se stinse, tânărul musculos puse în mişcare motorul bărcii şi porni spre iahtul în flăcări.

Îl zări pe Esteban Ramirez – patronul său şi părintele puternicei familia din care făcea parte – plutind cu faţa în sus. Trupul care suferise arsuri grave se afla la vreo cincisprezece metri de iaht. Ţinând în mână o parâmă de am arare, Juan se aruncă în apele pline de rămăşiţe. Înotă câineşte către Ramirez, îl apucă şi începu să îl tragă spre barcă.

Patronul mai respira încă.

— Senor Ramirez! rosti Juan. Sunt Juan Martinez. Am să vă duc la bordul şalupei şi, cât mai curând, la…

— Ascultă! şuieră Ramirez pe neaşteptate.

Juan tresări. O clipă mai târziu, mâna tremurătoare a lui Ramirez i se agăţă cu disperare de mânecă, strângându-l cu o forţă surprinzătoare.

— Serrador! spuse Ramirez. Avertizează-i…

— Serrador? repetă Juan. Dar nu-l cunosc, domnule.

— În birou…, urmă Ramirez, cu un glas înecat. Ochelarii mei de citit.

— Vă rog, domnule, nu vă agitaţi, încercă Juan să-l liniştească.

— Trebuie să-l suni! insistă Ramirez. Fă-o! …

— Am înţeles, spuse în cele din urmă Juan. Am să-i telefonez.

Ramirez fu cuprins de un tremur violent.

— Puneţi mâna pe ei, căci altfel… ne vor termina!

— Cine, domnule? întrebă Juan.

În clipa aceea, Juan auzi zgomotul regulat al unui motor, de cealaltă parte a iahtului. Zări o lumină puternică reflectându-se în ape şi conturând silueta epavei. O lanternă. O ambarcaţiune se apropia de locul exploziei. Juan nu ştia mare lucru despre afacerile patronului său, dar era conştient că puternica sa familia avea mulţi duşmani. Era posibil ca barca aceea să nu aparţină vreunuia dintre aceştia, dar nu era convins că ar fi fost dispus să rişte.

Înainte ca Juan să fi reuşit să-l ridice pe patronul său la bordul şalupei, Ramirez îşi deschise gura, fără a mai reuşi însă să o închidă. Aerul îi şuieră printre buze, venind din adâncul plămânilor, iar trăsăturile îi încremeniră într-un strigăt mut, o mască îngheţată.

Juan închise ochii patronului său. Se hotărî să lase cadavrul la faţa locului. Era o dovadă de lipsă de respect şi asta îl deranja enorm. Dar cei care puseseră la cale explozia se mai aflau, poate, prin preajmă. Poate că erau, cine ştie, chiar la bordul ambarcaţiunii care se apropia. Juan realiză că nu era deloc prudent să fie găsit acolo. Urcă la bordul şalupei, porni motorul şi se grăbi să se îndepărteze, evitând întâlnirea cu cealaltă ambarcaţiune. Se îndreptă spre larg, unde existau şanse mai mici să fie reperat, îndepărtându-se mult de locul exploziei înainte de a porni spre ţărm.

De îndată ce ajunse la chei, căută un telefon public. Ud şi scuturat de frisoane, telefonă paznicului de noapte de la fabrică şi-i ceru să trimită o maşină care să-l ia de acolo. Imediat ce sosi la fabrică, urcă în biroul domnului Ramirez, forţă uşa şi se aşeză în spatele biroului.

Patronul pomenise ceva de ochelarii de citit. Juan îi găsi în sertarul de sus. Îi cercetă cu atenţie. Patru numere de telefon şi câte o literă menită să le identifice fuseseră gravate pe interiorul ramei, făcute astfel ca să pară o serie de fabricaţie sau ceva asemănător.

„Ingenioasă idee”, îşi zise Juan. Patronul nu purta ochelari – „nu purtase”, se corectă el în gând, plin de amărăciune – însă nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să cerceteze perechea de ochelari în căutarea unor numere de telefon ori a vreunui mesaj secret.

Formă numărul de telefon însoţit de litera S. Serrador ridică receptorul – oricine va fi fost acest Serrador. Era indignat, repezit şi, judecând după sunetele pe care Juan le auzi în receptor, pe cale de a intra într-o mare belea. Socoti că era mai înţelept să închidă, înainte ca acea convorbire să poată fi interceptată.

Rămase aşezat în fotoliu, în biroul spaţios aflat la etajul doi al fabricii. Privi pe fereastra largă, spre şantierul naval. Vreme de mulţi ani, Esteban Ramirez se purtase bine cu el. Juan nu se număra printre apropiaţii patronului, dar era un membru loial al familiei lui senor Ramirez. Iar loialitatea sa se prelungea, firesc şi după moartea acestuia.

Juan studie din nou ochelarii şi sună, pe rând, la celelalte nume de telefon. Îi răspunseră servitoarele, pronunţând numele familiilor respective: erau numele celor aflaţi la bordul iahtului. Juan ştia acest lucru, deoarece el îi condusese pe toţi acolo.

Se pregătea ceva cumplit, aşa cum îl avertizase şi senor Ramirez. Cineva avusese grijă să îi extermine pe toţi cei care aveau legături cu şeful şi cu noul său proiect. Pentru Juan, era de-acum o chestiune de onoare să îl găsească pe acel cineva şi să răzbune crimele pe care le comisese.

Cei din schimbul de noapte comentau deja zvonurile privind moartea patronului. Vorbeau, de asemenea, despre o anume înregistrare care tocmai fusese transmisă de un post local de radio. O înregistrare care, chipurile, demonstra amestecul patronului în asasinarea unei turiste americane.

Juan era prea furios pentru a se lăsa copleşit de durerea pierderii şefului său. Strânse laolaltă alţi câţiva membri ai familiei – doi paznici şi supraveghetorul schimbului de noapte – şi, împreună, hotărâră să meargă la postul de radio şi să afle dacă acea înregistrare exista cu adevărat.

Dacă înregistrarea era reală, aveau să afle cine o adusese acolo.

Iar apoi, oricine ar fi fost acela, aveau să-l facă să-şi regrete amarnic gestul…