17

Marţi, ora 3 şi 27 de minute,
San Sebastian, Spania

Adolfo Alcazar era stors de oboseală atunci când, în sfârşit, se întinse în aşternut.

Dormea pe o saltea într-un colţ al garsonierei sale. Aceasta era aşezată pe o ramă de metal, nu departe de sobă. Focul mocnit răspândea o lumină difuză în încăperea mică. Rama de metal ruginise din cauza brizei umede care pătrundea prin geamul deschis mai tot timpul.

Zâmbi. Salteaua era aceeaşi pe care ţopăia în copilărie. Acum, întins gol pe saltea, se gândi la puritatea acelui imbold inocent din copilărie, de a ţopăi pe pat. Pe-atunci nu-i păsa nici cât negru sub unghie de ceea ce se întâmplase ori de ceea ce avea să urmeze. Zbenguiala sa era o exprimare a libertăţii şi a veseliei, pe deplin suficientă sieşi.

Crescând, fusese nevoit să renunţe: arcurile ruginiseră şi făceau zgomot, iar vecinii de dedesubt se plângeau de zarva pe care o producea cu ţopăielile sale. Fusese o lecţie aspră pentru copilul care era: căpătase conştiinţa faptului că libertatea îi era îngrădită. Fusese doar prima lecţie. Până în clipa în care îl întâlnise pe General, viaţa lui fusese un şir de compromisuri şi renunţări care îi făcuseră pe alţii mai fericiţi sau mai bogaţi. Întins în patul care îi dăduse pentru întâia oară senzaţia libertăţii, Adolfo simţi, după multă vreme, gustul lipsei de constrângeri. Se eliberase de regulile magnaţilor industriei piscicole, care îi indicau când, unde şi ce anume avea voie să pescuiască şi ce nu, astfel încât să stea departe de ei şi de navele lor de croazieră. Industriaşii aveau mai mare trecere la Madrid decât micii pescari. Cu ajutorul Generalului, avea să fie liber să-şi câştige traiul într-o ţară care avea să aparţină din nou poporului. Poporului său. Generalului nu-i păsa dacă aceia care i se alăturaseră erau castilieni, precum Adolfo, catalani, galicieni sau basci. Cei care voiau să se elibereze de sub jugul Madridului, cei care voiau să conducă în numele poporului, aveau datoria să i se alăture. Cei care aveau de gând să menţină starea actuală a lucrurilor ori să profite de pe urma sudorii altora aveau să fie însă înlăturaţi.

Întins pe spate, cu privirea aţintită în beznă, Adolfo îşi îngădui, în sfârşit, să închidă ochii. Se descurcase bine, în această zi fără sfârşit. Generalul avea să fie mulţumit.

Uşa se trânti de perete, cu încuietoarea făcută ţăndări. Zgomotul îl făcu să tresară. Prin aburii somnului, văzu patru bărbaţi dând năvală spre el. În vreme ce unul dintre ei bloca uşa, ceilalţi îl traseră din pat, obligându-l să se întindă cu faţa în jos pe podea. Îl siliră să-şi depărteze braţele de corp şi-i ţintuiră palmele cu genunchii şi mâinile.

— Eşti Adolfo Alcazar? întrebă unul dintre ei.

Adolfo nu scoase nici un cuvânt. Privea către stânga, spre sobă. Simţi cum degetul mijlociu al mâinii drepte era tras înapoi încet. Încheietura pocni cu un zgomot sec, trimiţându-i o durere fulgerătoare în creieri.

— Da! urlă el, iar ţipătul se prelungi într-un geamăt.

— Azi ai ucis mai mulţi oameni, rosti unul dintre ei.

Mintea lui Adolfo, tulbure din cauza oboselii, se limpezi pe dată sub asaltul durerii sfâşietoare. Înainte de a fi apucat să-şi ordoneze gândurile, degetul arătător îi fu tras în spate şi se rupse, cu acelaşi zgomot sec. Urlă, în timp ce durerea îi alerga prin mână până la cot şi înapoi în degete. Simţi cum ceva – o şosetă culeasă de pe jos – îi era îndesat fără menajamente între dinţi.

— L-ai ucis pe capul familiei noastre, anunţă acelaşi bărbat.

Fu rândul inelarului să fie tras înapoi, până când articulaţia pocni. Îi dădură drumul şi cele trei degete rupte se aşezară alături, umflate şi inerte. Mâna îi tremura când îi răsuciră degetul mic. Căzu şi el, fărâmat ca şi celelalte. Simţi o atingere rece la degetul mare. Îl siliră să îşi întoarcă puţin capul şi descoperi sursa atingerii. O rangă de oţel ţinută vertical se sprijinea cu capătul îndoit de vârful degetului său. O văzu ridicându-se şi apoi coborând fulgerător. O senzaţie asemănătoare unei arsuri puternice însoţi sfâşierea pielii şi strivirea oaselor. Ranga se ridică din nou şi se prăvăli de astă dată asupra încheieturii mâinii. Lovi mai întâi în centru, apoi încă o dată în dreapta şi încă o dată în stânga. Fiecare izbitură făcea să pornească un val de durere, care se răsfrângea în sus, către umăr şi spre gât, lăsând în urmă o povară pulsatilă asupra antebraţului, de parcă acesta i-ar fi fost strivit de-o nicovală.

— Nu vei mai ridica niciodată mâna împotriva noastră, continuă bărbatul.

Spunând acestea, se ridică de pe mâna lui Adolfo şi îl întoarse cu faţa în sus. Acesta încercă să-şi ridice mâna dreaptă, dar muşchii amorţiţi nu mai răspundeau comenzilor. Cu coada ochiului, zări o picătură de sânge care se prelingea în lungul antebraţului, dar nu-i simţi căldura decât atunci când, în curgerea ei, ajunse la cot.

Zbătându-se fără convingere, Adolfo fu târât cale de un metru, apoi ţintuit din nou la podea, cu faţa în sus. Căluşul îl sufoca. Era întuneric, iar ochii i se umpluseră de lacrimi de durere şi neputinţă. Nu reuşea să distingă chipurile agresorilor. Se zbătu din nou, încercând să se elibereze, dar eforturile îi erau la fel de zadarnice ca ale peştilor pe care îi strângea în năvod.

— Păstrează-ţi forţele, îl sfătui bărbatul. Nu pleci nicăieri. Poate doar în iad, dacă n-ai să ne spui ceea ce vrem să aflăm. Ai înţeles?

Adolfo îşi ridică privirea spre chipul întunecat. Încercă să scuipe căluşul, dar nu pentru a-i răspunde, ci pentru a-l sfida.

Bărbatul apucă un smoc de păr şi trase capul lui Adolfo către sine.

— Ai înţeles? repetă el.

Adolfo nu-i răspunse. O clipă mai târziu, bărbatul dădu din cap către cel care îi imobilizase genunchii lui Adolfo. Acesta simţi cum piciorul drept îi era ridicat. Urlă cu fiecare celulă a corpului, atunci când talpa goală atinse grătarul încins al sobei în care focul ardea mocnit. Se zvârcoli violent, încercă să se descotorosească de căluş, dar agresorii lui îl împiedicară să-şi îndepărteze talpa de insuportabila arsură.

— Ai înţeles? repetă calm cel aplecat deasupra sa.

Adolfo încuviinţă din cap, zbătându-se şi încercând să scape. Bărbatul se întoarse către ceilalţi. Aceştia îi dezlipiră piciorul de metalul încins şi i-l ţintuiră din nou de podeaua rece. Carnea vie îl aducea în pragul urletului, trezindu-i toate simţurile. Gâfâia, încercând să inspire pe lângă căluş. Se zbătu din nou, zadarnic. Privi cu ochii larg deschişi spre omul cu faţa întunecată.

Acesta îi scoase căluşul, menţinându-l la numai o palmă deasupra gurii lui Adolfo.

— Pentru cine lucrezi? întrebă el.

Adolfo încercă din răsputeri să-şi recapete suflul. Îşi simţea talpa piciorului de parcă ar fi fost cufundată într-o mare de gheaţă, ca atunci când apa rece a oceanului vine în contact cu pielea arsă de soare.

Simţi cum îi ridică celălalt picior.

— Pentru cine lucrezi?

— Un general, horcăi Adolfo. Un general de aviaţie. Îl cheamă Pintos, Roberto Pintos.

— Unde e încartiruit?

Adolfo nu răspunse. Venise vremea să mai aştepte puţin înainte de a turna o nouă minciună. Singura dată când îl întâlnise pe General – pe adevăratul general, pe Amadori, nu pe acest fictiv general Pintos – fusese cu prilejul unei întâlniri a aghiotanţilor civili, într-un hangar de lângă Burgos. Atunci, Generalul îi avertizase pe toţi că o zi ca aceasta ar putea veni oricând. Că ar putea fi arestaţi şi interogaţi. Le spusese că, din momentul în care războiul avea să înceapă, nu avea să aibă importanţă cât anume vor mărturisi. Le ceruse însă să reziste cât mai mult cu putinţă, pentru a-şi păstra propriul simţ al onoarei.

„Aproape oricine poate fi silit să mărturisească”, le spusese Generalul. „Şmecheria constă în a nu ceda înainte de a-l deruta pe adversar. Dacă eşti arestat, nu poţi face nimic pentru a evita tortura. Trebuie să vorbeşti. Spune-i însă minciuni inamicului. Trebuie să minţi oricât te vor ţine puterile. Minţi, până când duşmanul nu va mai putea deosebi adevărul de realitate, informaţiile folositoare de minciunile sfruntate.”

— Unde e încartiruit generalul Pintos? insistă torţionarul.

Adolfo clătină din cap. Căluşul îi fu împins din nou în gură şi corpul îi fu smucit înainte, apoi spre stânga, iar talpa îi fu din nou apăsată pe grătarul încins al sobei. Se zbătu cu aceeaşi îndârjire ca şi prima oară. Însă, în ciuda durerii cumplite, care storcea transpiraţia din fiecare centimetru pătrat al epidermei sale, de această dată îşi găsi o consolare. Durerea din talpa piciorului stâng nu mai era la fel de orbitoare ca prima dată. Se agăţă cu disperare de gândul acesta, până când durerea din talpă i-l şterse cu brutalitate din minte, trimiţând aşchii înfiorate în tot corpul. Doar în mâna dreaptă nu mai simţea absolut nimic, iar asta îl înspăimântă. De parcă ar fi început să moară puţin, începând cu mâna zdrobită.

Îi dezlipiră talpa de grătarul incandescent şi lăsară piciorul să cadă inert la podea. Îl ţintuiră iar de pardoseală şi chipul cel întunecat se aplecă din nou asupra sa. Lacrimile din ochii lui Adolfo îi distorsionau conturul.

— Unde e încartiruit Pintos?

Săgeţile de durere se preschimbaseră într-un flux continuu, arzător, dar de o intensitate mai scăzută. Adolfo realiză că avea să reziste până la următoarea repriză, indiferent ce avea să însemne aceasta. Era mândru de sine. În chip straniu, se simţea liber. Liber să înfrunte suferinţa, liber să reziste. Alegerea îi aparţinea.

— Ba… Barcelona, bâigui Adolfo.

— Minţi, replică torţionarul.

— Nu!

— Ce vârstă are?

— Ci… Cincizeci şi doi de ani.

— Cum îi e părul?

— Negru.

Torţionarul îl pălmui.

— Minţi!

Adolfo privi ţintă spre chipul acela ale cărui trăsături nu reuşea să le distingă şi clătină din cap.

— Nu… Nu mint. Spun adevărul.

Faţa întunecată mai zăbovi o clipă deasupra lui, apoi căluşul îi fu din nou îndesat printre dinţi. Adolfo simţi cum îl întorc pe o parte. Apoi îi apucară mâna stângă şi i-o forţară prin uşa deschisă a sobei.

Urlă din rărunchi, îşi strânse degetele pumn şi încercă să se smulgă din arşiţă. Apoi totul se făcu negru în jurul său.

Când se trezi, era aplecat deasupra chiuvetei şi jetul de apă rece îi lovea ceafa. Tuşi, vomă resturile tocăniţei mâncate mai devreme, apoi fu smucit şi aruncat pe spate, pe pardoseală. Durerea îi pulsa în tălpi şi în mâna stângă.

Îi puseră din nou căluşul.

— Eşti puternic, rosti unul dintre chipurile întunecate. Dar avem destul timp la dispoziţie şi am mai făcut aşa ceva. Oamenii spun întotdeauna minciuni, la început. Vom continua până când vom reuşi să aflăm adevărul.

Se aplecă deasupra sa şi adăugă:

— Vrei să ne spui pentru cine lucrezi de fapt?

Adolfo tremura. Părţile corpului care nu-i fuseseră arse îngheţaseră parcă. Era o senzaţie teribil de ciudată. Clătină din cap de două ori.

De astă dată nu-l mai mişcară din loc. Îi împinseră căluşul între dinţi şi-l împiedicară să-l scuipe. O rangă se ridică deasupra umărului drept al lui Adolfo, prăvălindu-se imediat, cu sete. Oasele se sfărâmară, cu un zgomot uşor perceptibil. Urlă, muşcând căluşul. Ranga se ridică din nou şi lovi, de astă dată ceva mai jos, între umăr şi cot. Din nou, osul cedă cu zgomot. Urlă iar. Fiecare lovitură aducea cu sine o explozie de durere, un ţipăt şi apoi o amorţeală de rău augur.

Fiecare ţipăt era o crăpătură în edificiul voinţei. Durerea nu însemna nimic mai mult decât durere, dar ţipetele însemnau o cedare. Şi, pe măsură ce urletele îi sfărâmau rezistenţa, otrăvindu-i spiritul, îi rămâneau tot mai puţine resurse pentru a face faţă.

— Când o să vorbeşti, loviturile vor înceta, rosti glasul.

Un altul se apucă să-l lovească în partea stângă. Fiecare lovitură îl făcea să tresară şi să urle. Zidul rezistenţei se năruia tot mai repede. Şi, dintr-o dată, simţi că încetase să fie el însuşi. Trupul îi fusese zdrobit: acesta nu mai era el. Voinţa îi fusese înfrântă: acesta nu mai putea fi el. Devenise altcineva. Iar acest „altcineva” voia să vorbească.

Îngăimă ceva, de neînţeles din pricina căluşului. Chipul întunecat se aplecă asupră-i, iar loviturile încetară. Căluşul fu îndepărtat.

— Am… Am…

— Ce spui? întrebă bărbatul cu faţa întunecată.

— Ama… dori.

— Amadori? repetă celălalt.

— A… ama… de… ri.

Fiecare silabă îi ţâşni din gură o dată cu expiraţia sacadată. Adolfo nu se putea stăpâni. Îşi dorea doar un singur lucru: ca bătaia să înceteze.

— Ge… ne… ral.

— Generalul Amadori, sintetiză bărbatul. Pentru el lucrezi?

Adolfo încuviinţă.

— Mai e şi altcineva implicat?

Adolfo clătină din cap o dată. Apoi închise ochii.

— Îl crezi? se auzi o întrebare.

— Uită-te la el, veni răspunsul. Crezi că mai are putere să ne mintă?

Adolfo simţi cum îi dau drumul. Era plăcut să stea întins pe spate. Deschise ochii şi scrută chipurile aplecate deasupra sa.

— Ce facem cu el? întrebă unul dintre bărbaţi.

— L-a ucis pe senor Ramirez, replică altul. Trebuie să moară. Cât mai încet cu putinţă.

Aceasta fu cea din urmă replică rostită. Nu fiindcă ar fi întrunit consensul celor prezenţi, ci pentru că acela care o rostise îşi repezi cu sete ranga în gâtul lui Adolfo. Capul pescarului zvâcni în sus, iar apoi căzu, cu laringele sfărâmat. Zăcea nemişcat pe podea, simţind în gură gustul sângelui, gâfâind. Reuşea să tragă în piept îndeajuns de mult aer încât să nu se sufoce, dar nu destul cât să potolească nevoia plămânilor.

Durerea se transformă într-un huruit continuu, ale cărui sonorităţi reuşeau să-l menţină treaz. Redevenise Adolfo Alcazar, dar durerea din membre şi din gâtlej îl împiedica să-şi adune gândurile. Nu reuşea să se hotărască dacă dăduse dovadă de curaj rezistând atât de mult, sau dacă fusese un laş, fiindcă cedase în cele din urmă. Frânturi de gând îi strigau, „da, ai fost curajos”, apoi, o clipă mai târziu: „nu, ai fost un laş!” Apoi toate acestea îşi pierdură importanţa, când durerea îl cotropi, făcându-l să tresară. Venea în valuri, împresurându-l. Brizanţii agoniei îl asaltau precum hula din larg. Cu valurile mai mici se descurca: reuşea să le suporte. Dar cele mari îl chinuiau peste măsură. Doamne, cum îl mai făceau să se zvârcolească!

Nu avea habar de când zăcea acolo, sau dacă în tot acest timp avusese ochii închişi sau deschişi. Brusc, se dezmetici: avea ochii deschişi, iar încăperea se luminase şi alături se ghicea silueta cuiva.

Era fratele său, Berto.

Norberto plângea şi vorbea. Schiţa semne deasupra feţei sale. Adolfo încercă să-şi ridice braţul, dar acesta refuză să se supună comenzii. Încercă să vorbească.

— A… ma… de… ri.

Îl auzise oare Norberto. Înţelesese?

— Oraş… bi… biserică…

— Nu mai vorbi, Adolfo, îl îndemnă Norberto. Am telefonat, doctorul urmează să sosească. O, Doamne!

Norberto îşi continuă rugăciunea.

— Avertizează-l… pe General… ei… au aflat…

Norberto îşi aşeză palma pe buzele fratelui său, încercând să-l liniştească. Adolfo schiţă un zâmbet anemic. Atingerea fratelui său era blândă, plină de iubire. Durerea păru a se risipi.

Apoi capul îi căzu într-o parte, ochii i se închiseră şi durerea încetă pentru totdeauna.