26

Marţi, ora 8 şi 11 minute,
Zaragoza, Spania

Aeronava de transport de tip C-141B ateriză greoaie pe pista cea mai lungă a bazei Forţelor Aeriene de la Zaragoza, cea mai mare dintre bazele NATO din Spania. Cele patru reactoare de tip Whitney-Pratt vuiră adânc atunci când avionul îşi încetă rularea. Avionul făcuse o escală pentru a se alimenta cu combustibil la baza NATO din Islanda, înainte de a parcurge ultima etapă a unei călătorii de opt ore, pe parcursul căreia vântul fusese tot timpul potrivnic.

Pe tot timpul zborului, colonelul August şi echipa sa de intervenţie fuseseră ţinuţi la curent cu evoluţia situaţiei din Spania de către Mike Rodgers. Acesta le transmisese şi un rezumat al discuţiei care avusese loc la Casa Albă. Rodgers îi anunţase că echipa de intervenţie avea să primească ordinele privitoare la generalul Amadori de la Darrell McCaskey. Transmiterea ordinelor prin viu grai nu se datora atât precauţiei, cât unei vechi tradiţii din cadrul forţelor de elită: atunci când o echipă este trimisă să execute o misiune periculoasă, cel care dă ordinul trebuie să-l privească în ochi pe liderul echipei. Un comandant care nu avea curajul de a face acest lucru nu avea nici căderea să trimită pe nimeni să înfrunte primejdia.

Colonelul August petrecuse câteva ore citind dosarul pregătit de NATO cu privire la generalul Amadori. Deşi acesta nu participase niciodată la manevrele NATO, deţinea un rang înalt în ierarhia militară a unei naţiuni aliate şi, în consecinţă, exista un dosar succint, dar complet, cu privire la activitatea sa.

Rafael Leoncio Amadori crescuse la Burgos, capitala istorică a Castiliei şi locul unde era îngropat eroul legendar al Spaniei, Cidul. Se înrolase în forţele armate în 1966, la douăzeci de ani. După patru ani, fusese transferat în garda personală a lui Francisco Franco, ca urmare a prieteniei de lungă durată ce se legase între dictator şi tatăl lui Amadori, Jaime, care era cizmarul Generalissimului. La vremea când fusese avansat locotenent, în 1972, Amadori devenise unul dintre oamenii-cheie ai serviciului de contraspionaj al lui Franco. Aici avea să-l întâlnească pe Antonio Aguirre, cu zece ani mai vârstnic decât el, cel care avea să-i devină aghiotant principal şi cel mai de încredere consilier. În acel moment, Aguirre era consilierul lui Franco pentru problemele interne.

Odată ajuns în cercul restrâns al apropiaţilor dictatorului, Amadori căpătase răspunderea descoperirii şi eliminării inamicilor regimului. După moartea lui Franco, în 1975, revenise în armată. Cu toate acestea, experienţa anilor petrecuţi în serviciile secrete nu avea să fie irosită. Avansase rapid, mai rapid decât l-ar fi îndreptăţit realizările sale profesionale. Intuiţia îi şopti lui August că această promovare rapidă se datora datelor compromiţătoare pe care le deţinea, cu privire la toţi cei care l-ar fi putut ajuta să avanseze, ori i-ar fi putut pune beţe în roate.

August era convins că, dacă în Spania era pe cale a se declanşa o lovitură de stat – şi, după toate aparenţele, aceasta era realitatea – ea nu fusese pregătită peste noapte. Asemenea puştilor americani care visează să devină preşedinţi ai Statelor Unite, Amadori crescuse cu visul de a deveni un nou Franco.

August pornise spre Spania însoţit de şase dintre membrii echipei de intervenţie. Datorită evoluţiilor recente din Cuba, care ar fi putut necesita o prezenţă la faţa locului pentru strângerea de informaţii, un contingent al echipei de intervenţie rămăsese acasă, sub comanda sergentului Chick Grey. Acesta era un comandant capabil şi extrem de inteligent, care avea toate şansele să obţină foarte curând tresele de locotenent.

Secundul lui August în misiunea din Spania avea să fie caporalul Pat Prementine. Expert în tactica de infanterie, acesta se făcuse remarcat în cursul operaţiunii de salvare a lui Mike Rodgers şi a echipei sale, în Valea Bekaa din Liban. Prementine avea toate calităţile necesare pentru a prelua comanda în cazul în care August ar fi păţit ceva. Soldaţii Walter Pupshaw, Sondra Devonne, David George şi Jason Scott se descurcaseră şi ei foarte bine în misiunea din Liban, ca şi în cursul operaţiunilor precedente. Expertul în comunicaţii al echipei, Ishi Honda, făcea şi el parte din echipa de acum a lui August, care, la fel ca şi predecesorul său, locotenent-colonelul Charles Squires, n-ar fi plecat nicăieri fără acest radio-operator de elită.

Înaintea aterizării, membrii echipei de intervenţie îşi schimbară uniformele cu haine civile. La baza Forţelor Aeriene fură aşteptaţi de un elicopter fără însemne distinctive, aparţinând Interpolului, care îi transportă fără întârziere la aeroportul din Madrid. Îşi purtau uniformele şi echipamentul în rucsaci supradimensionaţi. La aeroport urcară în două furgonete şi fură conduşi la biroul lui Luis Garcia de la Vega. Aici fură întâmpinaţi de Darrell McCaskey, care aştepta întoarcerea dintr-o clipă într-alta a lui Aideen Marley.

McCaskey şi August se retraseră în biroul unui agent plecat în misiune. McCaskey reuşise să facă rost de un ibric de cafea şi îl adusese cu sine.

— Mă bucur să te văd, spuse McCaskey, închizând uşa.

— Şi eu mă bucur să te găsesc sănătos, replică August.

— Ia loc, îl îndemnă McCaskey.

August aruncă o privire în jur. Cele două fotolii de lângă uşă erau încărcate de dosare, aşa încât alese să se aşeze pe marginea biroului şi îl urmări pe McCaskey, care turna cafeaua într-o cană.

— Cum o vrei? întrebă el.

— Neagră, fără zahăr, răspunse colonelul.

McCaskey îi întinse cana, iar apoi îşi turnă şi lui nişte cafea. August sorbi o înghiţitură, după care puse cana pe birou.

— O porcărie de mâna-ntâi, nu-i aşa? se strâmbă McCaskey după ce gustă la rândul său cafeaua.

— Tot e bine că n-am dat bani pe ea, zâmbi August.

McCaskey surâse şi el.

Lui August nu-i trebuise prea mult timp pentru a-şi da seama că McCaskey se afla în starea denumită în jargonul forţelor speciale „EDA”: epuizat, dar alert. Darrell era neliniştit şi rupt de oboseală totodată, iar mintea continua să-i funcţioneze doar datorită aportului constant de cofeină şi adrenalină. Când criza aceasta avea să ia sfârşit, McCaskey avea să se prăbuşească.

— Hai să te pun la curent cu ultimele noutăţi, propuse McCaskey.

Sorbi din cafea şi se lăsă să cadă greoi în scaunul ergonomie din spatele biroului. Oul electromagnetic al lui Matt Stoll fusese plasat pe masă, între ei doi, astfel încât să asigure confidenţialitatea conversaţiei.

— Aideen Marley e în drum spre Madrid. Se afla la şantierul naval al lui Ramirez din San Sebastian în momentul atacului soldaţilor trimişi de Amadori. Ai aflat despre atac, nu-i aşa?

August încuviinţă.

McCaskey îşi privi ceasul, înainte de a continua:

— Elicopterul ei va ateriza peste aproximativ cinci minute, iar ea va fi condusă imediat aici. A plecat la San Sebastian pentru a încerca să afle mai multe despre forţele care s-au raliat împotriva lui Amadori. Din păcate, generalul a acţionat mai rapid decât ne aşteptam. Partenera de misiune a lui Aideen, Maria Comeja, s-a lăsat capturată de soldaţii generalului. Nu ştim exact unde se află Amadori. Sperăm că Maria va reuşi să afle şi, într-un fel sau altul, ne va da şi nouă de ştire. Ai discutat cu Mike?

August dădu din cap.

— Aşadar, ştii cam în ce va consta misiunea voastră?

August făcu încă un gest afirmativ.

— După ce-l vom descoperi pe Amadori, el va trebui să fie capturat sau eliminat definitiv, anunţă McCaskey, cu privirea aţintită în ochii colonelului.

August încuviinţă din cap pentru a treia oară. Chipul îi afişa o expresie calmă, de parcă tocmai ar fi primit ordinul de zi pentru o instrucţie de rutină. August ucisese oameni în Vietnam şi, câtă vreme fusese prizonier de război acolo, fusese torturat până aproape de moarte. Moartea era un fapt extrem, dar irevocabil legat de îmbrăcarea uniformei de soldat şi, în vreme de război, devenea banal. Iar Amadori pornise pe cărările războiului; în această privinţă nu putea exista îndoială.

McCaskey îşi încrucişă braţele. Privirea lui obosită rămăsese aţintită asupra lui August.

— Echipa de intervenţie n-a mai avut de îndeplinit astfel de misiuni, observă McCaskey. Te deranjează?

August clătină din cap.

— Crezi că vreunul dintre membrii echipei ar putea fi în dezacord cu această misiune?

— Nu ştiu, răspunse August Dar voi încerca să aflu.

McCaskey îşi plecă privirea.

— Odinioară, acest gen de operaţiuni constituiau o practică obişnuită.

— Aşa e, îl aprobă August. Însă la vremea respectivă, operaţiunile de acest fel constituiau prima, nu ultima opţiune. Cred că am evoluat totuşi din punct de vedere moral.

— Mda, presupun că aşa e, mormăi McCaskey, frecându-se la ochi. Mă rog. Găsiţi-vă un loc de odihnă, pe-aici, prin birouri. Am să vă anunţ de îndată ce aflăm noutăţi.

McCaskey se ridică şi-şi sorbi cafeaua până la ultima picătură. August înghiţi şi el o gură din propria-i ceaşcă, apoi i-o întinse lui McCaskey. Acesta acceptă zâmbind şi sorbi încă o înghiţitură.

— Darrell, începu August.

— Poftim?

— Pari gata-gata să te prăbuşeşti.

— Nu mai am mult şi voi ajunge acolo, recunoscu acesta. Am tras tare în ultimele ceasuri.

— Dacă vom fi nevoiţi să intervenim, va trebui să te poţi concentra la maximum, spuse August. M-aş simţi mult mai liniştit dacă, după sosirea lui Aideen, ai încerca să te odihneşti puţin. Am s-o rog eu să-mi spună ce-a mai aflat, voi sta de vorbă şi cu Luis şi vom încerca să imaginăm câteva scenarii posibile de acţionare.

McCaskey ocoli biroul şi-l bătu pe umăr pe colonel.

— Îţi mulţumesc, domnule colonel. Cred c-am să-ţi ascult sfatul, rânji el. Dar ştii care-i porcăria cea mai mare?

August clătină din cap.

— Porcăria e că nu mai sunt în stare să fac nişte lucruri de care la douăzeci de ani eram capabil fără să clipesc, spuse el. Asta-i porcăria. Pe-atunci, puteam sta nopţi în şir fără să pun geană pe geană. Eram în stare să mănânc tot soiul de grozăvii, fără să mă doară stomacul.

Surâsul i se şterse.

— Dar vârsta schimbă o seamă de lucruri. Şi pierderea unui coleg schimbă multe. Şi, mai ales, ideea că nu e de-ajuns să ai dreptate face ca totul să fie altfel. Degeaba ai de partea ta legi, tratate, justiţie şi o omenire întreagă, degeaba te susţin Naţiunile Unite şi cuvintele Cărţii Sfinte şi naiba mai ştie cine, tot tu eşti cel care-o ia peste bot. Ştii cu ce ne-am ales, evoluând din punct de vedere moral? Nu mai suntem în stare să facem dreptatea să triumfe. A naibii ironie a sorţii, nu-i aşa?

August nu-i răspunse. N-ar fi avut nici un rost. Datoria soldaţilor nu era să filosofeze; nu-şi puteau permite acest lux. Ei trebuiau să-şi îndeplinească ordinele, să-şi atingă ţintele. Iar a le rata însemna pentru ei moartea, prizonieratul sau dezonoarea. Nu era nimic ironic în toate acestea. Nu în acest moment, cu siguranţă.

Colonelul se îndreptă spre sala cea mare a comisariatului, unde-l aşteptau membrii echipei sale. Odată ajuns aici, îşi puse în funcţiune computerul. Le arătă subordonaţilor săi care era planul de bătaie trasat de McCaskey, iar apoi îi chestionă pe rând, pentru a se asigura că nici unul dintre ei nu avea obiecţii împotriva misiunii şi că toţi erau gata să intre în luptă.

Nici unul dintre membrii echipei de intervenţie nu avu vreo ezitare.

August le mulţumi, apoi îi îndemnă să-şi reia locurile şi le făcu semn lui Prementine şi Pupshaw să se apropie, pentru a-i lămuri unde anume şi cu câtă forţă trebuia izbit distribuitorul de băuturi răcoritoare, în aşa fel încât să nu aibă nevoie de monede pentru a bea un suc rece.

August îşi luă un 7-Up şi se aşeză într-un fotoliu. Sorbi cu sete din cutie, încercând să scape de gustul amărui al cafelei.

Între timp, se gândi la toate câte se întâmplaseră în ultimele douăzeci şi patru de ore.

Politicienii spanioli îi încredinţaseră cu naivitate lui Amadori sarcina de a opri izbucnirea unui război civil. Acesta se folosise de prerogativele primite pentru a-l amplifica. Şi iată că, din nou, politicienii făceau apel la alţi soldaţi pentru a pune capăt conflictului.

August era soldat, nu filosof. Dar, dacă ar fi fost să găsească o ironie a sorţii, era convins că aici trebuia să o caute.

Ar fi găsit-o, cu certitudine, înscrisă cu litere de sânge şi amestecată cu suferinţă.