18

 

Marţi, ora 4 şi 19 minute,
San Sebastian, Spania

 

Elicopterul le depuse pe Maria şi pe Aideen la sud de oraş. Ateriză pe un deluşor ocolit de o meandră a râului Urumea, care traversa oraşul. O maşină închiriată, rezervată de un ofiţer din poliţia locală care colabora cu Interpolul, le aştepta la marginea drumului. Ofiţerul cu pricina era şi el acolo: un bărbat mustăcios pe nume Jorge Sorel.

Pe parcursul călătoriei cu elicopterul, Maria studiase harta pe care o avea în geantă. Cunoştea drumul către sediul postului de radio şi Aideen dedusese fără eforturi prea mari că abia aştepta să ajungă acolo. Din nefericire, în timp ce Maria îşi aprindea o ţigară, Jorge o anunţă că nu avea nici un rost să meargă acolo.

— Cum adică? se miră Maria.

— Cineva a luat cu asalt staţia în urmă cu o oră şi ceva, explică el.

— Cineva? repetă Maria descumpănită. Cine?

— N-am reuşit încă să aflăm, răspunse ofiţerul.

— A fost acţiunea unor profesionişti? vru să afle Maria nerăbdătoare.

— Tot ce se poate, admise el. Atacatorii păreau să ştie exact ce anume urmăresc. S-a lăsat cu o mulţime de membre rupte şi toţi cei de-acolo s-au ales cu fracturi de maxilare.

— Ce urmăreau? întrebă Maria.

Jorge clătină din cap.

— Din nou, nu putem nici măcar să emitem o ipoteză plauzibilă. Singurul motiv care ne-a determinat să ne îndreptăm într-acolo a fost întreruperea bruscă a emisiei.

Maria înjură iritată.

— Maravilloso! E de-a dreptul minunat, spuse ea. Există măcar un singur indiciu?

Jorge clătină din cap încă o dată.

— Victimele n-au fost în stare să ne spună nimic, iar acum doctorii le-au administrat sedative. Presupunem că atacatorii îl căutau pe cel ce a furnizat înregistrarea aceea.

— Idioţii! izbucni Maria. N-au prevăzut o asemenea posibilitate? Nu şi-au luat nici un fel de măsuri de precauţie?

— Ba da, răspunse poliţistul. Ironia este că erau chiar prea bine pregătiţi. Postul de radio a fost dintotdeauna o ţintă pentru nemulţumiţi. Politica lor, ştii… A fost dintotdeauna îndreptată împotriva guvernului. Clădirea are structura unui buncăr şi e înconjurată cu sârmă ghimpată. Chiar şi uşa e blindată. Angajaţii aveau arme înăuntru. Dar toate aceste măsuri impuneau respect doar celor slabi de înger, se pare. Iar atacatorii n-au fost câtuşi de puţin timizi.

— Ai cumva idee cine le-ar fi putut furniza înregistrarea? întrebă calmă Aideen.

Jorge strecură o privire stânjenită către Maria.

— Mi-e teamă că răspunsul meu e din nou negativ, spuse el. Am trimis două patrule să cerceteze prin satele învecinate. Au misiunea să îi caute pe cei care încearcă să-i găsească pe cei sau pe cel care a furnizat înregistrarea. Am ajuns însă destul de târziu la faţa locului. Până acum, oamenii noştri n-au reuşit să afle nimic concret.

— Aproape sigur, atacatorii se vor despărţi după ce îşi vor termina treaba, spuse Maria. N-ar avea rost să rişte să fie prinşi cu toţii. Şi, în mod cert, nu vor mai rămâne împreună după ce îl vor fi găsit pe cel căutat, îşi continuă ea raţionamentul.

Trase cu sete din ţigară şi îl privi ţintă pe Jorge:

— Eşti convins că asta-i tot ce ne poţi spune?

— Sigur, încuviinţă el, întorcându-i privirea fermă.

— Care sunt şansele ca omul cu înregistrarea să fie un localnic? întrebă Aideen.

— Destul de mari, îi răspunse Maria. Cei care-au pus la cale atentatul au dorit, în mod sigur, să încredinţeze misiunea cuiva care cunoştea bine apele în care s-a scufundat iahtul. Unei persoane care să cunoască oraşul şi să-i ştie pe cei de la postul de radio.

Se întoarse din nou către Jorge:

— Dă-mi măcar un punct de plecare!

Jorge ridică din umeri.

— Oraşul e mic. Toată lumea îi ştie fiecare cotlon. Cât despre cei care cunosc apele golfului… Cred c-ar trebui să stai de vorbă cu pescarii.

Maria se uită la ceas.

— Vor ieşi în larg peste aproximativ o oră. Îi vom găsi în port.

Trase din nou un fum şi întrebă:

— Cine binecuvântează apele pentru pescari?

— Părintele Norberto Alcazar, spuse Jorge. Cu siguranţă, o face doar pentru vechile familii de pescari, dar nu şi pentru marile companii.

— Unde-l putem găsi?

— Aş zice să-l căutaţi la vechea biserică iezuită, pe dealurile aflate la sud de Cuesta de Aldapeta, veni răspunsul. Asta e pe malul vestic al râului, chiar la ieşirea din San Sebastian.

Maria îi mulţumi. Trase pentru ultima oară din ţigară, iar apoi o aruncă şi strivi mucul sub călcâi. Expiră fumul, în timp ce se îndrepta spre maşină. Aideen o urmă.

— Părintele Alcazar e un om de treabă, le strigă Jorge. Dar s-ar putea să nu fie prea vorbăreţ în ceea ce-i priveşte pe enoriaşii săi. Îi va proteja atât cât îi va sta în putinţă.

— Să sperăm că va dori să-l protejeze şi pe acela dintre ei care riscă să fie ucis, replică Maria.

— Ai dreptate, încuviinţă Jorge. Sunaţi-mă de pe mobil când veţi termina. Elicopterul va veni să vă ia tot de-aici. Aeroportul e mic şi a fost rechiziţionat de armată… pentru orice eventualitate.

Maria îi făcu semn că înţelesese şi se urcă la volan. Porni motorul şi maşina demară în trombă, aruncând în urmă praf şi smocuri de iarbă, în timp ce se îndepărta de baza deluşorului.

— Nu pari prea fericită, spuse Aideen, scoţând din rucsac harta şi despachetând-o.

Tot în rucsac se afla şi revolverul de calibrul 38, încărcat, pe care Maria i-l dăduse în timpul zborului.

— Îmi venea să-l pocnesc! scrâşni Maria. Au urcat la sediul postului de radio numai când emisiunea a încetat! Poliţia ar fi trebuit să ştie că se va găsi cineva care să atace personalul staţiei.

— Poate că poliţiştii chiar asta şi-au dorit, observă Aideen. E la fel ca în cazul războaielor dintre bande. Autorităţile stau deoparte şi-i lasă pe răufăcători să se răfuiască între ei.

— Mai degrabă aş fi de părere că li s-a cerut să nu intervină, spuse Maria. Victimele exploziei de pe iaht erau oameni de afaceri foarte influenţi. Conduceau familii ce le erau devotate – angajaţi dispuşi să facă orice pentru ei, chiar şi să ucidă. De regulă, poliţia e plătită pentru a nu interveni în astfel de cazuri.

— Crezi că ofiţerul Sorel…

— N-am idee, recunoscu Maria. Dar posibilitatea nu poate fi exclusă. În Spania nu poţi fi sigur de nimic, niciodată.

Aideen se gândi la cele spuse de Martha, despre complicitatea dintre poliţiştii madrileni şi ticăloşii de pe străzi. „Poate că-i o stratagemă diplomatică, dar asta n-o împiedică să fie o porcărie”, îşi zise ea. Se văzu obligată să se întrebe dacă autorităţile guvernamentale făceau cu adevărat tot ce le stătea în putinţă pentru a-i găsi pe ucigaşii Marthei.

— Acesta a fost unul dintre motivele care m-au determinat să plec de la Interpol, spuse Maria, în timp ce înaintau de-a lungul râului. E îngrozitor de frustrant să ai de-a face cu astfel de oameni.

— Şi totuşi, te-ai întors, constată Aideen. Ai făcut-o de dragul lui Luis?

— Nu, clătină din cap Maria. M-am întors din aceleaşi motive care m-au făcut să plec. E prea multă corupţie, aşa încât nu ne putem permite să lăsăm totul baltă. Chiar şi pentru a-mi conduce micul meu teatru din Barcelona, eram nevoită să dau mită poliţiştilor, gunoierilor, tuturor. Chiar şi poştaşilor. Eram nevoită să-i plătesc să-şi facă treaba pentru care erau deja plătiţi de către stat.

— Aşadar, funcţionarii publici se bucură de o adevărată sinecură, iar muncitorii lucrează pentru familii, conchise Aideen. Cei care vor să lucreze pe cont propriu trebuie să-i mituiască pe cei dinţii şi să se lupte cu ceilalţi.

Maria încuviinţă din cap.

— De aceea m-am întors, spuse ea. În meseria asta e la fel ca-n dragoste. N-o poţi lăsa baltă fiindcă nu merge totul aşa cum ţi-ai închipuit. Eşti nevoit să înveţi regulile, să te cunoşti pe tine însuţi şi să te întorci în arenă pentru a lua taurul de coame.

O geană de lumină roşiatică se ivi dincolo de dealuri, spre răsărit. Conturul colinelor întunecate prinse a se decupa pe fondul mai deschis al cerului. În vreme ce admira răsăritul, Aideen se gândi cât de ciudat era felul în care începuse să o admire şi să o placă pe Maria. Femeia aceasta nu era cu nimic mai puţin încrezătoare în sine ori mai blajină decât fusese Martha. Însă, cu excepţia momentelor în care se confruntase cu Darrell la aeroport, atitudinea ei nu exprima decât altruism. Iar Aideen nu o putea blama câtuşi de puţin pe Maria pentru felul în care se purtase cu Darrell. Indiferent dacă avea sau nu dreptate, un lucru era sigur: revederea lor trezise cu siguranţă dureri adânci.

În mai puţin de treizeci de minute ajunseră la periferia orăşelului San Sebastian şi traversară podul Maria Cristina. Se îndreptară apoi către sud-vest, spre biserică. La un moment dat opriră pentru a cere indicaţii unui cioban. Ajunseră în faţa bisericii exact în clipa în care soarele îşi arunca prima rază de dincolo de dealuri.

Micul lăcaş de cult clădit din piatră avea porţile deschise, înăuntru se aflau doi enoriaşi, pescari după toate aparenţele, dar preotul nu se zărea nicăieri.

— Uneori îl însoţeşte pe fratele său pe malul golfului, le lămuri unul dintre pescari.

Cei doi le explicară cum puteau să ajungă la locuinţa lui Adolfo şi care era drumul pe care părintele Alcazar îl urma de obicei atunci când pornea într-acolo. Urcară din nou în maşină şi porniră către nord. Maria deschise geamul, îşi aprinse o ţigară şi începu să pufăie cu furie.

— Sper că nu te deranjează fumul, îi spuse ea lui Aideen. Se spune că fumatul dăunează sănătăţii, dar pot să te asigur că, în anumite circumstanţe, poate salva vieţi.

— Cum aşa? se miră Aideen.

— În cazul meu, mă împiedică să mă înfurii prea tare, replică Maria, pe un ton care nu indica deloc că ar fi glumit.

Ajunseră pe Căile Okendo şi înaintară cale de două cvartale către sud-est. Strada era îngustă. Când ajunseră în faţa blocului cu două etaje, Maria se văzu nevoită să parcheze pe trotuar, pentru a lăsa loc de trecere altor vehicule. Aideen îşi strecură revolverul de calibrul 38 în buzunarul jachetei, înainte de a coborî din maşină. Maria îşi aruncă ţigara şi îşi vârî propria armă la centură.

Uşa de intrare de la parter nu era încuiată, aşa încât intrară fără probleme. Casa scărilor mirosea a stătut, a praf şi a peşte – o duhoare veche de o jumătate de veac, care-i gâdilă neplăcut nările lui Aideen. Treptele pârâiau ca nişte arbori vârstnici în furtună, frecându-se de peretele murdar care fusese odinioară alb. La etajul doi se aflau două apartamente. Uşa unuia dintre ele era uşor întredeschisă. Maria o împinse cu vârful piciorului. Balamalele scârţâiră.

Înăuntru îl găsiră pe părintele Alcazar. Stătea în genunchi lângă cadavrul despuiat al unui bărbat şi plângea fără să se sfiiască. Maria intră, iar Aideen o urmă îndeaproape. Preotul nu părea să le fi auzit.

— Părinte Alcazar? rosti Maria cu blândeţe.

Preotul întoarse capul. Ochii înroşiţi contrastau cu chipul lui palid. Haina îi era umedă de lacrimi. Se întoarse din nou cu faţa către cadavru şi se ridică încet în picioare. Profilându-se în lumina zorilor care răzbătea prin fereastră, silueta sa întunecată părea lipsită de orice relief. Se apropie de ele, înaintând ca în transă. Se îndreptă spre cuier, luă o haină şi acoperi chipul celui mort.

Între timp, Aideen apucă să studieze din priviri cadavrul. Victima fusese torturată, dar nu cu cruzimea răzbunării. Nu se vedeau urme de arsuri ori tăieturi de cuţit pe piele. Ochii, urechile, sfârcurile şi organele sexuale îi erau intacte; cei care îl torturaseră nu îşi făcuseră de lucru decât cu membrele sale. După toate probabilităţile, îl torturaseră pentru a-i smulge informaţii. În schimb, mărul lui Adam îi fusese sfărâmat, pentru a-l ucide lent, nu rapid, cu o lovitură în creştet. Aideen mai văzuse aşa ceva pe când lucra în Mexic. Nu era o privelişte plăcută, dar era categoric mai uşor de suportat decât ceea ce le făceau baronii drogurilor celor care îi trădau. În chip straniu, asta nu-i împiedica pe alţii să-i trădeze pe senores, cum erau numiţi marii traficanţi mexicani. Victimele, bărbaţi şi femei deopotrivă, păreau să creadă că ei aveau să fie excepţia, cei care nu puteau fi prinşi niciodată.

Preotul se întoarse într-un târziu către cele două femei.

— Sunt părintele Alcazar, rosti el.

Maria făcu un pas înainte.

— Mă cheamă Maria, spuse ea. Lucrez la Interpol.

Aideen nu fu deloc surprinsă de hotărârea colegei sale de a-şi dezvălui identitatea. Crimele se înmulţeau, nu era deloc timp pentru a lucra sub acoperire.

— L-aţi cunoscut pe acest om? întrebă Maria.

Preotul încuviinţă.

— E fratele meu.

— Înţeleg. Îmi pare rău c-am ajuns atât de târziu.

Norberto Alcazar schiţă un gest vag şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Am încercat să-l ajut. Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult. Dar Adolfo… Ştia prea bine în ce se amestecase.

Maria se apropie şi mai mult de preot. Era la fel de înaltă ca şi el. Îl privi direct în ochii înroşiţi.

— Părinte, vă rugăm, ajutaţi-ne. În ce anume se amestecase Adolfo?

— Nu ştiu, răspunse preotul. Când am ajuns aici, era rănit şi aiura.

— Era încă în viaţă? insistă Maria. Părinte, trebuie să vă amintiţi ce anume a spus, cu orice preţ! Un nume, vreun loc, orice cuvânt e important.

— Spunea ceva despre oraş, spuse Norberto. Şi despre o biserică. A pomenit un nume, dar nu ştiu dacă era numele unei persoane sau al unui loc: Amadori.

Privirea Mariei arunca flăcări.

— Generalul Amadori, cumva?

— Mda, parcă spunea ceva despre un general, se încrunta Norberto. Nu ştiu ce să zic. Era greu de înţeles.

— Desigur, ştiu că vă e greu, părinte, replică Maria. Dar e foarte important să vă amintiţi. Aveţi cumva idee cine ar fi putut face asta?

El clătină din cap.

— Aseară, Adolfo a plecat la sediul postului local de radio, suspină preotul. Asta-i tot ce ştiu. Nu ştiu ce anume căuta acolo, ştiu doar că voia să le ducă o înregistrare. Azi-dimineaţă m-am gândit să trec pe aici, în drum spre port. În fiecare dimineaţă binecuvântez ieşirea în larg a pescarilor. Voiam să mă conving că totul e în ordine. L-am găsit aşa cum îl vedeţi.

— N-aţi văzut pe nimeni intrând sau ieşind din clădire?

— Nu.

Maria continuă să-l privească în ochi, în tăcere. Era încruntată şi încerca să-şi adune gândurile.

— Încă o întrebare, părinte, spuse ea într-un târziu. Ne puteţi spune unde am putea găsi şantierul naval Ramirez?

— Ramirez, repetă preotul. L-am auzit pe Dolfo pomenind despre el. Fratele meu spunea că Ramirez şi prietenii lui erau vinovaţi de uciderea unui cetăţean american.

— Aşa este, încuviinţă Maria, care apoi arătă către Aideen. Partenera acestei femei a fost asasinată.

— Îmi pare rău, rosti preotul, adresându-i-se lui Aideen.

Apoi îşi întoarse din nou privirea către Maria:

— Dar Ramirez e mort. Fratele meu… s-a ocupat de asta.

— Ştiu, spuse Maria.

— Ce vreţi de la oamenii lui Ramirez?

— Vrem să stăm de vorbă cu ei, răspunse Maria. Vrem să aflăm dacă au fost implicaţi în uciderea fratelui dumneavoastră. Şi, dacă va fi cu putinţă, vrem să prevenim escaladarea înfruntărilor.

— Credeţi că mai e posibil aşa ceva?

— Da, dacă vom ajunge la timp la ei şi dacă vom afla ce ştiu despre Amadori şi oamenii lui, spuse Maria. Vă rog, părinte, trebuie să ne grăbim. Cum putem ajunge la şantier?

Norberto trase adânc aer în piept înainte de a-i răspunde.

— Fabrica se află la nord-est de-aici, pe chei. Aş vrea să vă însoţesc.

— Nu, spuse Maria.

— E vorba de parohia mea.

— Exact, părinte. Dar enoriaşii dumneavoastră au nevoie de ajutorul pe care li-l puteţi oferi. Eu nu am nevoie de acest ajutor. Dacă oamenii se vor lăsa pradă panicii, dacă spaima lor îi va alunga pe turişti, gândiţi-vă ce se va întâmpla cu această regiune.

Norberto îşi cuprinse fruntea în mâini.

— Ştiu că vă cer foarte mult, părinte. Dar trebuie să mă ascultaţi. Voi merge la şantier şi voi sta de vorbă cu muncitorii. Dacă bănuielile mele se vor dovedi întemeiate, înseamnă că vom şti cine ne este inamicul. Poate că nu e încă prea târziu pentru a-l opri.

Norberto ridică ochii şi arătă în urmă, fără să întoarcă privirea.

— Dolfo credea că ştie cine-i sunt duşmanii. A plătit această convingere cu preţul vieţii. Poate chiar cu sufletul său.

Maria îi căută privirea şi, fără să-l slăbească din ochi, i se adresă:

— Alte mii de oameni ar putea să aibă aceeaşi soartă, dacă nu ne grăbim. Voi telefona din maşină la postul local de poliţie. Ei se vor ocupa de fratele dumneavoastră.

— Voi rămâne aici până la sosirea lor.

— Bine, spuse Maria, întorcându-se către Aideen.

— Am să mă rog pentru voi, urmă preotul.

— Vă mulţumesc, replică Maria.

Se opri şi privi din nou către el:

— Dacă e să vă rugaţi, părinte, mai bine rugaţi-vă pentru cei care au nevoie mai mare de aceste rugăciuni. Rugaţi-vă pentru Spania.

După mai puţin de două minute, cele două femei se aflau din nou în maşină, îndreptându-se spre nord-est, către celălalt mal al râului.

— Chiar ai de gând să stai de vorbă cu muncitorii de la şantierul naval? întrebă Aideen.

Maria încuviinţă scurt din cap.

— Vrei să-mi faci un serviciu? spuse ea. Sună-l pe Luis. Găseşti numărul în memoria telefonului. Cere-i să dea de urma generalului Rafael Amadori. Spune-i şi motivul.

— Crezi că pot să-i spun toate astea pe o linie necodată?

Maria încuviinţă din cap.

— Dacă Amadori va fi găsit o cale să asculte convorbirea şi va încerca să ne găsească, cu atât mai bine. Măcar nu va trebui să-l căutăm.

Aideen formă numărul. Telefonul sună o singură dată, apoi la celălalt capăt se auzi vocea lui Luis. Aideen îi transmise cererea Mariei şi-i povesti despre Adolfo. Luis promise că va reveni de îndată ce va afla ceva despre general, iar Aideen închise.

— Cine e acest Amadori? întrebă ea.

— Un savant, răspunse Maria. Din câte ştiu, are şi gradul de general de armată, dar nu cunosc mare lucru despre această latură a carierei sale. I-am citit doar articolele publicate despre istoria Spaniei.

— E limpede, conţinutul lor ţi-a atras atenţia.

— Puţin spus, ricană Maria, aprinzându-şi o ţigară. Ai auzit de eroul nostru naţional, Cidul?

— Ştiu doar că i-a alungat pe mauri din Spania şi că, în jurul anului 1100, a contribuit la unificarea ţării. Mai ştiu şi c-a fost realizat un film despre el, cu Charlton Heston în rolul principal.

— Există şi un poem epic şi o piesă a lui Corneille care-l au drept erou, adăugă Maria. Am pus-o şi eu în scenă, la micul meu teatru. Dar asta n-are importanţă. Ceea ce ştii tu despre El Cid e, în mare, corect. A fost un cavaler pe nume Rodrigo Diaz de Vivar. Începând aproximativ din 1065 şi până la moartea sa, în 1099, l-a sprijinit pe regele creştin Sancho al II-lea, iar apoi pe moştenitorul acestuia, Alfonso al IV-lea, să recucerească regatul Castiliei din mâinile maurilor. Maurii îl numeau El Cid – stăpânul.

— Să fii onorat chiar şi de către duşmani, remarcă Aideen. Impresionant.

— În realitate, maurii se temeau foarte tare de el, ceea ce îi convenea de minune, preciză Maria. Când fortăreaţa maură din Valencia a hotărât să se predea, Cidul a încălcat condiţiile convenite şi a măcelărit sute de oameni, iar căpetenia maură a fost arsă pe rug, la ordinul său. Nu era tocmai cavalerul fără prihană în care l-a transformat legenda – era dispus la orice mârşăvii pentru a-şi apăra ţara. Cât despre strădaniile sale pentru unificarea Spaniei şi acestea ţin tot de mit. De fapt, el lupta pentru Castilia. Câtă vreme celelalte regate menţineau termenii păcii şi îşi plăteau tributul cuvenit lui Alfonso, nici Cidului şi nici regelui nu le păsa câtuşi de puţin de unificarea lor. Ei bine, generalul Amadori e o autoritate în ceea ce priveşte epoca Cidului, continuă Maria. Dar mi s-a părut dintotdeauna că din scrierile lui răzbătea dorinţa de-a fi mai mult decât atât.

— Vrei să spui că individul îşi doreşte să devină el însuşi Cidul, deduse Aideen.

Maria clătină din cap.

— El Cid a fost un mercenar care aspira la glorie. Generalul Amadori îşi doreşte mai mult decât să se acopere de lauri în bătălii. Dacă vei parcurge eseurile sale publicate în revistele de politologie, vei descoperi că e un fervent susţinător a ceea ce el numeşte „militarismul binevoitor”.

— Mi se pare o exprimare pretenţioasă a ideii de stat poliţienesc, fu de părere Aideen.

Maria îi dădu dreptate.

— Aşa e, spuse ea, trăgând lung din chiştoc, înainte de a-i face vânt pe geam. El a conferit însă o dimensiune nouă modelelor sale preferate, Germania nazistă şi Rusia stalinistă: militarismul fără expansiune. Amadori crede că, dacă o naţiune e îndeajuns de puternică, nu are nevoie să cucerească alte naţiuni. Acestea vor veni de bunăvoie pentru a face comerţ, pentru a-i cere protecţia, pentru a se alătura măreţiei sale. Temelia puterii sale va fi alinierea, nu războiul.

— Aşadar, generalul Amadori nu-şi doreşte să-i semene lui Hitler, ci regelui Alfonso.

— Exact, replică Maria. Evenimentele la care asistăm ar putea fi începutul unui efort menit să-l aducă pe Amadori la conducerea Castiliei, care ar urma să devină nucleul militar al unei noi Spanii. Un nucleu care va dicta politica celorlalte regiuni. Iar Amadori a ales acest moment…

— Deoarece poate să-şi deplaseze trupele şi să influenţeze evenimentele dând impresia că încearcă să stopeze o contrarevoluţie, completă Aideen.

Maria încuviinţă.

Aideen se uită afară, spre cerul însorit. Apoi îşi plecă privirea, cuprinzând priveliştea frumosului sat de pescari. Părea un loc atât de paşnic, de plăcut. Dar corupţia pătrunsese şi aici. În mai puţin de o zi, mai bine de o duzină de oameni fuseseră ucişi ori grav răniţi. Se întrebă dacă existase vreo epocă, de când oamenii coborâseră din copaci şi se apucaseră să jefuiască paradisul terestru, în care destinul să-şi fi urmat cursul fără a se recurge la brutalitate.

— Preţul împlinirii visului lui Amadori va fi o nesfârşită vărsare de sânge, spuse Maria, ca şi cum i-ar fi citit gândurile lui Aideen. Sunt andaluză la origini. Conaţionalii mei şi celelalte naţionalităţi vor porni la luptă – dar nu pentru a păstra unitatea Spaniei, ci pentru a-i împiedica pe castilieni să devină sufletul şi inima unei noi Spanii. E o rivalitate mocnită, care datează încă din vremea Cidului. Şi, dacă nu vom găsi o cale pentru a-i opri pe cei de teapa lui Amadori, va continua multă vreme după ce noi înşine vom fi încetat a mai exista.

„Nu”, se hotărî Aideen. „Nu a existat niciodată o vreme în care oamenii să fi convieţuit paşnic. Vremea în care omenirea a descins din copaci e încă prea apropiată pentru ca o astfel de utopie să fie posibilă. Iar printre oameni se găsesc încă destui maimuţoi îndărătnici care să nu fie mulţumiţi cu teritoriul şi cu soarta ce a fost rezervată tribului lor.”

Apoi îşi aminti de părintele Alcazar. Acest om, deşi pradă suferinţei personale, găsea resurse pentru a îndeplini lucrarea Domnului. Se mai găseau şi oameni buni, printre atâtea fiare carnivore, dornice să-şi extindă teritoriul. Măcar de-ar fi fost puterea în mâinile lor.

„Dar, dacă ar ajunge la putere, oare aceasta nu i-ar face să se încline, la rândul lor, sub povara ei, asemenea celor ce i-au precedat?” se întrebă ea.

Nu cunoştea răspunsul şi, după douăzeci şi patru de ore de nesomn, nu se simţea în stare să cugete la aflarea lui. Cu toate acestea, în timp ce admira în tăcere albastrul fără pată al cerului, cu gândul la cele spuse de Maria ceva mai devreme, în minte i se ivi o altă întrebare.

„Gândeşte-te”, îi ceruse Martha, pe când se aflau încă în Statele Unite. „Cum poţi contracara planurile urzite de cineva?” Iar Aideen se gândi la răspunsul lui Rodgers: „Opunându-le un plan mai bun.”

Nu le rămânea decât să se gândească la un astfel de plan.