22
Marţi, ora 5 şi
43 de minute,
Madrid, Spania
Darrell McCaskey nu reuşea să adoarmă.
După ce o conduseseră pe Aideen la aerodrom, îl însoţise pe Luis la sediul madrilen al Interpolului. Micul complex de birouri ocupa un singur etaj al clădirii poliţiei districtuale. Clădirea din cărămidă, construită la începutul secolului, era situată la intersecţia largului bulevard Gran Via cu Calle de Hortaleza. Întoarcerea în oraş se petrecuse în tăcere, ceea ce îi îngăduise lui McCaskey să reflecteze la lunile pe care le petrecuse împreună cu Maria.
Ajuns la hotel şi copleşit brusc de oboseală, McCaskey se prăbuşise pe canapeaua moale din camera de zi. Dar, deşi îşi închisese cu bucurie ochii, inima lui împovărată refuza să-şi liniştească bătăile. Furia Mariei, deşi previzibilă, îl tulburase adânc. Îi reamintise lui McCaskey de cea mai mare greşeală a vieţii sale: faptul că, în urmă cu doi ani, nu se împotrivise plecării ei.
Partea cea mai tristă era că ştia că făcuse o greşeală enormă încă din clipa când o săvârşise.
Întins pe canapea, McCaskey rememoră, pe deplin vii în memoria sa, diferenţele dintre ei doi, aşa cum ieşiseră acestea la suprafaţă pe parcursul lunilor petrecute de ea în America. Maria trăia doar pentru prezent, fără să-şi facă prea multe griji în privinţa sănătăţii, a banilor sau a pericolelor ce o păşteau în misiunile încredinţate. Aveau gusturi diferite în materie de muzică şi sporturile lor preferate erau diametral opuse. Ei îi plăcea să meargă cu bicicleta, lui îi plăcea să se plimbe şi să conducă. El era atras de oraşele mari, de aglomerările dătătoare de energie, ei îi plăcea atmosfera liniştită de la ţară.
Dar oricare ar fi fost diferenţele dintre ei – şi erau multe, nu glumă! – un lucru nu putea fi tăgăduit: se iubiseră. Era singurul lucru care ar fi trebuit să conteze. Acum, acest lucru era cu atât mai limpede.
McCaskey îşi amintea expresia de pe chipul ei, în clipa în care îi spusese că, din punctul său de vedere, relaţia dintre ei nu avea cum să funcţioneze. Avea să aibă mereu în faţa ochilor chipul ei aspru, dar profund jignit – precum acela al unui soldat rănit, care refuză să recunoască acest lucru şi e hotărât să lupte mai departe. Era una dintre acele imagini care ţi se întipăresc în suflet, revenind din vreme în vreme, la fel de vii ca şi în clipa în care le-ai văzut pentru întâia oară. „E un soi de malarie emoţională”, spusese odată Liz Gordon, psihologul Centrului de Comandă, într-o discuţie despre relaţiile eşuate.
O sintagmă foarte nimerită.
McCaskey renunţă să mai încerce să adoarmă. Rămase întins, cu privirile aţintite spre tuburile fluorescente de neon din tavan. În clipa aceea, Luis îşi făcu apariţia. Intră valvârtej şi se îndreptă spre unul dintre telefoane. Pocni din degete şi-i făcu semn lui McCaskey să ridice celălalt receptor.
— Maria, pe linia cinci, explică Luis. Se află în mijlocul unui schimb de focuri.
McCaskey sări în picioare şi se repezi spre masa pe care se afla telefonul.
— Sunt tefere? întrebă el.
— Se află într-o maşină, spuse Luis. Maria crede că e de preferat să rămână pe loc.
Ridică receptorul. McCaskey îl imită şi apăsă pe tasta cu numărul cinci.
— Maria? rosti Luis. Darrell e şi el pe fir, iar Raul încearcă să afle ce e cu elicopterele. Ce s-a mai întâmplat acolo?
McCaskey hotărî să amâne cererea de explicaţii. Luis putea să-i explice mai târziu, dacă îi scăpa cumva semnificaţia celor spuse.
— Două dintre elicoptere survolează în cerc fabrica, la joasă înălţime, spuse Maria. Celelalte două staţionează deasupra acoperişului halei. De la bord coboară trupe. Câţiva dintre soldaţi ocupă poziţii la marginea acoperişului. Alţii se folosesc de scări pliante de aluminiu pentru a coborî, în dreptul intrărilor în hală. Cu toţii sunt înarmaţi cu semiautomate.
— Spuneai că doi oameni au fost deja împuşcaţi.
— Au tras în doi dintre membrii familiei Ramirez, Juan şi Ferdinand, spuse Maria. Amândoi au participat la acţiunea de răzbunare împotriva celui care a aruncat în aer iahtul. Cei doi s-au aruncat la pământ în momentul deschiderii focului, apoi s-au predat soldaţilor. Cred că sunt nevătămaţi.
Vocea îi era calmă şi puternică. McCaskey fu mândru de reacţia ei. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să nu fi rostit niciodată acele cuvinte stupide cu care o îndepărtase.
— În momentul atacului, tocmai discutam cu cei doi, continuă Maria. Nu ştiu dacă soldaţii urmăreau să-i prindă chiar pe ei sau dacă elicopterele au deschis focul asupra ţintei aflate la îndemână.
— Paznicul, interveni Aideen.
— A, exact, adăugă Maria. Aideen a observat că paznicul de la poarta fabricii dispăruse în momentul începerii atacului.
Tipul e un fost militar. E posibil ca el să-i fi indicat pe cei doi soldaţilor drept ţintă a atacului.
Un ofiţer înalt şi musculos năvăli în camera de zi. Luis se întoarse şi îl privi întrebător. Bărbatul clătină din cap.
— Cei din elicoptere nu şi-au înregistrat misiunea, rosti el.
— Înseamnă că ordinul nu a urmat calea ierarhică legală, deduse Luis, astfel încât să poată fi auzit şi de Maria.
— Asta nu mă surprinde deloc, spuse aceasta.
— Ce vrei să spui? întrebă Luis.
— Sunt convinsă că această operaţiune a fost ordonată de generalul Rafael Amadori, ca parte a războiului său personal, îl lămuri Maria. Se pare că a manipulat evenimentele astfel încât parlamentul să-i încredinţeze puteri sporite, dată fiind starea de urgenţă. Dispune acum, într-un interval foarte scurt, de ceea ce-i este necesar pentru a distruge posibila opoziţie. Când se va hotărî cineva să încerce să îl oprească, va fi prea târziu.
— Ştim unde se află generalul? întrebă McCaskey.
— Deocamdată nu, îi răspunse Maria. Sunt convinsă însă că e foarte greu de pătruns în preajma lui. Trebuie să-i recunoaştem cel puţin un merit lui Amadori. E extrem de bine pregătit.
McCaskey sesiză o schimbare în vocea Mariei. O recunoscu, deoarece dintotdeauna acest gen de intonaţie îl făcuse să simtă muşcătura geloziei. Maria nu aproba motivaţiile sau acţiunile lui Amadori, dar nutrea o anume admiraţie, cât se poate de sinceră, faţă de ingeniozitatea lui.
Maria tăcu, iar în receptor se auziră împuşcături.
Aideen spuse ceva, dar McCaskey nu reuşi să înţeleagă ce anume.
— Maria, spune ceva! strigă el în receptor.
Trecură câteva secunde înainte ca glasul Mariei să se facă din nou auzit.
— Îmi pare rău, spuse ea. Trupele au pătruns în incinta fabricii. Încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă înăuntru.
Nu putem să vedem nimic din cauza maşinilor parcate aflate între noi şi intrare. Soldaţii au tras câteva salve şi… La naiba!
— Ce e? întrebă McCaskey, alarmat.
În receptor se făcură auzite câteva ordine răstite, care lăsară în curând locul duduitului neîntrerupt al armelor automate.
— Maria! strigă McCaskey.
— S-au lăsat provocaţi de soldaţi, spuse ea.
— Cine? întrebă Luis.
— Unii dintre muncitorii aflaţi în hală, printre care se aflau cu siguranţă câţiva dintre membrii familiei, explică Maria. Dinăuntru s-au auzit împuşcături. Probabil că au ripostat, deschizând focul după salvele de avertisment ale soldaţilor. Muncitorii ies în fugă din hală. Se trage. Cei care au arme sunt seceraţi imediat. Juan le strigă să se predea.
McCaskey îi aruncă o privire lui Luis. Ofiţerul de la Interpol pălise, constată McCaskey atunci când acesta îi întoarse privirea.
— E incredibil, urmă Maria. Soldaţii trag fără somaţie în toţi cei care refuză să-şi arunce armele. Chiar şi în cei care sunt înarmaţi doar cu răngi. Dinăuntru se aud strigăte. Se pare că îi somează pe toţi să se predea.
— Cât de departe vă aflaţi de poziţiile ocupate de soldaţi? vru să afle McCaskey.
— La vreo patru sute de metri, dar mai sunt şi alte maşini aici, în parcare. S-ar putea ca prezenţa noastră să fi trecut neobservată.
McCaskey simţi cum îl trec sudori reci. Îşi dorea să fi ştiut o cale prin care să le scoată de acolo pe cele două femei. Aruncă din nou o privire către colegul său. Ochii lui Luis se mutau cu repeziciune dintr-o direcţie într-alta, fără a urmări ceva anume. Şi el era neliniştit.
— Luis, unde se află elicopterul poliţiei? întrebă McCaskey, pe un ton grav.
— E tot acolo.
— Ştiu. Crezi că ai putea obţine permisiunea de a-l trimite la faţa locului?
Luis ridică neputincios din umeri.
— Chiar dac-aş putea să o fac, mă îndoiesc că poliţiştii ar fi dispuşi să zboare într-acolo. Ar bănui că e vreun vicleşug de-al familiei, menit să-i atragă în capcană.
O ofensivă militară puternică, combinată cu o imensă cantitate de paranoia. Era genul de situaţie în care liderii renunţă să aibă încredere în oricine, în afara celor mai apropiaţi colaboratori ai lor. De asemenea, era una dintre acele situaţii în care soldaţii de rând se preschimbă în călăi cu sânge-rece.
O vreme, tăcură cu toţii. McCaskey nu-l scăpa din ochi pe Luis. Aveau la dispoziţie trei opţiuni. Femeile puteau să rămână pe loc, puteau încerca să se strecoare afară din incintă sau, în sfârşit, puteau să încerce să se predea soldaţilor. Dacă încercau să fugă şi erau descoperite, aveau să fie, aproape sigur, împuşcate. Acest risc nu dispărea însă nici în cazul în care s-ar fi predat. Cea mai sigură variantă era să rămână pe loc şi, în cazul în care ar fi fost descoperite, să-şi folosească actele false de identitate. McCaskey se întrebă dacă Luis era dispus să-şi asume răspunderea pentru a le scoate din bucluc. De regulă, Luis era mereu gata să îşi asume responsabilitatea pentru acţiunile subordonaţilor săi şi să suporte orice consecinţă. Dar de astă dată în joc nu erau cariere, ci vieţi.
— Maria, ce ai de gând să faci? întrebă Luis.
— Exact asta mă întrebam şi eu adineauri, răspunse ea. Nu-mi dau seama ce urmăresc trupele de asalt. Acum văd cum din hală sunt scoşi prizonierii. Sunt zeci. N-am însă idee unde îi vor duce. E posibil să fie interogaţi. Mă întreb dacă nu cumva…
— Ce anume? întrebă Luis.
La celălalt capăt al firului se auzi o conversaţie şoptită. Apoi se făcu linişte, întreruptă când şi când de rafale răzleţe.
— Maria? întrebă Luis.
Conversaţia încetă cu totul. Acum se mai auzeau doar împuşcăturile.
— Maria! repetă Luis.
O clipă mai târziu, în receptor răsună glasul lui Aideen:
— Maria nu-i aici.
— Dar unde e? izbucni Luis.
— Se îndreaptă spre hală, cu mâinile ridicate, răspunse Aideen. Va încerca să se predea soldaţilor.