10

 

Marţi, ora 0 şi 4 minute,
Madrid, Spania

 

Organizaţia Internaţională a Poliţiei – mai cunoscută sub numele de Interpol – fusese înfiinţată în 1923, la Viena. Scopul ei iniţial fusese de a sluji drept intermediar în schimbul de informaţii între poliţiile diferitelor ţări membre privind criminalii. După cel de-al doilea război mondial, organizaţia se lărgise, incluzând în obiectivele ei lupta împotriva contrabandei, a traficului de droguri, a falsificatorilor şi a răpitorilor. În prezent, o sută şaptezeci şi una de naţiuni contribuie cu informaţii la baza de date a organizaţiei, care posedă birouri în cele mai multe capitale ale lumii. În Statele Unite, Interpolul interacţionează în principal cu Biroul Naţional Central, organism subordonat subsecretarului pentru securitate al Departamentului Trezoreriei Statelor Unite.

În anii în care lucrase la FBI, Darrell McCaskey colaborase adeseori cu ofiţerii de la Interpol. În Spania, doi dintre ei îi fuseseră colaboratori apropiaţi. Unul dintre aceştia era remarcabila Maria Comeja, o lupoaică singuratică, ofiţer de contrainformaţii care urmase un stagiu de pregătire de şapte luni în Statele Unite, timp în care studiase metodologia FBI-ului şi locuise împreună cu McCaskey. Celălalt era Luis Garcia de la Vega, comandantul biroului Interpol din Madrid.

Luis era tuciuriu, avea părul negru, o constituţie de urs şi pumni de oţel. Ţigan din Andaluzia la origini, acesta preda cursuri de flamenco în timpul liber. La treizeci şi şapte de ani, Luis era spontan, spiritual şi dramatic în exprimare, ca toţi dansatorii de flamenco. Conducea unul dintre cele mai puternice şi mai bine informate birouri ale Interpolului din Europa. Eficienţa oamenilor săi provocase, în egală măsură, invidia şi respectul forţelor de poliţie locale.

Luis avusese de gând să plece spre hotelul la care erau cazaţi McCaskey şi ai săi imediat după atentat, dar evenimentele de la San Sebastian îl obligaseră să îşi amâne vizita. Sosi imediat după unsprezece şi jumătate, pe când McCaskey şi Aideen terminau cina.

Darrell îşi îmbrăţişă cu căldură vechiul prieten.

— Îmi pare nespus de rău pentru cele întâmplate, rosti Luis, într-o engleză marcată de un accent puternic.

— Îţi mulţumesc, răspunse McCaskey.

— Îmi cer scuze că am întârziat, adăugă Luis, desprinzându-se din îmbrăţişare. Văd că v-aţi adaptat la obiceiurile spaniole în ceea ce priveşte cina. Cel care mănâncă târziu doarme buştean peste noapte.

— De fapt, de-abia acum am apucat să comandăm ceva de mâncare, replică McCaskey. Şi, oricât de bine am mânca, nu sunt sigur că vom reuşi să închidem un ochi în noaptea asta.

— Înţeleg, încuviinţă Luis, bătându-şi pe umăr prietenul. Aţi avut o zi groaznică. Încă o dată, îmi pare rău.

— Nu mănânci cu noi, Luis? îl întrebă McCaskey. Sau preferi, mai degrabă, nişte vin?

— Niciodată în timpul serviciului, clătină din cap Luis. Ar trebui să ştii asta. Dar, vă rog, continuaţi!

Ochii săi întâlniră privirea lui Aideen şi pe faţă i se ivi un zâmbet:

— Sunteţi senorita Marley.

— Da, spuse Aideen, ridicându-se şi întinzându-i mâna.

Deşi era epuizată atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional, simţi cum în sufletul ei ceva se trezi la viaţă atunci când atinse mâna bărbatului. Era un bărbat chipeş, dar nu acesta era motivul. După toate cele întâmplate, era prea răvăşită ca să-i mai pese de aşa ceva. Luis părea însă a fi genul căruia nu-i era frică de nimic. Întotdeauna fusese atrasă de o astfel de atitudine la bărbaţii pe care-i întâlnea.

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o, rosti el. Mă bucur însă că sunteţi teafără. Sunteţi teafără, nu-i aşa?

— Da, încuviinţă ea. Vă mulţumesc pentru grija pe care mi-o purtaţi.

— Mi delicia, spuse el. Cu plăcere.

Luis îşi trase un scaun şi li se alătură la masă. McCaskey împinse deoparte resturile mâncării piperate.

— Ei? întrebă el.

— Miroase bine mâncarea, observă Luis.

— E foarte gustoasă, aprobă McCaskey.

Apoi, privindu-şi pieziş prietenul, adăugă:

— Pari nehotărât.

Luis îşi scărpină ceafa:

— Sunt nehotărât, recunoscu el. Sunt nehotărât „la greu”, cum spuneţi voi, americanii. Dar nu fiindcă aş şti prea multe. Dimpotrivă, nu ştiu nimic. Am doar câteva idei.

— De obicei, ideile tale valorează cel puţin cât faptele concrete cunoscute de alţii, râse McCaskey. Ce-ar fi să ni le împărtăşeşti?

Luis sorbi o înghiţitură din paharul cu apă al lui McCaskey. Apoi rosti, cu un gest vag către fereastră:

— E groaznic ce se întâmplă, Darrell. Pur şi simplu groaznic. Şi situaţia se înrăutăţeşte cu fiecare clipă. Au avut loc mici demonstraţii antibasce şi anticatalane la Avila, Segovia şi Soria.

— Toate sunt situate în regiunea castiliană, observă Aideen.

— Exact, spuse Luis. Nu s-ar spune că poliţia de-acolo face tot ce-i stă în putinţă pentru a preveni astfel de izbucniri violente.

— Poliţiştii se adaptează climatului rasist, opină McCaskey.

Luis încuviinţă încet din cap.

— De când mă ştiu, n-am mai întâlnit o asemenea… Nici nu ştiu care ar fi expresia potrivită.

— Nebunie colectivă, sugeră Aideen.

Luis o privi uimit.

— Nu înţeleg.

— E un fenomen asupra căruia psihologii au avertizat în perspectiva apropierii noului mileniu, explică Aideen. Cauza sa ar fi teama că ne apropiem inevitabil de acea dată fatidică, dar nu toţi vom reuşi să îi supravieţuim. Rezultă de aici o conştiinţă acută a fatalităţii, care conduce la panică, teamă, violenţă.

Privind-o cu luare-aminte, Luis îi aprobă spusele.

— Da, aşa este. De parcă toată lumea s-ar fi molipsit de o febră mintală şi fizică. Oamenii pe care i-am trimis în regiunile respective mi-au raportat că acolo parcă simţi plutind în aer ura şi neliniştea. E foarte straniu.

McCaskey se încruntă.

— Sper că nu vrei să-mi dai de înţeles că asasinarea Marthei ar fi un episod dintr-o dezlănţuire de psihoză colectivă.

Luis îl linişti printr-un gest al mâinii.

— Nu, sigur că nu. Observam doar că se întâmplă ceva straniu. Ceva ce nu mi-a mai fost dat să întâlnesc.

Se aplecă spre centrul mesei, unde Oul bâzâia înfundat.

— Se pregăteşte ceva, prieteni. Un plan bine pus la punct e pe cale de a fi dus la îndeplinire.

— Ce fel de plan? întrebă McCaskey.

— Iahtul distrus la San Sebastian a fost aruncat în aer cu o încărcătură de explozibil C-4, spuse Luis. Am găsit urme caracteristice pe unele bucăţi ale epavei.

— Bob Herbert ne-a pomenit despre asta, spuse McCaskey, privindu-l întrebător pe Luis. Intonaţia ta îmi dă de înţeles că asta nu e tot.

Luis încuviinţă.

— Unul dintre cei morţi, Esteban Ramirez, a lucrat odinioară pentru CIA, în calitate de curier. Iahturile deţinute de compania sa au fost folosite pentru a face contrabandă cu arme şi pentru transporturi clandestine de persoane în diverse părţi ale lumii. De o vreme încoace circulau zvonuri în acest sens, dar în ultimul timp acestea au devenit tot mai insistente. Cei de prin partea locului vor crede că a fost eliminat de americani.

— Crezi că CIA ar putea fi implicată în atentat, Luis? întrebă Aideen.

— Nu. Ei n-ar fi acţionat atât de făţiş. Şi, în nici un caz, nu s-ar fi grăbit în asemenea măsură să răzbune moartea unui coleg. Sunt convins însă că în cercurile guvernamentale se va face mult caz de această legătură. Nicăieri nu se bârfeşte atât de mult ca în lumea politică, ştii doar, Darrell.

McCaskey încuviinţă.

— Apoi zvonul se va răspândi printre spaniolii de rând, urmă Luis. Mulţi dintre ei îi vor da crezare şi se vor întoarce împotriva americanilor aflaţi pe teritoriul ţării.

— După părerea lui Bob Herbert, cu care am vorbit ceva mai devreme, Agenţia a fost la fel de surprinsă de atacul asupra iahtului ca şi toţi ceilalţi, interveni McCaskey. Iar Bob se pricepe întotdeauna să pătrundă sensul vorbăriei politicienilor. Ştie când încearcă să-l tragă pe sfoară.

— Sunt de acord, probabil că CIA nu a avut nimic de-a face cu acest incident, spuse Luis. Iată, în consecinţă, un posibil scenariu al celor întâmplate. Un diplomat american este asasinat. Scopul este de a transmite guvernului vostru un mesaj clar, de a sta departe de treburile Spaniei. Apoi, cei care au ucis-o pe Martha Mackall sunt ucişi. E difuzată o înregistrare care dezvăluie spaniolilor identitatea unor asasini nemiloşi: catalanii ucişi şi deputatul basc Serrador. Este de-ajuns pentru a întoarce întreaga naţiune împotriva acestor grupări etnice.

— Dar cu ce scop? întrebă McCaskey. Cine ar avea de câştigat în cazul izbucnirii unui război civil? Economia ar fi distrusă şi întreaga populaţie ar avea de suferit.

— M-am gândit mult la asta, răspunse Luis. Prin lege, trădarea se pedepseşte cu moartea şi confiscarea averii. Preluarea afacerilor catalanilor ar ajuta la distribuirea mai echitabilă a puterii între celelalte grupări. În principiu, castilienii, andaluzii şi galiţienii ar avea cu toţii de câştigat.

— Opriţi-vă o clipă, îl întrerupse Aideen. Ce anume i-ar putea determina pe catalani şi basci să îşi unească forţele?

— Catalanii controlează cea mai mare parte a economiei Spaniei, explică Luis. Nucleul dur al separatiştilor basci e alcătuit din terorişti cu multă experienţă. Sunt nişte calităţi complementare absolut necesare, atunci când scopul urmărit e paralizarea unei naţiuni în vederea preluării controlului asupra ei.

— Mai întâi lansezi un atac la adresa infrastructurii fizice şi economice a ţării, pentru ca apoi să vii să o salvezi, asemenea unui cavaler fără teamă şi fără prihană, călare pe un cal alb, comentă McCaskey.

— Exact. Ipoteza unei conspiraţii de acest fel confirmă informaţiile că bascii şi catalanii pregăteau o acţiune comună. Din păcate, informaţiile noastre nu erau de primă mână şi nici suficiente pentru a justifica o acţiune a noastră.

— Cum aţi aflat aceste informaţii? întrebă McCaskey.

— Sursa noastră a fost un vechi angajat de pe iahtul lui Ramirez, spuse Luis. Un om de nădejde. Demn de încredere. A murit în explozie. El ne-a informat despre întâlnirile frecvente dintre Ramirez şi diverşi membri ai elitei industriei, precum şi despre escapadele dese în largul Golfului Biscaya.

— Adică În Ţara Bascilor, punctă McCaskey.

Luis încuviinţă.

— Ramirez debarca adeseori, pe parcursul acestor călătorii. Informatorul nostru ne-a spus că, de fiecare dată, era însoţit de un bodyguard, membru al familiei sale. Nu avea idee cu cine se întâlnea Ramirez şi de ce. Tot ce-a putut să ne spună a fost că aceste întâlniri s-au înmulţit în ultimul an, ritmul lor crescând de la una pe lună la una pe săptămână.

— Există posibilitatea ca omul vostru să fi fost agent dublu? întrebă McCaskey.

— Adică, dacă ar fi putut vinde aceste informaţii şi altcuiva?

— Exact.

— Bănuiesc că nu putem exclude această posibilitate, spuse Luis. În mod evident, cineva din afară, o persoană sau un grup anume, a aflat care erau planurile lui Ramirez şi ale alor săi şi s-a îngrijit să le dea peste cap. Întrebarea este: cine? Un prim fapt de care trebuie să ţinem cont este că oricine i-a oprit pe Ramirez şi pe ai săi ştia că un diplomat american urma să fie asasinat.

— Cum putem fi siguri de asta? vru să afle McCaskey.

— O ştim, deoarece microfonul de pe iaht şi bomba au fost instalate înainte de asasinat, explică Luis. După ce au obţinut înregistrarea doveditoare a conspiraţiei şi după sosirea asasinului Marthei, iahtul a fost aruncat în aer.

— Aşa e, spuse McCaskey. A fost o acţiune atent plănuită de un profesionist.

— Totul s-a desfăşurat sub semnul unui profesionalism de mare clasă, îl aprobă Luis. Apropo, că tot am pomenit de războiul civil. Sunt unii care susţin că ultimul război civil nu s-a încheiat încă. Ei afirmă că motivele care i-au determinat izbucnirea au fost pur şi simplu „pansate” cu… cum îi spuneţi?

— Leucoplast? sugeră Aideen.

— Ăsta e cuvântul, încuviinţă Luis.

Aideen clătină din cap.

— Vă puteţi imagina cât de mare ar fi impactul pe care l-ar avea acela – observaţi, vorbesc despre un individ, nu despre o grupare – care ar reuşi să dea lovitura de graţie acestui război neterminat?

Cei doi bărbaţi o priviră ţintă.

— Ar fi privit ca un nou Franco, murmură Luis.

— Chiar aşa, spuse Aideen.

— E o ipoteză teribilă, fu de acord McCaskey.

— Situaţia e similară cu cea a campaniilor electorale de pe vremuri, din Boston, despre care îmi povestea tata, continuă Aideen. Un individ angaja nişte bătăuşi care să-i terorizeze pe negustori. Apoi, într-o bună zi, acelaşi tip se posta în faţa unei prăvălii de peşte sau a unui atelier al unui pantofar, ori a unui chioşc de ziare, cu o bâtă de base-ball în mână. Îi alunga pe bătăuşi – plătiţi în prealabil pentru a se lăsa înfrânţi. Următoarea mişcare era să se angajeze în cursa pentru o funcţie publică şi să culeagă voturile tuturor.

— Şi aici ar fi posibilă o astfel de strategie, spuse Luis.

Aideen încuviinţă încet din cap.

— Da, ar fi posibilă.

— Ştii cine ar fi în stare de o asemenea manevră? întrebă McCaskey.

— Madre de Dios, sunt o mulţime de politicieni, de afacerişti şi de militari care nu s-ar da în lături de la aşa ceva! exclamă Luis. Dar deocamdată am stabilit următoarele concluzii evidente: cineva din San Sebastian a aruncat în aer iahtul. Altcineva a dus înregistrarea la postul de radio. Ar fi bine să aflăm dacă aceştia se mai află încă în orăşel. Am trimis un om la faţa locului, chiar în noaptea asta. Va ajunge acolo cu elicopterul peste…

Se uită la ceas şi continuă:

— Peste aproximativ două ore.

— Aş vrea să merg şi eu, se oferi Aideen.

Îşi aruncă pe masă şervetul şi se ridică.

— V-aş trimite cu plăcere, spuse Luis, care apoi aruncă o privire întrebătoare către McCaskey şi adăugă: Desigur, dacă nu ai nimic împotrivă.

McCaskey îl privi pieziş.

— Pe cine ai trimis la San Sebastian?

— Pe Maria Comeja, răspunse Luis moale.

McCaskey îşi aşeză cuţitul şi furculiţa în farfurie, cu gesturi tacticoase. Aideen urmări surprinsă cum o stare de descumpănire vizibilă punea stăpânire pe veşnic calmul funcţionar guvernamental. Primul semn fu subţierea buzelor, urmat imediat de o expresie de tristeţe în priviri.

— Nu ştiam că lucraţi din nou împreună, rosti el încet, atingându-şi buzele cu şervetul.

— A revenit în serviciul activ acum şase luni, explică Luis. Eu am convins-o să se întoarcă.

Ridică din umeri, ca pentru a se scuza:

— Avea nevoie de bani pentru a finanţa micul teatru pe care l-a înfiinţat la Barcelona. Iar eu aveam nevoie de ea fiindcă… La naiba, fiindcă e cea mai bună.

McCaskey privea în gol, spre un punct nedefinit şi foarte îndepărtat. Reuşi să zâmbească stins.

— E bună, într-adevăr.

— E cea mai bună!

Într-un târziu, McCaskey îşi ridică privirea, fixând-o îndelung pe Aideen. Aceasta nu reuşea să-şi dea seama ce se petrecea în mintea lui.

— Va trebui să-i cer acordul lui Paul, dar cred că e bine să avem informaţii de primă mână de la faţa locului, spuse el. Ia-ţi cu tine paşaportul turistic, o sfătui pe Aideen, înainte de a se întoarce spre Luis: Maria va pleca în calitate de ofiţer al Interpolului sau incognito?

— Ea va hotărî asta, răspunse Luis. Am vrut să-i las libertate totală de acţiune.

McCaskey încuviinţă, iar apoi recăzu în muţenia de adineauri.

Aideen i se adresă lui Luis.

— Am să mă pregătesc şi eu de drum. Cum vom ajunge la San Sebastian?

— Veţi lua un elicopter de la aeroport, o lămuri el. La sosire veţi avea la dispoziţie o maşină închiriată. Am să-i telefonez Mariei, să o anunţ că o veţi însoţi. Apoi am să vă conduc la aeroport.

— Ştie că sunt aici, Luis? întrebă McCaskey.

— Mi-am permis să o informez, răspunse acesta, strângându-i mâna prietenului său. Nu-ţi face probleme. Îţi transmite toate cele bune.

McCaskey redeveni brusc trist.

— Sunt convins, şopti el. Întotdeauna mi-a dat tot ce era mai bun.