28

Marţi, ora 8 şi 36 de minute,
Madrid, Spania

Maria îl urmă pe tânărul căpitan de-a lungul culoarului, tot mai încrezătoare faţă de intenţia acestuia de a o conduce la Amadori. Nici căpitanul şi, în cele din urmă, nici generalul nu aveau nimic de câştigat dacă ar fi încercat să o înşele. Informaţiile pe care afirmase că le posedă trebuiau să le stârnească interesul. Şi apoi, dacă n-ar fi avut încredere în ea, căpitanul nu s-ar fi aflat în faţa ei, ci în spatele ei, ameninţând-o cu arma.

Cu toate acestea, continua să o uimească uşurinţa cu care-l păcălise pe tânărul ofiţer. Din două una: fie era cu totul lipsit de experienţă, fie era cu mult mai inteligent decât îl credea.

Căpitanul o luă spre stânga. Maria se opri.

— Credeam că mergem la general, spuse ea.

— Acolo mergem, spuse căpitanul, arătând cu mâna întinsă spre capătul coridorului, în direcţia opusă Sălii Halebardierilor.

— Aşadar, generalul nu se află în sala tronului? întrebă ea.

— În sala tronului? râse căpitanul. Nu credeţi c-ar fi o exagerare?

— Nu ştiu, spuse Maria. Nu e oare însăşi prezenţa noastră în acest palat o exagerare?

— Nu, în cazul în care regele se va întoarce la Madrid şi va trebui să-i asigurăm protecţia, răspunse căpitanul. Intenţia noastră este să asigurăm paza ambelor reşedinţe regale.

— Dar existau paznici în faţa…

— Misiunea lor era să-i împiedice pe prizonieri să pătrundă în Sala Halebardierilor.

Căpitanul făcu un semn din cap în direcţia arătată de mâna sa întinsă.

— Generalul se află în sala pentru dineuri oficiale, împreună cu consilierii săi.

Maria îl privi lung, fără să-i dea crezare. Nu ştia ce anume o determina să gândească astfel, dar pur şi simplu nu putea să-l creadă.

— Problema nu e însă locul unde se află generalul, continuă căpitanul. Întrebarea e alta: aveţi sau nu ceva să-i spuneţi, senorita Corneja?

Maria îşi plecă privirea. Nu avea de ales, trebuia să facă ceea ce i se cerea.

— Să mergem, murmură ea şi porni în direcţia arătată de căpitan.

Ofiţerul se întoarse şi porni cu paşi repezi pe coridorul puternic luminat. Maria îşi încetini paşii, rămânând la câţiva metri în urma lui. Coridorul era plin de soldaţi. Unii dintre ei însoţeau prizonieri, alţii vorbeau la telefoane de campanie. Câţiva transportau computere dintr-o încăpere într-alta. Nici unul nu-i acordă atenţie.

Ceva nu era în regulă, dar Maria nu avea de ales – trebuia să îşi joace rolul până la capăt. Avea să-şi ia însă precauţiile necesare.

— Vă pot servi cu o ţigară? îl întrebă ea pe căpitan, vârându-şi mâna în buzunarul de la piept.

Scoase pachetul de ţigări, alese una, iar apoi luă un chibrit.

— Vă mulţumesc, dar nu fumez, spuse căpitanul. De fapt, v-aş fi recunoscător dacă n-aţi fuma nici dumneavoastră. Sunt atâtea lucruri de valoare aici. Ar fi de-ajuns o scânteie…

— Înţeleg, spuse ea.

Căpitanul reacţionase exact aşa cum se aştepta Maria. Puse pachetul înapoi în buzunar, dar ascunse în palmă ţigara pe care o scosese. Deoarece îi întorsese spatele, căpitanul nu văzu cum Maria înfipse chibritul în tutunul ţigării, pe care o strecură apoi în pantaloni.

Acum, cel puţin, dispunea de o armă.

Sala dineurilor oficiale se afla vizavi de sala de muzică, a cărei aşezare domina Piaza Incognita. Dincolo de piaţa largă se afla Campo del Moro, Câmpul Maurilor. Parcul marca locul în care, în secolul al unsprezecelea, trupele puternicului şeic Ali bin-Yusuf îşi aşezaseră tabăra, în timpul încercării maurilor de a cuceri Spania.

Ajunseră în dreptul sălii de muzică. Căpitanul bătu la uşă, iar apoi întoarse capul către Maria şi îi zâmbi. Maria se apropie, dar nu-i întoarse zâmbetul. Uşa se deschise.

Căpitanul întinse mâna, invitând-o să intre:

— După dumneavoastră, spuse el.

Maria făcu un pas înainte şi privi înăuntru.

Era întuneric în încăperea fără geamuri şi ochii Mariei avură nevoie de câteva clipe pentru a se adapta. Din penumbră, ceva se mişcă în direcţia ei, dinspre dreapta. Făcu un pas înapoi, dar se lovi de căpitan, care rămăsese în picioare în spatele ei, neclintit ca o stâncă. Brusc, acesta o împinse înainte. În acelaşi timp, două perechi de mâini îi apucară antebraţele. Îşi pierdu echilibrul şi ateriză pe pardoseală, cu faţa în jos. Picioare încălţate cu bocanci îi ţintuiră umerii la podea.

O lumină se aprinse în încăpere, trimiţând luciri blânde, de ambră, în cotloanele ferite. Maria îşi aţinti privirile asupra frescei pastorale de pe peretele din faţa ei, în vreme ce o a treia pereche de mâini îi pipăia picioarele, mijlocul, centura şi pieptul, în căutarea unor arme ascunse. Îi luară ceasul, centura şi, în cele din urmă şi pachetul de ţigări.

După încheierea percheziţiei, cea de-a treia pereche de mâini apucă părul Mariei, fără menajamente. Smucitura fu îndeajuns de puternică şi Maria se trezi privind, de voie, de nevoie, în sus. Cu umerii apăsaţi în jos şi capul dat cu forţa pe spate, durerea de la baza gâtului era extrem de intensă.

Căpitanul se apropie şi privi în jos. Se încruntă şi îşi aşeză călcâiul dur al cizmei pe fruntea Mariei. Apăsă cu putere, împingându-i capul şi mai mult spre spate.

— M-ai întrebat dacă sunt convins că aş obţine la timp informaţia pe care o deţii, spuse el şi un zâmbet crud i se ivi pe faţă. Ei bine, da, senorita. Sunt convins de asta. Sunt tot atât de sigur precum sunt sigur că mulţi dintre cei pe care i-am adunat aici, la palat, vor fi eliminaţi. La fel de sigur precum ştiu că vom învinge. O naţiune nouă nu se naşte fără sânge, fără sacrificii şi, mai ales, fără o voinţă de fier. Voinţa de a face orice este necesar pentru a obţine ceea ce îţi doreşti.

Corzile vocale ale Mariei se încordară, intrând în contact cu carnea gâtului torturat de durere. Râuri de chin îi traversară corpul, de la baza urechilor şi până în şale.

— Ţi-aş putea frânge gâtul cu o simplă apăsare, dar asta ar însemna să te ucid şi nu mi-ar fi de nici un folos, urmă căpitanul. În loc s-o fac, îţi voi acorda cinci minute de gândire, pentru a reflecta asupra situaţiei în care te afli. Apoi îmi vei spune tot ce ştii. Dacă vorbeşti, vei rămâne în continuare oaspetele nostru, dar nu ţi se va face nici un rău. Dacă, în schimb, vei refuza să vorbeşti, vei încăpea pe mâinile acestor distinşi domni. Crede-mă, senorita, se pricep de minune să-şi facă meseria.

Căpitanul îşi ridică talpa de pe fruntea Mariei. Ea horcăi oribil, în timp ce muşchii gâtului i se relaxau. Durerea din spinare se preschimbă într-un fior rece care îi parcurse coloana vertebrală. Înghiţi în sec şi încercă să se mişte, dar bărbaţii nevăzuţi continuau să o imobilizeze.

Căpitanul se întoarse către aceştia şi spuse:

— Oferiţi-i o avanpremieră a ceea ce o aşteaptă. Poate că asta o va face să se răzgândească.

Căpitanul se retrase, iar Maria simţi povara bocancilor eliberându-i umerii. Fu apucată de mâini şi obligată să se ridice. În timp ce încerca să-şi recapete echilibrul pe picioare, un pumn o izbi puternic în burtă. Se încovoie de durere, iar aerul i se goli cu zgomot din plămâni. Fu cât pe-aci să se prăbuşească, dar bărbaţii o susţinură. Unul dintre ei o apucă de păr, forţând-o să se îndrepte, după care o lovi iar cu pumnul. Maria simţi efectiv conturul falangelor la baza şirei spinării. Picioarele i se înmuiară ca nişte cârpe, iar dintre buze îi scăpă un geamăt. Următoarea lovitură o atinse sub bărbie. Din fericire, limba nu i se afla între dinţii care clănţăniră sonor şi dureros. După o altă lovitură directă, care îi azvârli capul spre dreapta, falca îi rămase deschisă. Simţi cum sângele amestecat cu salivă i se prelingea de pe limbă.

Bărbaţii îi dădură drumul, iar ea se prăbuşi pe podea. Căzu pe spate, cu braţele desfăcute şi genunchii ridicaţi. Încet, picioarele îi alunecară spre dreapta. Durerea întârzia să apară, dar Maria ştia că răgazul nu avea să fie prea lung. Se simţea epuizată, de parcă ar fi urcat cu bicicleta o pantă abruptă, pedalând cu furie. Nu mai avea deloc forţă în membre. Însă, în ciuda slăbiciunii, se strădui să ridice ochii şi să-i privească pe cei care o bătuseră. Voia să vadă unde anume îşi purtau armele.

Erau cu toţii dreptaci. Asta avea să uşureze lucrurile, întrucâtva.

Soldaţii ieşiră pe hol, împărţindu-şi între ei ţigările. Închiseră uşa şi stinseră lumina. Maria cunoştea această tactică: frânge rezistenţa trupului, apoi lasă minţii dezorientate, în stare de şoc, câteva minute pentru a conştientiza perspectiva morţii.

În loc să cadă pradă deznădejdii, Maria îşi strecură mâna tremurătoare în partea din faţă a blugilor. Găsi ţigara ascunsă mai devreme şi o scoase. Se rostogoli într-o rână şi sfâşie foiţa, pentru a scoate chibritul. Era o şmecherie pe care o învăţase cu ani în urmă, pe când lucra sub acoperire. În urma percheziţiei, ţigările erau, de regulă, confiscate. În felul acesta, reuşea să păstreze un chibrit. În situaţii aparent fără ieşire, acesta putea deveni o armă ideală pentru contraatac.

Ochii i se obişnuiseră cu întunericul, astfel încât îşi roti privirea. Într-un colţ se aflau câteva suporturi pentru partituri. Privi în sus şi văzu ceea ce sperase să găsească: o pereche de aspersoare de siguranţă, pentru cazurile de incendiu. Zărise unul şi în faţa uşii, precum şi un al patrulea la intrarea în sala pentru dineuri.

Perfect.

Se târî către suporturile pentru partituri. Membrele îi tremurau şi acum. Promise în gând că nu avea să le ceară prea mult: doar puterea de a mai rezista încă o oră, o oră şi jumătate.

Ajungând în colţul camerei, se ridică în genunchi şi, în cele din urmă, în picioare. Tremura, dar reuşi să-şi păstreze echilibrul. Începea să simtă durerea din falcă şi asta o bucură: durerea avea să o ţină trează. Se împletici spre uşă, târând după ea un suport. Ajunsă la destinaţie, puse deoparte suportul şi îşi scoase puloverul. Îşi dezbrăcă şi cămaşa de bumbac, îmbrăcă la loc puloverul şi lăsă cămaşa să cadă la câţiva paşi de uşă.

Odată, pe când lucra sub acoperire cu scopul de a scoate la iveală abuzurile poliţiei din Barcelona, Maria fusese arestată, împreună cu un grup de prostituate. Se folosise de chibritul de rezervă pentru a topi tocurile pantofilor cu care era încălţată. Mirosul îi atrăsese pe gardienii care se pregăteau să violeze o femeie, la celălalt capăt al coridorului. Practic, îl arestase pe unul dintre aceştia înainte ca el să fi apucat să-şi tragă pantalonii. De astă dată însă avea nevoie de mai mult decât de duhoarea cauciucului ars. Avea nevoie de ceva care să atragă privirile soldaţilor.

Aşeză suportul aproape de uşă, apoi îngenunche lângă cămaşă. Cu grijă scăpără chibritul, frecându-l de tocul pantofilor. Se gândi la cât de folositoare se dovediseră tălpile pantofilor în această dimineaţă. Chibritul se aprinse. Feri flacăra, apropiind-o de cămaşă. Atinse gulerul şi, o clipă mai târziu, bumbacul începu să fumege. Dintr-o dată, flacăra izbucni.

Maria se târî către suportul pentru partituri. Se ridică cu greu în picioare, îl luă în mână şi se rezemă de peretele de lângă uşă. Respiră adânc, încercând să alunge greaţa care o năpădise în urma loviturii primite în burtă. Nu era pentru prima oară când Maria încasa asemenea lovituri. Fusese lovită de scandalagii, de drogaţi, de un motociclist furios şi, o dată – o singură dată – de un iubit gelos. De cele mai multe ori ripostase; pe acel fost iubit îl băgase în spital. Acum era însă pentru prima oară când fusese bătută fără să poată riposta. Atacul nedemn şi laşitatea agresorilor îi lăsaseră în gură un gust oribil, mai dezgustător decât acela al sângelui pe care îl simţea acumulându-i-se în obraji.

Flăcările cuprinseră repede cămaşa. O coloană groasă de fum înecăcios se înălţă în dreptul uşii. Dar fumul nu urca îndeajuns de repede. Maria întinse suportul şi scutură grămada aprinsă. Cu un fâşâit abia perceptibil, fragmente aprinse şi fulgi incandescenţi zburară în toate direcţiile. Se stinseră aproape imediat, dar fumul se înălţă mai sus decât înainte, aşa cum plănuise Maria.

Se părea că înălţimea la care ajunsese coloana de fum era suficientă. O clipă mai târziu, alarma de incendiu începu să sune, urmată de declanşarea aspersoarelor.

De îndată ce apa începu să stropească pardoseala, Maria agăţă din nou resturile cămăşii de suportul pentru partituri. Mişcă suportul încoace şi încolo, ca şi cum ar fi vrut să spele pardoseala. Cămaşa se desfăcu în bucăţele mici, iar scrumul se împrăştie pe podeaua umedă.

Maria auzi paşi şi se retrase îndărătul uşii, de partea dreaptă, ţinând în mână suportul. Zgomotul de paşi încetă.

— Aşteptaţi aici, să nu cumva să încerce să iasă, rosti o voce de bărbat.

„E bine”, îşi zise Maria. În încăpere nu avea să intre decât un singur soldat. Asta avea să-i uşureze considerabil sarcina. Uşa fu dată deoparte şi soldatul se repezi înăuntru. Alunecă pe podeaua umedă acoperită de cenuşă şi ateriză pe spate. Maria ridică suportul deasupra capului şi izbi faţa soldatului cu putere, cu trepiedul metalic. El urlă. Între cădere şi strigăt nu trecură decât câteva fracţiuni de secundă. Cele auzite îi luară prin surprindere pe soldaţii aflaţi pe culoar, făcându-i să ezite o clipă înainte de a interveni.

Acesta era clenciul cu soldaţii din trupele de elită, spuse Maria. Erau tineri, bine pregătiţi, dar departe de a fi la fel de experimentaţi precum veteranii cei zdrenţăroşi.

Ezitarea lor îi fu de-ajuns Mariei. Zvârli cât colo suportul şi se lăsă în voia picioarelor ei slăbite: efectiv îşi dădu drumul să cadă, cu faţa în jos, deasupra soldatului. Ateriză de-a curmezişul pieptului acestuia.

Chiar deasupra tecii pistolului.

Maria era conştientă că soldaţii de pe culoar nu aveau să tragă asupra ei. Nu încă. În zgomotul alarmei de incendiu, în timp ce apa curgea şiroaie asupra Mariei, cei doi soldaţi năvăliră în încăpere. Soldatul căzut, înjurând de mama focului şi jurând că avea să o violeze, încercă să o împingă deoparte pe Maria. Aceasta se lăsă împinsă şi, rostogolindu-se, smulse revolverul de calibrul 9 mm din teacă. Deblocă piedica şi, fără să ezite, trase un glonţ în genunchiul soldatului. El scheună ascuţit, iar sângele îi împroşcă faţa Mariei. Ea ignoră ploaia însângerată şi se ridică într-un genunchi, ţintind spre ceilalţi doi, apoi deschise focul. Pistolul se auzi de două ori şi sângele izbucni cu violenţă din genunchii lor. Cei doi bărbaţi urlară, prăbuşindu-se în prag.

În timp ce ploaia artificială o uda până la piele, Maria îşi strecură revolverul la centură. Apoi, în genunchi, se apropie de cei doi soldaţi care se zvârcoleau de durere şi le luă armele. Rănile la genunchi erau pe placul Mariei. Nu avea să treacă nici o zi în care bărbaţii aceştia să nu se gândească la ea. Durerea şi infirmitatea aveau să fie o amintire veşnică a brutalităţii de care dăduseră dovadă.

Le smulse de la gât cravatele şi le legă mâinile la spate. Apoi le astupă gurile, improvizând căluşuri din resturile carbonizate ale cămăşii. Legăturile şi căluşurile nu erau chiar atât de sigure precum şi-ar fi dorit, dar Maria nu prea avea timp pentru amănunte. Sprijinindu-se în suportul metalic, se ridică în picioare. De îndată ce se convinse că avea să reuşească să-şi ţină echilibrul, porni cât putu de repede, târându-şi picioarele în direcţia opusă celei din care venise. Coridorul acesta dădea ocol sălii celei mari din centrul palatului. Continuând în această direcţie, avea să ajungă înapoi în Sala Halebardierilor şi, de acolo, în sala tronului.

Ridicând piedicile pistoalelor pe care le ţinea în mâini, îşi jură că de această dată avea să obţină, cu orice preţ, o audienţă la Amadori.