29

Marţi, ora 9 şi 3 minute,
Madrid, Spania

Luis Garcia de la Vega intră în comisariat. Era însoţit de tatăl său, Manolo de la Vega, general în retragere în forţele aeriene. Neputând şti sigur care dintre colegii săi din schimbul de noapte ar fi putut fi simpatizant al facţiunii rebele, voia să fie convins că putea conta în orice împrejurare pe cineva. După cum îi spusese mai devreme lui McCaskey, el şi bătrânul cel înalt şi cărunt cădeau rareori de acord în chestiunile care priveau politica. Manolo avea înclinaţii de stânga, în vreme ce Luis prefera ideile dreptei.

— Însă, la vreme de criză, când însăşi Spania se află în pericol, în nimeni nu pot avea mai multă încredere decât în el, adăugase Luis.

În încăpere nu se aflau decât cei şapte membri ai echipei de intervenţie, McCaskey şi Aideen. Ofiţerul de la Interpol se îndreptă ţintă spre Darrell McCaskey, care o ajuta pe Aideen să îşi adune gândurile. Cei şapte soldaţi îşi pregătiseră deja echipamentul şi studiau cu creionul în mână hărţile turistice ale oraşului.

— Ceva noutăţi, Luis? întrebă McCaskey, cu o voce obosită.

— Da, încuviinţă acesta, trăgându-l deoparte pe McCaskey. O alarmă de incendiu s-a declanşat în urmă cu aproximativ zece minute în interiorul palatului.

— Cunoşti poziţia exactă?

— O sală de concerte din aripa sudică a palatului, spuse Luis. Cei de la palat au sunat la pompieri pentru a anunţa că a fost vorba de o alarmă falsă. Dar n-a fost chiar aşa. Unul dintre observatorii noştri a depistat locul incendiului cu ajutorul unui binoclu cu detectoare de căldură. Se pare că incendiul a fost stins fără probleme.

— Indiferent cine conduce jocul în interiorul palatului şi-a asumat un risc enorm, având în vedere comorile adăpostite acolo, observă McCaskey. Mă îndoiesc că aceasta e procedura standard.

— Bineînţeles că nu, spuse Luis. Ticăloşii n-au vrut ca în palat să pătrundă nimeni din afară. Cu aproximativ o jumătate de oră în urmă au întors din drum patrula Gărzii Civile care intenţiona să inspecteze palatul, ca în fiecare zi.

— Dacă Amadori e acolo, nu vor reuşi să întoarcă din drum echipa de intervenţie, promise McCaskey. La naiba, nici n-au să ştie ce i-a lovit. Ce spune purtătorul de cuvânt al primului ministru despre această situaţie?

— Deocamdată refuză să recunoască oficial faptul că Amadori a preluat, de facto, puterea, răspunse Luis.

— Şi care e reacţia neoficială?

— Cei mai mulţi funcţionari superiori din cadrul guvernului şi-au expediat deja familiile în Franţa, Maroc şi Tunisia, se încruntă Luis. Ştii, Darrell… Cred că nu mi-ar fi deloc greu să găsesc o masă liberă în vreunul din restaurantele cele mai bune din oraş, în seara asta.

— Sunt convins, încuviinţă McCaskey, surâzând obosit.

Reveni la masa la care Aideen îşi termina de verificat echipamentul pe care i-l puseseră la dispoziţie cei de la Interpol. Acesta includea o cameră video conectată la un receptor aflat în biroul de comunicaţii al sediului, o trusă de prim ajutor, un telefon celular şi un pistol.

Aideen se asigură că acumulatorul camerei era încărcat la maximum. Între timp, McCaskey examină încărcătorul revolverului Parabellum Super Star care îi fusese înmânat colegei sale. Aideen făcuse deja acest lucru, dar realiză că, în starea de extenuare şi nelinişte în care se afla, McCaskey simţea nevoia să-şi găsească o ocupaţie. Studie atent pistolul, apoi îl vârî la loc, în rucsac.

În timp ce soldaţii din echipa de intervenţie îşi puneau propriile rucsacuri în spinare, McCaskey o măsură din cap până în picioare pe Aideen, dorind să se asigure că aceasta arăta ca o turistă. Era încălţată cu o pereche de pantofi sport Nike, purta ochelari de soare şi o şapcă de base-ball. Alături de rucsac se aflau un ghid turistic şi o sticlă de apă minerală. De fapt, Aideen chiar se simţea ca o turistă; nu-i lipsea nici măcar senzaţia de sfârşeală provocată de schimbarea fusului orar. În timp ce McCaskey o privea, Aideen aruncă o privire spre masa goală aflată dincolo de acesta. Reuşise să doarmă în timpul zborului de la San Sebastian. Dar cele câteva minute de somn furate nu reuşiseră decât să-i alunge temporar epuizarea şi era conştientă că, pe măsură ce timpul trecea, creşteau şansele de a ceda oboselii acumulate. Întoarse capul către distribuitoarele automate dintr-un colţ al încăperii, cântărind tentaţia reprezentată de un Pepsi dietetic. Valoarea cofeinei din băutura răcoritoare era contrabalansată de riscul de-a fi nevoită să găsească o toaletă înainte de încheierea misiunii. Era o situaţie pe care se învăţase să o ia în consideraţie în timpul misiunilor lungi de pândă din New Mexico. Două ore pot părea mai lungi decât veşnicia când nu ai posibilitatea să-ţi părăseşti postul.

Se hotărî să dea uitării băutura răcoritoare.

Pe de altă parte, McCaskey părea să fi ajuns în pragul colapsului. Când îi anunţase vestea asasinării Marthei, îşi aminti că i se păruse neobişnuit de calm. Acum realiza că, de fapt, calmul lui se datora concentrării. Se îndoia că acesta apucase să închidă ochii de la moartea Marthei Mackall. Aideen se întrebă dacă acest lucru se datora hotărârii lui de a o răzbuna sau dorinţei de a se autopedepsi. Sau dacă nu cumva ambele variante erau la fel de corecte.

Sfârşind de studiat înfăţişarea lui Aideen, McCaskey se întoarse către colonelul August. Ofiţerul mesteca gumă şi era nebărbierit. Ochelarii de soare cu lentile reflectorizante şi ramă verde îi erau ridicaţi pe frunte. Era îmbrăcat cu un şort Massimo kaki şi cu o cămaşă şifonată cu mânecile lungi abia suflecate. Părea o persoană întru totul diferită de soldatul taciturn şi conservator pe care îl întâlnise Aideen de câteva ori la Washington. La centură, August purta un radioemiţător având aspectul unui Walkman banal, pentru a putea menţine legătura cu McCaskey. Butonul de reglare a volumului era, în realitate, un microfon condensor. Şi colonelul avea în mână o sticlă de apă minerală. Dacă o turna peste caseta din falsul Walkman, banda acesteia, impregnată cu difenil-cianoarsen, avea să emane un nor de gaz lacrimogen. Efectul era garantat, timp de cinci minute.

— E-n regulă, declară în sfârşit McCaskey. Veţi aştepta pe latura estică a clădirii operei. Cum procedaţi dacă veţi fi alungaţi de acolo?

— Ne îndreptăm spre nord, pe Căile de Arenal, răspunse August. Ocolim palatul pe latura estică şi intrăm în Campo del Moro. Dacă intrarea în parc e blocată, poziţia de rezervă este Museo de Carruajes.

— Şi dacă sunteţi daţi afară şi de acolo?

— Revenim la operă, pe latura nordică a clădirii, spuse August.

McCaskey încuviinţă.

— De îndată ce observatorii îmi vor da de ştire, am să vă anunţ unde se află Amadori. Vă veţi consulta hărţile şi mă veţi anunţa la ce pagină a manualului se află strategia aleasă de voi.

McCaskey făcea aluzie la manualul Tacticilor Standard de Infiltrare şi Atac. Colonelul August şi caporalul Prementine adaptaseră strategiile expuse aici la condiţiile existente în palat. În fiecare categorie exista un număr de zece opţiuni posibile. Alegerea uneia dintre ele avea să depindă de timpul pe care aveau să îl aibă la dispoziţie, precum şi de genul de rezistenţă la care se aşteptau. O singură decizie rămânea neschimbată, indiferent de opţiunea aleasă: nu toţi membrii echipei aveau să pătrundă în palat. După moartea locotenent-colonelului Squires, fostul comandant al echipei de intervenţie, August refăcuse toate strategiile de până atunci, pentru a se asigura că întotdeauna avea să existe cineva capabil să sprijine retragerea, în caz de forţă majoră.

— După cum ştiţi, Aideen vă va însoţi numai pentru a o identifica pe Maria şi a vă ajuta să o salvaţi. Nu se va implica în lupte decât dacă va fi absolut necesar. Pe acoperiş avem pregătit un elicopter; vom fi gata să intervenim, cu întăriri, dacă situaţia scapă de sub control. Luis e de părere că, după ce veţi fi pătruns în palat, singura problemă de securitate pe care s-ar putea să o întâmpinaţi va fi SSD-ul.

— La naiba, înjură August în şoaptă. De unde dracu’ şi-a făcut rost Amadori de aşa ceva?

— Regele a fost cel care a instalat sistemul în toate palatele, spuse McCaskey. A cumpărat aparatura de la acelaşi furnizor care a echipat şoseaua de centură din jurul Washington-ului. Este, credem, unul dintre motivele care l-au determinat pe Amadori să-şi instaleze cartierul general la palat.

SSD-ul – Sistemul de Supraveghere la Distanţă – era un dispozitiv având aspectul unor ochelari de scafandru, care permitea conectarea purtătorului la camerele video de supraveghere din interiorul unei clădiri. Pe partea laterală a ochelarilor se afla o tastatură care permitea celui care îi purta să vadă, pe miniecranul cu cristale lichide încorporat în lentile, orice imagine înregistrată de camerele de supraveghere. Ultimele modele apărute erau dotate şi cu minicamere de luat vederi care permiteau paznicilor schimbul de informaţii audiovizuale.

— Avertizează-ţi oamenii, îl preveni McCaskey. Dacă Amadori reuşeşte să părăsească sala tronului, urmărirea va deveni foarte riscantă.

August încuviinţă.

Ceilalţi şase membri ai echipei de intervenţie stăteau aliniaţi în spatele colonelului. McCaskey îi măsurase din priviri în timp ce vorbea. Ochii săi zăboviră mai îndelung asupra Sondrei Devonne, aflată la capătul şirului. Tânăra de culoare purta o pereche de blugi strimţi şi o jachetă albastră. Aideen – şi probabil Darrell McCaskey – avură brusc revelaţia asemănării dintre ea şi o versiune mai tânără a Marthei Mackall.

McCaskey îşi plecă privirea.

— Oameni buni, începu el. Cunoaşteţi misiunea care v-a fost încredinţată şi ştiţi cât de mari sunt riscurile. Colonelul August mi-a spus că sunteţi familiarizaţi şi cu aspectele legale, precum şi cu cele de ordin moral ale acestei operaţiuni. Preşedintele ne-a ordonat să înlăturăm de la putere un tiran. Avem libertatea să folosim orice mijloace avem la îndemână. Nu avem însă girul oficial al preşedinţiei. Nu suntem sprijiniţi nici de guvernul legal al Spaniei, care, la ora aceasta, este pradă haosului. Dacă vreunul dintre voi va fi capturat, prezenţa sa nu va fi recunoscută de nici una dintre ţări. Singurul sprijin la care ar putea apela ar fi cel diplomatic, obişnuit în astfel de situaţii. De un singur lucru putem fi siguri: avem ocazia şi datoria de a salva mii de vieţi. Consider că acesta e un privilegiu. Sper că veţi fi de acord cu mine.

Luis făcu un pas înainte.

— Mai puteţi fi siguri de încă un lucru, adăugă el. De recunoştinţa a milioane de spanioli, chiar dacă aceştia nu vor şti niciodată ce aţi făcut pentru ei.

Zâmbi şi completă:

— De asemenea, aveţi de pe-acum recunoştinţa şi mulţumirile acelora dintre spanioli, puţini la număr, care ştiu ce anume vă pregătiţi să faceţi.

Se alătură lui McCaskey şi îi salută, ceremonios:

— Vaya con Dios, prieteni. Dumnezeu să vă aibă în pază.