14

Marţi, ora 2,
Madrid, Spania

Maria Comeja aştepta deja într-un colţ întunecat al peluzei de pe marginea pistei, atunci când Aideen, Luis Garcia de la Vega şi Darrell McCaskey sosiră la aeroport, într-o maşină fără însemne aparţinând Interpolului. Elicopterul care avea să le ducă pe cele două femei spre nord se afla la vreo două sute de metri distanţă, pe pista asfaltată, cu elicele pornite.

Traficul aerian era extrem de redus la această oră. În discursul pe care prim-ministrul avea să-l adreseze naţiunii peste aproximativ şase ore se preciza că numărul zborurilor înspre şi dinspre Madrid avea să fie redus cu şaizeci şi cinci la sută, pentru a permite asigurarea condiţiilor de securitate necesare pentru avioanele care urmau să decoleze de pe aeroport. Guvernele străine fuseseră însă informate de această intenţie curând după miezul nopţii, astfel încât o serie de curse aeriene fuseseră deja anulate sau orientate spre alte destinaţii.

Aideen făcuse un scurt popas în camera ei de la hotel, pentru a-şi strânge în grabă câteva haine şi obiecte necesare deghizării eficace în postura unei turiste fără griji – inclusiv aparatul de fotografiat şi minicasetofonul Walkman, ambele putând fi utile şi în activitatea de colectare de informaţii. Apoi, împreună cu Luis, pornise spre sediul Interpolului, în vreme ce McCaskey îi telefona lui Paul Hood. Luis îi arătă hărţile regiunii spre care urmau să plece, îi fumiză o serie de detalii despre felul de-a fi şi despre obiceiurile localnicilor şi o puse la curent cu ultimele informaţii. Reveniră apoi la hotel, pentru a-l lua pe McCaskey – care reuşise între timp să obţină aprobarea pentru plecarea lui Aideen în misiune – şi se îndreptară, în sfârşit, către aeroport.

Aideen nu ştia la ce să se aştepte din partea Mariei. Cu excepţia celor câteva replici pe care le auzise la hotel, nu ştia nimic despre ea. Se întrebă dacă participarea sa la misiune avea să fie bine venită şi dacă faptul că era femeie şi, pe deasupra, americană avea să fie în avantajul ei sau dimpotrivă.

Maria îi aştepta fumând, rezemată de bicicleta sa de curse. Când cei trei îşi făcură apariţia, strivi ţigara şi sprijini bicicleta pe suport. Se apropie fără grabă, cu mişcările graţioase ale unei atlete. Avea cam un metru şaizeci şi cinci înălţime, dar părea mai înaltă, datorită felului în care îşi ţinea bărbia: ridicată, într-o atitudine ce exprima hotărâre. Părul lung şi negru îi flutura pe umeri, răvăşit de vânt. Primii doi nasturi ai cămăşii de bumbac îi erau descheiaţi, lăsând să se întrevadă gulerul unui pulover cenuşiu. Avea blugii îndesaţi în carâmbii cizmelor uzate de călărie. Ochii ei albaştri trecură fără să se oprească peste Aideen şi Luis, oprindu-se asupra lui McCaskey.

— Buenas noches, rosti ea cu o voce aspră.

Aideen nu reuşi să-şi dea seama dacă tonul fusese unul prietenos, de bun venit, sau unul ostil, de nemulţumire. Era limpede că şi McCaskey se confrunta cu aceeaşi dilemă. Rămăsese locului lângă maşină, iar privirea lui nu exprima nimic. Luis ar fi preferat să nu-i fi însoţit la aeroport, dar McCaskey insistase, spunând că era de datoria lui să se convingă că Aideen pleacă în bune condiţii.

Privirile lor o urmăriră pe Maria, în timp ce aceasta se apropia, fără să clipească. Luis o luă de braţ pe Aideen şi, trăgând-o după el, îi ieşi în întâmpinare.

— Maria, ea este Aideen Marley. Lucrează la Centrul de Comandă şi a fost de faţă în momentul atentatului.

Ochii adânciţi în orbite ai Mariei lunecară o clipă spre Aideen. Continuă însă să înainteze şi se opri în faţa lui Darrell.

Luis porni după ea.

— Maria, Aideen te va însoţi la San Sebastian.

Femeia de treizeci şi trei de ani încuviinţă din cap, fără să-şi desprindă privirea de la McCaskey. Feţele lor se aflau la numai câţiva centimetri distanţă.

— Bună, Maria, rosti McCaskey.

Respiraţia Mariei se rărise, iar sprâncenele ei groase formau o linie dreaptă, aproape continuă, paralelă cu buzele senzual arcuite.

— M-am rugat să nu-mi mai fie dat să te întâlnesc niciodată, spuse ea.

La fel ca şi vocea, accentul îi era pronunţat şi adânc. Expresia de pe chipul lui McCaskey se înăspri la rândul ei.

— Se pare că nu te-ai rugat destul.

— Poate că nu, replică ea. Eram prea ocupată să-mi şterg lacrimile.

De această dată, McCaskey nu-i mai întoarse replica.

Privirile Mariei îl scrutară din cap până în picioare. Expresia îi rămase însă neschimbată. Aideen avu impresia că tânăra femeie căuta ceva anume. Bărbatul pe care-l iubise odinioară, vreo amintire care să îmblânzească prăpastia de ură care se căscase între ei? Or, poate, căuta cu totul altceva. Ceva care să-i potenţeze furia, la vederea mâinilor, a pieptului, a şoldurilor şi palmelor pe care le atinsese şi le mângâiase odinioară cu atâta dragoste.

O clipă mai târziu, Maria îi întoarse spatele lui McCaskey şi reveni în locul unde-şi lăsase bicicleta. Îşi luă bagajul din coşul fixat în spatele scaunului.

— Să ai grijă de bicicleta mea, Luis, rosti ea, arătând în direcţia respectivă.

Apoi se apropie de Aideen şi îi întinse mâna:

— Îmi cer scuze, domnişoară Marley. Sunt Maria Comeja.

Aideen îi strânse mâna.

— Spune-mi Aideen.

— Mă bucur să te cunosc, Aideen, rosti Maria, care apoi se întoarse către Luis: Mai ai ceva să-mi spui?

Luis clătină din cap.

— Cunoşti codurile. Dacă apare ceva nou, am să te sun pe celular.

Maria încuviinţă scurt şi îi făcu semn lui Aideen.

— Să mergem, spuse şi porni către elicopter, refuzând să privească din nou spre McCaskey.

Aideen îşi ridică rucsacul pe umăr şi se grăbi să o ajungă din urmă.

— Noroc amândurora, le ură McCaskey, în timp ce treceau prin dreptul său.

Numai Aideen întoarse capul pentru a-i mulţumi.

Elicopterul Kawasaki îşi acceleră rotirea elicelor de îndată ce se apropiară femeile. Deşi le-ar fi fost imposibil să se audă în vacarmul motoarelor, Aideen se simţea nelalocul ei, din pricina tăcerii însoţitoarei sale. În calitate de colegă a lui McCaskey, ar fi vrut să spună ceva, să-i ia apărarea. Ca femeie însă avea impresia c-ar fi trebuit să-l ignore la rândul ei. În gând, îi blestemă pe toţi bărbaţii pe care-i întâlnise vreodată. Pe tatăl său, un alcoolic violent Pe traficanţii de droguri din Mexico, care nimiceau vieţile unor oameni, distrugeau familii şi umpleau oraşul de văduve şi orfani. Pe bărbaţii cunoscuţi întâmplător, care-şi păstrau comportamentul de gentlemeni doar atât cât era necesar pentru a-i intra în graţii.

Urcară la bordul elicopterului care decolă imediat. Se aşezară alături în cabina strimtă şi plină de zgomotul elicelor. Tăcerea se prelungi până când, nemairezistând, Aideen se hotărî să-i pună capăt.

— Din câte am înţeles, ai abandonat pentru un timp munca în poliţie, spuse ea. Cu ce te-ai ocupat?

— Am condus un mic teatru la Barcelona, veni răspunsul. Ca să-mi mai condimentez existenţa, m-am apucat de paraşutism. Nu mi-a fost însă de-ajuns, aşa încât am jucat în câteva dintre piesele puse în scenă la teatrul meu. Mi-a plăcut dintotdeauna să joc roluri. Probabil că e unul dintre motivele pentru care îmi place să lucrez sub acoperire.

Tonul îi era sincer, iar privirea deschisă. Amintirile care o tulburaseră atât de tare la aeroport erau, se pare, pe cale de-a trece în uitare.

— Asta ţi-a fost specializarea? întrebă Aideen.

Maria încuviinţă.

— E o îndeletnicire care presupune aptitudini actoriceşti, ceea ce m-a atras în mod deosebit.

Adăugă, pipăindu-şi geanta:

— Chiar şi codurile de comunicare sunt extrase din piese de teatru. Luis foloseşte nişte numere care indică acte, scene, replici şi cuvinte. Când lucrez în afara oraşului, mi le transmite prin telefon. Când am o misiune în oraş, îmi lasă bileţele ascunse sub pietrele din parc. Alteori mâzgăleşte mesajele pe pereţi, sub formă de graffiti. O dată mi-a transmis ceea ce voia să-mi comunice sub forma unor… cum le spuneţi voi? Aha, da. Sub forma unor „numere fierbinţi” scrijelite pe pereţii unei cabine telefonice.

— Mda, aşa se numesc, numere fierbinţi, aprobă Aideen.

Maria îşi îngădui pentru întâia oară să zâmbească. Surâsul îi alungă ultimele semne ale încruntării provocate de izbucnirea de furie. Aideen îi răspunse la rândul ei cu un zâmbet.

— Ai avut o zi cumplită, spuse Maria. Cum te simţi acum?

— Sunt încă şocată, replică Aideen. N-am apucat să diger tot ce s-a întâmplat.

— Cunosc senzaţia asta, aprobă Maria. Moartea unui cunoscut, oricât ar fi de ireversibilă, pare greu de crezut. Ai cunoscut-o bine pe Martha Mackall?

— Nu tocmai, clătină din cap Aideen. Am lucrat împreună doar vreo două luni. De altfel, nu era genul de persoană de care să te poţi apropia într-un interval atât de scurt.

— E-adevărat, spuse Maria. Am întâlnit-o de mai multe ori în perioada cât am lucrat la Washington. Era foarte inteligentă şi, pe de altă parte, extrem de rezervată.

— Da, exact aşa era Martha, încuviinţă Aideen.

Pomenind de şederea sa în America, Maria păru să se întristeze din nou. Zâmbetul discret i se şterse şi privirea i se întunecă.

— Îmi cer scuze pentru scena la care ai asistat adineauri, rosti Maria.

— Nu e nici o problemă, replică Aideen.

— Mack şi cu mine am fost împreună o vreme, urmă Maria, cu privirea aţintită înainte, ignorând răspunsul politicos al lui Aideen. Era mai atent şi mai devotat decât oricare dintre bărbaţii pe care i-am cunoscut. Plănuiam să rămânem împreună pe vecie. Dar a insistat să renunţ la munca mea. Spunea că era prea periculoasă.

Aideen începea să se simtă stânjenită. Spre deosebire de femeile din Boston, spanioloaicele erau dispuse să-şi deschidă sufletul în faţa străinilor.

Maria îşi plecă privirea.

— Voia să mă las de fumat, fiindcă îmi afecta sănătatea. Voia să-mi placă jazzul şi fotbalul american. Şi mâncarea italienească. Iubea cu pasiune toate aceste lucruri, aşa cum mă iubea şi pe mine. Dar nu mi le putea împărtăşi în măsura în care şi-ar fi dorit, astfel încât, în cele din urmă, a hotărât că era preferabil să rămână singur, decât să sufere vreo dezamăgire.

Ridică ochii spre Aideen:

— Înţelegi?

Aideen dădu din cap.

— Nu mă aştept să-mi dai dreptate, continuă Maria. Lucrezi alături de el. Voiam să ştii însă ce a însemnat scena la care ai asistat, deoarece de-acum vei lucra şi alături de mine. Am aflat de prezenţa sa aici de-abia atunci când am fost anunţată că mă vei însoţi. Mi-a fost destul de greu să accept ideea că va trebui să-l reîntâlnesc.

— Înţeleg! strigă Aideen, pentru a se face auzită în vacarmul produs de motoare.

Maria îi răspunse cu un început timid de zâmbet.

— Luis mi-a spus că ai participat la distrugerea unei reţele de traficanţi de droguri, în Mexic. E nevoie de curaj pentru a-i înfrunta pe asemenea ticăloşi.

— La drept vorbind, nu de curaj e nevoie, ci de indignare, replică Aideen.

— Eşti exagerat de modestă, îi spuse Maria.

Aideen clătină din cap:

— Nu sunt modestă, ci sinceră. Consumul şi traficul de droguri făceau ravagii în cartierul în care am locuit când eram mică. Cocaina mi-a ucis cel mai bun prieten, pe vărul meu Sam. Cânta dumnezeieşte la orga bisericii. A murit pe stradă, ca un câine. După ce am căpătat puţină experienţă de viaţă, m-am hotărât să nu mă mulţumesc să-mi frâng mâinile şi să mă plâng de ticăloşia vieţii.

— Şi eu am simţit acelaşi lucru în ceea ce priveşte crima organizată, mărturisi Maria. Tata era proprietarul unui cinematograf la Madrid. A fost ucis de o bandă de hoţi.

Tăcu o clipă, apoi adăugă:

— Dar dorinţa noastră de a acţiona n-ar fi însemnat nimic dacă n-ar fi fost completată de curaj şi hotărâre. Şi viclenie! Sunt însuşiri cu care te naşti sau pe care ţi le formezi. Dar fără ele nu se poate.

— Sunt de acord în ceea ce priveşte hotărârea şi viclenia, spuse Aideen. Şi ar mai fi ceva: trebuie să îţi reprimi dorinţa de a înghiţi în sec, pentru a învăţa cum să acţionezi eficient.

— Mi-e teamă că nu înţeleg.

— Trebuie să ştii să îţi ţii în frâu emoţiile, explică Aideen. Asta mi-a permis să umblu pe străzi liniştită atunci când lucram sub acoperire, să observ şi să învăţ. Altfel, îţi iroseşti timpul hrănindu-ţi ura. Trebuie să pretinzi că nu-ţi pasă, atunci când stai de vorbă cu nişte ticăloşi şi încerci să afli pentru cine lucrează. În Mexico City erau mai multe bande de traficanţi: „Norii” se ocupau de comerţul cu marijuana, „Piraţii” vindeau cocaină, iar „Jaguarii” deţineau monopolul heroinei. Cel mai greu mi-a fost să învăţ cum să-i deosebesc pe drogaţii de rând de cei care se ocupau şi de comerţ.

— Drogaţii umblau singuri, nu-i aşa?

Aideen încuviinţă.

— Pretutindeni e la fel, comentă Maria.

— Pe de altă parte, traficanţii umblă întotdeauna în grupuri, în cazul în care nu se arătau dornici să vorbească, era necesar să-i deosebeşti pe cei care se ocupau de aprovizionare. Traficanţii aveau mereu mânecile suflecate, ca să aibă unde să-şi ascundă banii, câtă vreme buzunarele le erau ocupate de cuţite şi pistoale. Să ştii însă, Maria, că întotdeauna mi-a fost teamă când mă aflam pe teren. Mi-era teamă că mi-aş putea pierde viaţa şi mi-era teamă că aş putea afla lucruri îngrozitoare despre anumiţi oameni. Dacă viaţa în cartierul în care am copilărit nu m-ar fi umplut de furie, dacă nu m-ar fi durut sufletul pentru familiile rătăciţilor pe care i-am întâlnit, n-aş fi putut niciodată să merg până la capăt.

Maria îngădui zâmbetului să înflorească pe întregul său chip. Era un surâs plin de respect şi de înţelegere camaraderească.

— Curajul neînsoţit de teamă înseamnă prostie, spuse Maria. Orice-ai spune, sunt convinsă că ai avut nevoie de mult curaj şi nu pot decât să te admir. Cred că vom alcătui o echipă grozavă.

— Că tot veni vorba de echipa noastră, zise Aideen. Care va fi planul de acţiune după ce vom ajunge la San Sebastian?

Era nerăbdătoare să abată conversaţia spre alt subiect decât propria-i persoană. Atenţia care i se dădea o făcea să se simtă stânjenită.

— În primul rând, vom face o vizită la postul de radio care a difuzat înregistrarea, îi spuse Maria.

— Deghizate în turiste? se miră Aideen.

— Nu. Trebuie să aflăm cine le-a adus caseta cu înregistrarea. După aceea, îi vom găsi pe cei în cauză şi îi vom urmări, dându-ne drept turiste. Ştim că victimele atentatului de pe iaht puneau la cale o conspiraţie. Întrebarea care se pune e următoarea: au fost ucişi din pricina unor răfuieli în interiorul cercului de conspiratori, sau fiindcă altcineva, din afară, a aflat de planul lor? Cineva care, până în prezent, a preferat să rămână în umbră.

— Şi despre care nu putem şti dacă ne este aliat sau duşman.

— Exact, întări Maria. Asemenea guvernului vostru şi autorităţile spaniole sunt divizate în mai multe facţiuni, care nu se simt obligate să împărtăşească toate informaţiile de care dispun.

În timp ce vorbea, pilotul îi trecu comanda elicopterului colegului său, îşi scoase căştile şi se întoarse către ele.

— Agent Comeja! strigă el. Tocmai am recepţionat un mesaj de la şefu’! Mi-a cerut să vă transmit că Isidro Serrador a fost ucis în noaptea aceasta la secţia municipală de poliţie din Madrid.

— Cum?

— Se pare că a fost împuşcat în timp ce încerca să ia arma unui ofiţer de armată.

— Un ofiţer de armată? întrebă Maria neîncrezătoare. Cazul acesta nu intră sub jurisdicţie militară.

— Ştiu, spuse pilotul. Şeful se interesează acum cine era ofiţerul respectiv şi ce căuta acolo.

Maria îi mulţumi, iar pilotul se întoarse şi preluă din nou comanda elicopterului.

— Ceva nu e deloc în ordine, spuse Maria pe un ton grav. Am senzaţia că moartea bietei Martha n-a fost decât primul foc de armă dintr-un şir lung şi devastator.