2

Luni, ora 12 şi 12 minute,
Washington, D.C.

Când se aflau la cartierul general al Centrului de Comandă de la baza Andrews a Forţelor Aeriene sau la cazarma echipei de intervenţie de la Academia FBI din Quantico, Virginia, cei doi bărbaţi în vârstă de patruzeci şi cinci de ani erau directorul adjunct al Centrului de Comandă, generalul Michael Bernard Rodgers şi colonelul Brett Van Buren August, comandantul echipei de intervenţie rapidă a Centrului.

Aici însă, la Ma Ma Buddha, micuţul şi discretul restaurant chinezesc din Cartierul Chinezesc al Washingtonului, relaţia dintre cei doi înceta a mai fi cea dintre un superior şi subordonatul său. Erau doar doi prieteni apropiaţi, născuţi amândoi la spitalul St. Francis din Hartford, Connecticut. Se cunoscuseră în grădiniţă şi împărtăşiseră aceeaşi pasiune pentru aeromodelism. Jucaseră în aceeaşi echipă de base-ball din liga juniorilor şi alergaseră amândoi după regina terenului, Laurette Delguercio, pe teren şi în afara lui. Vreme de patru ani, cântaseră amândoi la trompetă în cadrul fanfarei din Housatonic Valley. Îşi făcuseră stagiul militar la arme diferite. Rodgers făcuse parte din Trupele Speciale, iar August se înrolase la Contrainformaţii, în Forţele Aeriene. În următorii douăzeci de ani se întâlniseră sporadic, mai mult întâmplător. Rodgers făcuse două stagii consecutive în Asia de Sud-Est, fiind apoi trimis în Carolina de Sud, la Fort Bragg, pentru a-l ajuta pe colonelul Charlie Beckwith la supravegherea antrenamentului detaşamentului de elită al Trupelor Speciale americane, renumita Delta Force. Rodgers rămăsese acolo până la izbucnirea Războiului din Golf, când i se încredinţase comanda unei divizii de blindate. Se achitase de această sarcină cu un asemenea entuziasm, încât, în timp ce ariergarda sa se afla de-abia la graniţa de sud a Irakului, Rodgers şi oamenii săi mărşăluiau, într-un ritm demn de generalul Patton, către Bagdad. Zelul său îi adusese o avansare… şi o slujbă de funcţionar la Centrul de Comandă.

August efectuase optzeci şi şapte de misiuni de recunoaştere aeriană deasupra Vietnamului de Nord, pilotând un avion de spionaj de tip F-4, timp de doi ani, înainte de a fi doborât în apropiere de Hue. Petrecuse un an într-un lagăr de război. Apoi evadase şi reuşise să-şi croiască drum prin liniile inamice, până în sud. După ce îşi revenise din epuizarea prizonieratului, recăpătându-şi forţele la un sanatoriu din Germania, August se întorsese în Vietnam. Organizase o reţea de informatori şi rămăsese incognito pe teritoriul inamic timp de un an după retragerea Statelor Unite, căutând alţi prizonieri de război. La solicitarea Pentagonului, August îşi petrecuse următorii trei ani în Filipine, în calitate de consilier al preşedintelui Ferdinand Marcos, sprijinindu-l pe acesta în lupta cu secesioniştii Moro. Marcos şi politica de represiune dusă de acesta îi displăceau lui August, dar preşedintele se bucura de favorurile Statelor Unite, aşa încât nu avusese de ales. După căderea regimului lui Marcos, dornic de o muncă tihnită, de birou, măcar pentru o vreme, August devenise omul de legătură dintre Forţele Aeriene şi NASA, ajutând la organizarea securităţii misiunilor de spionaj prin satelit. Apoi se angajase în Serviciul Operaţiunilor Speciale, în calitate de expert în activităţile antiteroriste. Atunci când locotenent-colonelul Charles Squires, comandantul echipei de intervenţie a Centrului de Comandă, fusese ucis într-o misiune în Rusia, Rodgers îl contactase imediat pe August şi îi oferise postul vacant. August acceptase şi cei doi îşi reluaseră relaţia strânsă de prietenie, de parcă n-ar fi trecut ani buni, ci doar câteva zile.

Cei doi veniseră la Ma Ma Buddha după ce îşi petrecuseră toată dimineaţa discutând propunerea de înfiinţare a unei secţiuni internaţionale a echipei de intervenţie a Centrului de Comandă. Ideea înfiinţării acestei secţiuni internaţionale le aparţinea lui Rodgers şi lui Paul Hood. Spre deosebire de echipa de intervenţie condusă de August, alcătuită din soldaţi de elită, secţiunea internaţională avea să fie o echipă restrânsă pentru operaţiuni clandestine, condusă de comandanţi americani ce aveau să coordoneze diverşi agenţi străini, între care avea să se numere, de pildă, Falah Shibli din Sayeret Hadruzim, brigada druză de contrainformaţii a Israelului, care participase la salvarea Centrului Operativ Regional şi a echipajului său în Valea Bekaa din Liban. Secţiunea internaţională avea să fie organizată în vederea preluării unor misiuni sub acoperire în zonele cu potenţial de declanşare a unor tulburări de peste hotare. Deşi nu scosese un cuvânt pe tot parcursul întâlnirii, generalul Rodgers ascultase cu atenţie cele spuse de ceilalţi participanţi: şeful Contraspionajului din cadrul Centrului de Comandă, Bob Herbert, colegii acestuia Donald Breen şi Phil Prince, de la Serviciul de Informaţii al Marinei şi, respectiv, al Armatei, precum şi legendarul Pete Robinson din cadrul Contrainformaţiilor Forţelor Aeriene, bun prieten al lui Bob Herbert.

Acum, Rodgers continua să tacă. Ciugulea cu beţişoarele din farfuria cu păstăi prăjite. Chipul plin de riduri afişa o expresie sumbră şi severă, accentuată de privirea plecată şi de părul pe jumătate cărunt, tuns milităreşte. Cei doi se întorseseră de curând din Liban. Rodgers împreună cu o echipă restrânsă de militari şi civili efectuau testările noului Centru Operativ Regional, atunci când fuseseră capturaţi şi torturaţi de extremiştii kurzi. Cu ajutorul unui agent israelian, August şi echipa sa de intervenţie pătrunseseră în Valea Bekaa şi îi eliberaseră pe ostatici. După ce calvarul acestora luase sfârşit şi perspectiva izbucnirii unui război între Siria şi Turcia fusese evitată, generalul Rodgers îşi scosese revolverul şi îl executase cu sânge-rece pe liderul kurzilor. Mai târziu, în avionul care îi aducea înapoi în Statele Unite, August îl împiedicase pe Rodgers ca, într-o clipă de rătăcire, să îşi ia viaţa.

August prefera să mănânce friptura de porc lo-mein cu furculiţa. După ce îi urmărise pe gardienii săi din Vietnam mâncând în timp ce el răbda de foame, nu suporta nici măcar ideea de a folosi beţigaşele. În timp ce mânca, avea privirea aţintită asupra prietenului său. August cunoştea efectele luptei şi ale prizonieratului şi ştia prea bine că, dincolo de suferinţa fizică, tortura îşi lăsase amprenta în primul rând asupra minţii celuilalt. Nu se aştepta ca Rodgers să îşi revină prea curând. Unele victime nu-şi mai reveneau niciodată. Atunci când abisurile înjosirii la care fuseseră supuşi ieşeau la iveală.

— Când victimele torturii conştientizau ceea ce li se făcuse şi ce fuseseră obligate să facă – mulţi foşti ostatici încercau să se sinucidă. Liz Gordon sintetizase foarte limpede toate acestea într-un articol publicat în International Amnesty Journal: „Un ostatic este o persoană care a încetat să meargă normal şi se târăşte. A merge din nou cu fruntea sus, a înfrunta cele mai banale riscuri, a face faţă oricărei forme de autoritate, oricât de benignă, este adesea mult mai dificil decât a abandona pur şi simplu”.

August luă în mână ceainicul de metal.

— Vrei şi tu?

— Da, te rog.

August nu-şi scăpă din ochi prietenul, în timp ce întorcea ceştile cu gura în sus. Le umplu, apoi puse deoparte ceainicul.

Goli o jumătate de pachet de zahăr în cană, amestecă, apoi o ridică şi sorbi, continuând să privească insistent către Rodgers prin aburii fierbinţi. Generalul nu îşi ridică ochii.

— Mike?

— Mda…

— Nu e în regulă deloc.

Rodgers înălţă privirea.

— Ce anume? Friptura?

August fu luat prin surprindere de replică şi surâse.

— Ei, aşa mai merge! E prima glumă pe care ai făcut-o… De când? De prin clasa a douăsprezecea, mi se pare.

— Cam aşa ceva, încuviinţă Rodgers, moale.

Îşi luă cana cu ceai şi sorbi, absent.

Ţinându-şi cana în dreptul buzelor, îşi aţinti privirea în lichidul aburind.

— Pe de altă parte, n-aş zice că am mai avut vreun motiv de veselie, de-atunci.

— Ar fi destule, aş zice.

— Dă-mi şi mie un exemplu!

— O mulţime de weekend-uri plăcute petrecute în compania celor câţiva prieteni pe care ai reuşit să ţi-i păstrezi. Serile numeroase în cluburile de jazz din Chicago, New Orleans sau New York, despre care mi-ai povestit. Câteva filme remarcabile. O puzderie de femei frumoase. Ai avut parte de toate astea din plin de-a lungul vieţii.

Rodgers aşeză cana pe masă şi îşi schimbă poziţia, cu o grimasă de durere. Arsurile provocate de kurzi în timpul şedinţelor de tortură din Valea Bekaa erau departe de a fi vindecate; cu toate acestea, aveau să treacă în mod sigur înaintea rănilor din suflet. Însă refuza să zacă pe canapea şi să nu facă nimic.

— Toate astea nu sunt decât distracţii, Brett. Sunt plăcute, dar nu au nici un rost.

— De când sunt distracţiile şi recreerea un lucru rău?

— Din momentul în care s-au preschimbat într-o raţiune de a trăi, în loc să fie o răsplată pentru o treabă bine făcută, replică Rodgers.

— Aoleu! se prefăcu August speriat.

— Chiar aşa: aoleu! îl aprobă Rodgers, cât se poate de serios.

August reuşise să străpungă scorţoşenia lui Rodgers, iar acesta părea, în sfârşit, hotărât să-şi verse măcar o parte din năduf.

— Vrei să ştii de ce nu mai sunt în stare să mă relaxez? continuă Rodgers. Fiindcă am devenit o societate care trăieşte de dragul distracţiilor de weekend, fugind de orice responsabilitate. Suntem mândri de cât putem bea fără să ne matolim, de numărul femeilor pe care reuşim să le aducem în aşternut, de punctele acumulate de echipele favorite.

— Îţi plăceau mult toate astea, într-o vreme, remarcă August. Mai ales partea cu femeile…

— Ei bine, poate că eu m-am săturat, răspunse Rodgers. Nu mai vreau să trăiesc aşa. Vreau să acţionez, să fac ceva!

— Ai fost întotdeauna un om de acţiune, spuse August. Iar asta nu te-a împiedicat să te bucuri de viaţă.

— Presupun că nu-mi dădeam seama cât de adânc s-a scufundat ţara asta în rahat! izbucni Rodgers. Când ai de înfruntat un inamic redutabil, cum a fost comunismul, dai tot ce poţi în lupta împotriva lui. Apoi, dintr-o dată, nu mai ai nici un duşman şi apuci, în sfârşit, să priveşti în jur şi să constaţi că totul s-a dus de ripă, cât timp tu te-ai luptat. Valorile, iniţiativa, compasiunea, totul. De-acum m-am hotărât să lupt din răsputeri, să-i trezesc din amorţeală pe toţi cei care au uitat să fie mândri de ceea ce fac.

— Un ţel cât se poate de nobil, îl aprobă August, … şi cât se poate de deplasat, Mike. Îţi place muzica clasică, nu-i aşa?

Rodgers încuviinţă din cap.

— Şi ce-i cu asta?

— Nu mai ştiu care scriitor spunea că viaţa ar trebui să fie asemeni unei simfonii de Beethoven. Părţile zgomotoase ale muzicii ar reprezenta faptele noastre publice, în vreme ce pasajele liniştite ar echivala cu perioadele de reflecţie în singurătate. Eu aş spune că mulţi oameni reuşesc să găsească un echilibru onest între cele două situaţii.

Rodgers îşi aţinti din nou privirea în cană.

— Eu nu cred asta. Dacă ar fi adevărat, nu ne-am afla într-o situaţie precum cea de acum.

— Am reuşit să supravieţuim, în ciuda a două războaie mondiale şi a unui Război Rece, sub ameninţarea armelor nucleare, replică August. Eu aş zice că nu-i chiar atât de rău, pentru nişte carnivore mânate de instincte teritoriale, care abia şi-au părăsit peşterile.

Sorbi îndelung din ceai, apoi urmă:

— Şi-apoi, poţi da uitării weekend-urile şi recreaţiile. Am început discuţia lăudând gluma pe care ai făcut-o. Umorul nu-i un lucru rău, amice, nu încerca să te convingi de contrariu. E un factor de echilibru, o contragreutate necesară în balanţă, Mike. Pe vremea când eram oaspetele lui Ho Şi Min, am reuşit să rămân relativ întreg la minte recitându-mi în gând toate bancurile, oricât de proaste, pe care mi le aminteam. Chiar şi cele mai idioate. Mai ştii poanta aia cu scheletul?

Deşi şi-o amintea, Rodgers nici măcar nu zâmbi.

— Ei bine, nu-ţi dai seama cât de amuzantă mi se părea poanta asta, pe când stăteam atârnat de încheieturile mâinilor care-mi sângerau, într-o mlaştină năpădită de ţânţari. Dar n-aveam de ales. E o chestiune de supravieţuire. Doar tu însuţi te poţi salva din ghearele disperării, Mike.

— E o soluţie valabilă doar pentru tine, îl contrazise Rodgers. În ceea ce mă priveşte, în astfel de situaţii mă las copleşit de furie, de amărăciune. Le las să mocnească.

— Ştiu. Laşi furia să se acumuleze în tine. Ai inventat, se pare, un al treilea tip de muzică simfonică: pasajele zgomotoase pe care le păstrezi în tine. Nu-mi vine să cred că asta ţi se pare o soluţie sănătoasă.

— Sănătoasă sau nu, e singura soluţie care funcţionează în cazul meu. Îmi folosesc furia drept combustibil. Ea e cea care-mi dă putere să repar ceea ce s-a stricat şi să scap de indivizii care ne dau de furcă.

— Şi ce se întâmplă atunci când nu poţi să repari nimic, ori să te răzbuni pe cei răi? întrebă August. Ce se întâmplă cu tot combustibilul ăsta? Dispare de la sine?

— Nu dispare, răspunse Rodgers. Tocmai asta este partea cea mai frumoasă. De fapt, e o aplicaţie a vechiului principiu chi al orientalilor: energia interioară. Când ai nevoie de ea pentru următoarea bătălie pe care o ai de purtat, ea e acolo, în tine, gata să fie folosită.

— Sau gata să explodeze. Şi ce se întâmplă atunci când energia se acumulează şi e atât de multă, încât n-o mai poţi reţine?

— Foloseşti numai o parte din ea, explică Rodgers. Aici intervin distracţiile. Preschimbi energia în forţă fizică. Te duci la sala de forţă, joci tenis până la epuizare sau dai un telefon unei prietene. Nu-ţi face griji, sunt destule modalităţi pentru a cheltui preaplinul de energie.

— Modalităţi cât se poate de plăcute, aş spune.

— În cazul meu, funcţionează, aprobă Rodgers. Şi-apoi, câtă vreme tu dai iama în femei, eu am parte de un concurent serios, iar concurenţa mă stimulează.

— Eu dau iama în femei? rânji August, mulţumit că prietenul său abandonase tonul disperat şi subiectul prăbuşirii civilizaţiei. După weekend-ul prelungit petrecut în compania lui Barb Mathias, am fost nevoit să o las mai moale.

Fu rândul lui Rodgers să zâmbească.

— Şi eu care credeam că-ţi fac o favoare, spuse el. La urma urmei, te iubea pe când eram copii.

— Da, însă acum are patruzeci şi patru de ani şi nu-şi doreşte decât sex şi siguranţa unui cămin, argumentă August, pescuind cu furculiţa o găluşcă din farfurie. Din nefericire, eu nu pot să-i ofer decât unul singur dintre aceste lucruri.

Rodgers încă zâmbea în momentul în care pagerul său emise un semnal de avertizare. Îl răsuci şi îi privi ecranul, iar mişcarea îi smulse o grimasă de durere.

— Pagerele astea sunt astfel concepute încât să le scoţi de la centură, îl avertiză August îndatoritor.

— Mulţumesc pentru informaţie, se strâmbă Rodgers. Aşa l-am pierdut pe cel dinainte.

— Cine te caută? vru să afle August.

— Bob Herbert, veni răspunsul.

Cu fruntea încruntată, Rodgers îşi culese şerveţelul din poală şi se ridică.

— Mă duc să-l sun din maşină.

August se lăsă pe spate, relaxat.

— Te aştept aici, anunţă el vesel. Mi s-a spus că la Washington ponderea populaţiei este de trei femei la fiecare bărbat. Poate că vreuna dintre ele se va arăta dornică să-ţi termine porţia de păstăi, până când nu se răcesc de tot.

— Baftă, îi ură Rodgers peste umăr, străbătând în grabă sala micului restaurant aglomerat.

August sfârşi de mâncat, îşi bău ceaiul, iar apoi îşi umplu din nou cana. Sorbi încet, privind în jur, în încăperea cufundată în penumbră. Starea psihică în care se afla Rodgers n-avea să fie uşor de schimbat. Dintotdeauna, August fusese cel mai optimist dintre ei doi. E drept, nici el nu îndrăznea până acum să ridice ochii spre monumentul închinat eroilor din Vietnam, nu scăpa nici un documentar despre război transmis de reţeaua prin cablu şi nici n-ar fi călcat în ruptul capului într-un restaurant vietnamez. De fiecare dată când se gândea la toate astea, ochii i se umezeau de lacrimi, pumnii i se încleştau fără voie şi simţea nevoia să spargă totul în jur. August era optimist din fire, dar anumite lucruri nu puteau fi uitate şi iertate. Cu toate acestea, nu ţinea cu dinţii de ură şi de disperare, spre deosebire de Mike Rodgers. Problema, în cazul de faţă, nu era societatea care îl dezamăgise pe Mike, ci faptul că Mike se simţea dezamăgit de sine însuşi. Dar August nu avea de gând să-l lase pradă deznădejdii, fără a lupta până la capăt pentru a-i readuce pofta de viaţă.

Când Rodgers îşi făcu din nou apariţia, August ştiu imediat că era ceva în neregulă. Uitând de pansamente şi de durerea provocată de arsuri, generalul se mişca agil prin restaurantul aglomerat, ocolindu-i pe chelneri şi pe clienţii care ieşeau sau intrau, fără să aştepte ca aceştia să treacă sau să se dea la o parte. Cu toate astea, cel puţin în aparenţă, nu lăsa impresia că se grăbea. Cei doi prieteni erau îmbrăcaţi în uniforme, iar agenţii străini şi ziariştii, în egală măsură, erau întotdeauna cu ochii pe militari. Dacă aceştia ar fi lăsat să se vadă că se grăbeau când se aflau într-un loc public şi erau chemaţi de urgenţă la ordin, s-ar fi ştiut imediat care anume dintre ramurile armatei era implicată într-un eveniment neaşteptat.

August se ridică în picioare calm, înainte ca Rodgers să fi apucat să revină la masă. De ochii lumii, se întinse şi sorbi o gură de ceai. Lăsă pe masă o bancnotă de douăzeci de dolari şi porni în întâmpinarea prietenului său. Nu-şi vorbiră până când nu ieşiră din încăpere. Aerul miezului de toamnă era răcoros. Porniră fără grabă către maşina parcată ceva mai jos, lângă trotuar.

— Să mai spui că viaţa asta nu-i o porcărie, izbucni Rodgers cu năduf. Martha Mackall a fost asasinată acum o jumătate de oră.

August simţi ceaiul urcându-i din stomac.

— S-a întâmplat lângă Palacio de las Cortes, la Madrid, continuă Rodgers.

Tonul îi era reţinut, vocea scăzută, iar privirea aţintită undeva, în depărtare. Deşi duşmanul nu avea încă un chip, Rodgers îşi găsise o ţintă pentru furia sa.

— Deocamdată, echipa noastră rămâne pe poziţii, până când vom reuşi să aflăm mai multe, continuă el. Asistenta Marthei, Aideen Marley, discută acum cu poliţia. Darrell se afla şi el la Madrid, iar acum se îndreaptă spre palat. Îl va suna pe Paul la ora paisprezece fix, pentru a-i da ultimele noutăţi.

Expresia lui August rămăsese neschimbată, deşi bărbatul simţea în gură gustul ceaiului, amestecat cu amărăciunea fierei.

— Există vreun indiciu în privinţa celor răspunzători de atentat?

— Deocamdată nimic, clătină din cap Rodgers. Martha călătorea incognito, doar câteva persoane erau la curent cu misiunea ei.

Urcară în maşina lui Rodgers, un Camry nou-nouţ. August se aşeză la volan. Porni motorul şi demară, înscriindu-se în trafic. Cei doi rămaseră tăcuţi o vreme. August nu apucase să o cunoască îndeaproape pe Martha, dar ştia că nici unul dintre colegii ei de la Centrul de Comandă nu o agrea. Era sâcâitoare şi arogantă. O fire tipică de încăpăţânată. Pe de altă parte, era extrem de eficientă în tot ce făcea. Lipsa ei avea să fie resimţită de toată echipa Centrului drept o pierdere importantă.

August privi prin parbriz spre cerul acoperit. Odată ajunşi la Centrul de Comandă, Rodgers avea să coboare în subsolul unde se aflau birourile comandamentului, în timp ce August avea să ia elicopterul spre Academia FBI din Quantico, Virginia, unde erau încartiruiţi membrii echipei sale de intervenţie. Pentru moment, statutul echipei pe care o conducea era unul de neutralitate. În Spania se mai aflau însă doi angajaţi ai Centrului. În cazul în care lucrurile se precipitau acolo, era posibil să primească ordinul de a porni imediat. Rodgers nu-i dezvăluise ce anume căuta Martha în Spania, în mod sigur fiindcă nu voia să rişte să fie auzit de cine nu trebuie. Se mai văzuseră destule cazuri în care în maşinile militarilor fuseseră montate microfoane şi dispozitive de ascultare. August era însă la curent cu situaţia tensionată din Spania. Cunoştea, de asemenea, interesul Marthei pentru problemele cu substrat etnic. Presupuse, aşadar, că Martha era probabil implicată în eforturile diplomatice menite să împiedice fracţionarea numeroaselor entităţi culturale şi politice ale naţiunii spaniole, care s-ar fi putut solda cu o luptă pentru putere cu consecinţe catastrofale, de-a dreptul incalculabile.

Iar August mai ştia ceva: oricine era cel care pusese la cale asasinarea Marthei, cunoştea scopul prezenţei acesteia în Spania. Iar această constatare avea drept consecinţă logică ivirea unei alte întrebări: acest atentat fusese oare o acţiune izolată sau o primă lovitură dintr-o încercare de a distruge Spania?