45

Marţi, ora 12 şi 21 de minute
Madrid, Spania

Lui Aideen nu-i fu deloc greu să urmeze dâra de sânge. Picăturile erau atât de apropiate unele de altele, încât pe alocuri se suprapuneau. Amadori pierdea mult sânge. Ceea ce o surprinse însă, în momentul în care îl ajunse din urmă, fu faptul că acesta era singur şi o aştepta.

Amadori trase un foc şi Aideen se retrase după colţul coridorului, de îndată ce îl văzu. Glonţul bâzâi la câţiva centimetri de faţa ei. După ce ecourile împuşcăturii se stinseră, se aşternu liniştea. Aideen rămase pe loc, încercând să-şi dea seama care avea să fie următoarea mişcare a lui Amadori. În timp ce aştepta cu urechile ciulite, simţi o apăsare puternică în spate. Se întoarse şi îl văzu pe generalul-maior, care avea arma aţintită asupra sa.

Aideen murmură un blestem. Ofiţerul purta ochelarii SSD. Cu siguranţă, se conectase la camerele de luat vederi şi o localizase din timp. Se despărţise de Amadori, iar acum reuşise să o ia prin surprindere.

— Întoarce-te şi ridică mâinile, îi porunci ofiţerul, în spaniolă.

Aideen se supuse. El îi luă arma.

— Cine eşti? întrebă generalul-maior.

Aideen nu-i răspunse.

— N-am timp de pierdut, rosti el. Răspunde-mi şi îţi dau drumul. Dacă refuzi să-mi răspunzi, te las aici, cu un glonţ în ceafă. Număr până la trei.

Aideen constată că individul nu glumea câtuşi de puţin.

— Unu, rosti ofiţerul.

Aideen fu tentată să-i spună că era agent al Interpolului. Niciodată nu simţise moartea dându-i târcoale atât de aproape. Era o senzaţie cumplită, de natură să slăbească hotărârea oricui.

— Doi.

Se îndoia că generalul-maior avea să o cruţe, chiar dacă avea să-şi dezvăluie identitatea. Cu siguranţă însă avea să fie ucisă dacă refuza să vorbească.

Şi totuşi, dacă spunea adevărul, era foarte posibil să distrugă viaţa Mariei, a lui Luis şi a tovarăşilor lor. Iar dacă-l lăsa pe Amadori să scape, avea să nenorocească nenumărate alte vieţi.

Poate c-ar fi trebuit să moară pe stradă, împreună cu Martha. Poate că nu fusese decât o amânare.

Aideen auzi o împuşcătură în spatele ei. Tresări. Simţi sângele prelingându-i-se, cald, pe ceafă. Şi totuşi, rămăsese în picioare.

O clipă mai târziu generalul-maior se prăbuşi asupra ei. Se trase instinctiv deoparte, iar el căzu. Cele două arme aterizară cu zgomot pe pardoseală. Sângele ţâşnea ca dintr-o arteziană dintr-o gaură urâtă în ceafa ofiţerului. Ridică privirea.

Un bărbat cu trăsături vag familiare se îndrepta către ea dinspre capătul coridorului. Ţinea în mână un pistol cu ţeava fumegândă şi afişa o expresie pe jumătate satisfăcută, pe jumătate amărâtă.

— Ferdinand? îngăimă ea.

Bărbatul aflat în slujba familiei Ramirez ezită.

— Nu-ţi face griji, îl linişti ea.

Privi repede în jur. Apoi întoarse spatele camerei de luat vederi şi, convinsă că nu putea să fie recunoscută, îşi ridică masca îndeajuns încât să-i poată vedea faţa.

— Sunt aici împreună cu ceilalţi, spuse ea. Am venit să vă ajutăm.

Ferdinand continuă să înainteze înspre ea.

— Mă bucur să aud asta, spuse el. După atac, eu şi Juan ne-am îndoit de voi, acolo, la fabrică. Îmi pare rău.

— Nu trebuie să-ţi faci griji. N-aveaţi de unde să ştiţi.

Ferdinand îşi ridică pistolul.

— Am făcut rost de ăsta mai devreme, datorită unei diversiuni provocate de prietena ta. Au luat-o, împreună cu Juan. Vreau să-i găsesc. Şi vreau să-l găsesc pe Amadori.

— Amadori a luat-o într-acolo, spuse Aideen.

Arătă spre celălalt capăt al coridorului, în timp ce se apleca să-şi ridice pistolul. Luă, de asemenea, arma generalului-maior şi ochelarii acestuia.

Simţea cum sângele celui ucis i se usca pe ceafă şi se folosi de cămaşa ei neagră pentru a-l şterge. În timp ce se îndepărta, simţi un val de scârbă cotropind-o. Nu fiindcă asistase la uciderea cu sânge-rece a aghiotantului lui Amadori. Omul acela se pregătea să o ucidă. O deranja altceva şi anume faptul că nici Amadori, nici aghiotantul său nu avuseseră vreun amestec în incidentul care determinase implicarea Centrului de Comandă în această situaţie, asasinarea Marthei Mackall. Dimpotrivă, ei ordonaseră lichidarea celor care se aflau la originea crimei. Vina lor era aceea de a fi orchestrat o lovitură de stat împotriva unui guvern afiliat la NATO. O lovitură de stat care, culmea, ar fi fost sprijinită de majoritatea populaţiei spaniole, în cazul unui plebiscit.

„Martha nu avea dreptate, îşi zise Aideen cu amărăciune. Nu există reguli. Există doar haos.”

Aideen şi Ferdinand porniră pe urmele lui Amadori. Aideen o luă înainte, urmată, la câţiva paşi, de Ferdinand. Ea verifică arma generalului-maior. Revolverul avea piedica ridicată. Ticălosul chiar avusese de gând să o împuşte pe la spate.

Coridorul din faţa lor era pustiu. Auziră o împuşcătură şi îşi iuţiră paşii. Aideen se întrebă dacă nu cumva altcineva – să fi fost Maria? - reuşise să-i vină de hac lui Amadori. Dâra de sânge continua după colţ. O urmară, apoi se opriră brusc în pragul culoarului din care se deschidea salonul de muzică. Îl văzură pe generalul Amadori, ţinând un pistol în mâna îmbrăcată într-o mănuşă albă. Ţeava armei era lipită de tâmpla unui bărbat. Aideen avu nevoie de câteva secunde pentru a realiza cine era cel pe care Amadori îl ţinea sub ameninţarea pistolului, ca pe un scut.

Era părintele Norberto. La picioarele lui se afla trupul nemişcat al unui alt bărbat, pe care Aideen îl recunoscu imediat.

Era Darrell McCaskey.