32

Marţi, ora 4 şi 30 de minute,
Washington, D.C.

Mike Rodgers i se alăturase lui Paul Hood în biroul acestuia, pentru a aştepta veşti de la echipa de intervenţie. La scurtă vreme după sosirea lui Rodgers, Steve Burkow telefonă pentru a le anunţa ultimele noutăţi de la Casa Albă. Hood spera că acest apel nu avea şi scopuri ascunse. Şeful Securităţii Naţionale avea obiceiul să se folosească de astfel de apeluri pentru a încerca să promoveze interesele preşedintelui.

Potrivit spuselor lui Burkow, regele Spaniei telefonase preşedintelui de la reşedinţa sa din Barcelona. Ofiţerii rămaşi loiali regelui confirmaseră că generalul Rafael Amadori, comandantul serviciului de informaţii al armatei şi unul dintre cei mai puternici ofiţeri din Spania, îşi stabilise centrul de comandă în sala tronului din Palatul Regal.

Auzind acestea, Hood şi Rodgers schimbară o privire grăitoare. Fără vreun cuvânt, Rodgers se îndreptă spre telefonul de lângă canapea, pentru a-l anunţa pe Luis, la sediul madrilen al Interpolului, că ţinta fusese localizată cu exactitate. Hood îşi îngădui un zâmbet discret, mulţumit că presupunerile lor se dovediseră corecte.

— Nu există îndoieli în privinţa intenţiilor acestui general Amadori, continuă Burkow. Preşedintele l-a informat pe rege despre prezenţa echipei de intervenţie la Madrid. Maiestatea Sa ne-a dat acordul pentru a acţiona în orice mod vom considera necesar.

— Cred şi eu, spuse Hood.

Decizia preşedintelui fusese luată în grabă şi era probabil singura soluţie, dar Hood continua să se simtă stânjenit de ceea ce trebuia să le ceară oamenilor săi.

— Nu te grăbi să-l judeci pe rege, spuse Burkow. Maiestatea Sa a recunoscut că, după toate probabilităţile, unitatea Spaniei nu va mai putea fi menţinută. E de părere că incidentele din aceste zile au stârnit demonii unor tensiuni etnice prea multă vreme înăbuşite. I-a mai spus preşedintelui şi că, în condiţiile în care NATO şi Naţiunile Unite vor fi dispuse să sprijine separarea paşnică a ţării sale, e gata să abdice.

— La ce bun? întrebă Hood. Atribuţiile sale sunt, oricum, strict protocolare.

— E-adevărat, încuviinţă Burkow. Dar regele e pregătit să se folosească de actul abdicării ca de un gest exemplar pentru poporul spaniol. Doreşte să demonstreze că, dacă oamenii doresc autonomie, el nu le va sta în cale. E însă ferm hotărât să nu cedeze puterea unui tiran.

Hood se văzu nevoit să recunoască logica admirabilă a intenţiilor regelui, deşi nu-şi făcea griji în privinţa viitorului acestuia: avea cu siguranţă o avere considerabilă depusă în bănci, în afara ţării.

— Când are de gând regele să facă acest gest exemplar? întrebă Hood.

— De îndată ce Amadori nu va mai reprezenta o ameninţare, veni răspunsul lui Burkow. Chiar aşa, ce îmi poţi spune despre oamenii tăi?

— Aşteptăm veşti de la ei, spuse Hood. Echipa de intervenţie ar trebui să ajungă la ţintă din clipă în…

— Au ajuns, anunţă brusc Rodgers.

— Aşteaptă puţin, Steve, ceru Hood. Ce-ai aflat, Mike?

— Darrell tocmai a vorbit cu colonelul August, spuse Rodgers, cu receptorul la ureche. Echipa s-a desfăşurat cu succes de-a lungul laturii estice a clădirii Operei. Au în faţa lor palatul şi, deocamdată cel puţin, nimeni nu pare să-i fi băgat în seamă. Soldaţii par să-şi concentreze toată atenţia asupra palatului şi nu-şi fac griji în ceea ce priveşte edificiile învecinate. Colonelul August aşteaptă instrucţiuni.

— Mulţumeşte-i din partea mea lui Darrell, spuse Hood, apoi îi repetă cele aflate lui Burkow.

În timp ce vorbea, ceru computerului să afişeze profilul misiunii transmis de McCaskey în urmă cu o jumătate de oră. După o clipă, avea în faţă o hartă a regiunii respective a Madridului, precum şi un plan detaliat al palatului, însoţit de mai multe configuraţii de atac şi strategii de infiltrare. Potrivit lui McCaskey, estimările observatorului de la Interpol menţionau un efectiv de patru până la cinci sute de soldaţi staţionaţi la Palat. Cei mai mulţi erau, se părea, aglomeraţi pe latura sudică, unde se afla sala tronului.

— Care ar fi planul de atac şi cam cât ar dura punerea lui în aplicare, dacă am da semnalul chiar acum? vru să afle Burkow.

Rodgers se apropiase de birou. Se aplecă, privind peste umărul lui Hood. Acesta comută telefonul pe amplificare.

— Există o rampă de acces în sistemul de canalizare în colţul nordic din Piaza d’Oriente, spuse Hood. De-aici se poate ajunge într-o catacombă care a făcut parte din vechea fortăreaţă maură. Acum e folosită ca depozit pentru otrava de şobolani.

— Stai niţel, îl întrerupse Burkow. Cum vor reuşi să intre în canal?

— Vor utiliza o modalitate cunoscută de pe vremea Rezistenţei franceze, răspunse Rodgers. Vor crea o diversiune şi vor profita de neatenţia soldaţilor pentru a se strecura înăuntru. Nimic serios, doar câteva grenade fumigene.

— Aha, înţeleg, mormăi Burkow.

— Catacomba despre care vorbeam e în legătură cu una dintre vechile temniţe ale palatului, care n-a mai fost folosită în scopurile iniţiale de câteva secole.

— Aşadar, nu e deloc vizitată? vru să afle Burkow.

— Exact, încuviinţă Hood.

— Având în vedere cum s-a comportat Inchiziţia spaniolă la vremea ei, nu e deloc de mirare că temniţa n-a fost inclusă în circuitul turistic obişnuit, comentă Rodgers.

— Temniţa se află chiar sub Sala Tapiseriilor, continuă Hood. De acolo, echipa de intervenţie nu va avea de parcurs decât o distanţă foarte scurtă până la Sala Tronului.

— O distanţă mică în linie dreaptă, preciză Rodgers. Dar pe coridorul dintre cele două încăperi există, probabil, destui soldaţi. Dacă oamenii noştri aleg varianta rapidă de atac, vor exista în mod sigur victime în rândul trupelor spaniole.

— Varianta rapidă? întrebă Burkow.

— Eliminarea oricărei rezistenţe, lichidarea ţintei şi retragerea, explică Rodgers. Cu alte cuvinte, s-ar renunţa la obţinerea uniformelor necesare pentru a pătrunde neobservaţi în apropierea lui Amadori şi nu s-ar face nici un efort pentru minimalizarea pierderilor de ambele părţi.

— Aha, făcu Burkow.

— Intenţionăm să decidem strategia de atac numai după ce vom fi aflat veşti de la omul nostru din interiorul palatului, adăugă Hood.

— Te referi la agenta de la Interpol care s-a lăsat capturată? întrebă Burkow.

— Exact. Nu ştim dacă va încerca să ne contacteze sau va hotărî să elimine ţinta pe cont propriu. Considerăm însă că ar trebui să-i acordăm un răgaz.

Burkow tăcu vreme de câteva clipe, înainte de a-şi spune părerea:

— Aşteptarea implică riscul unei posibile creşteri exponenţiale a puterii lui Amadori. La un moment dat, fiecare uzurpator încetează să fie privit de opinia publică drept un rebel şi devine un erou popular. Aşa s-a întâmplat cu Fidel Castro în cursul răsturnării regimului Batista.

— Există un astfel de risc, fu de acord Hood. Dar credem că Amadori nu a ajuns încă în punctul de cotitură. Există zeci de zone în care revoltele se află încă în plină desfăşurare, iar Amadori nu a fost deocamdată numit conducător interimar în nici una din transmisiunile de ştiri pe care le-am monitorizat. Până când nu îşi va asigura sprijinul unor figuri publice majore – nu doar politicieni, ci şi oameni de afaceri şi lideri religioşi – va prefera să nu iasă prea mult în evidenţă.

— A început deja să facă presiuni puternice asupra liderilor industriei, le atrase atenţia Burkow. Gândiţi-vă la cei de pe iaht şi la membrii familiei pe care i-a arestat.

— Va reuşi, poate, să-i înspăimânte îndeajuns de tare pe unii, admise Hood, dar mă îndoiesc că asta se va întâmpla în următoarele ore.

— Aşadar, crezi că e cazul să mai aşteptăm.

— Echipa de intervenţie e gata să acţioneze oricând, spuse Hood. O amânare nu poate să pricinuiască prea mult rău; în schimb, s-ar putea să ne aducă informaţii preţioase din interior.

— Nu sunt de acord în privinţa posibilelor consecinţe nefaste, îl contrazise Burkow. Generalul Vanzandt e de părere că prelungirea aşteptării i-ar îngădui lui Amadori să-şi pună la punct propria securitate. Iar eliminarea lui Amadori este, să nu uităm, obiectivul nostru primordial.

Hood îşi ridică privirea spre Rodgers. Amândoi înţeleseseră încotro bătea Burkow: nu dispuneau de răgazul necesar pentru a acţiona cu prudenţă.

Până la un punct, Hood era de aceeaşi părere. Tacticile adoptate de Amadori – acţiunile-fulger, purificările şi crimele – îl aşezau pe acesta mai degrabă în rând cu Hitler şi Stalin, decât cu Fidel Castro sau Francisco Franco. Nu i se putea îngădui să ajungă la conducerea Spaniei.

— Sunt de acord cu tine, Steve, spuse Hood. Amadori trebuie să fie ţinta noastră primordială. Dar echipa de intervenţie e singurul nostru atu. Dacă ne vom folosi oamenii fără să ne gândim la consecinţe, le vom pune în pericol vieţile şi chiar reuşita întregii operaţiuni.

Aruncă o privire spre ceasul din colţul monitorului. Asistentul său, Bugs Benet, îl programase să afişeze simultan ora locală şi cea de la Madrid.

— E aproape unsprezece în Spania, continuă el. Să vedem cum va evolua situaţia până la prânz. Dacă nu vom fi aflat nimic de la Maria Comeja până atunci, echipa de intervenţie va trece la acţiune.

— Într-o oră se pot întâmpla multe, îl avertiză Burkow. Ar fi de-ajuns câteva mişcări pentru ca Amadori să nu mai poată fi oprit Dacă îl vom elimina după ce va fi trecut de pragul critic, va însemna că am ucis nu un trădător, ci un lider de nivel mondial.

— Înţeleg, replică Hood. Dar, repet, avem nevoie de mai multe informaţii.

— Uite ce e, insistă Burkow, toate ezitările astea încep să mă scoată din sărite. Dispui de una dintre cele mai experimentate unităţi de elită din întreaga lume. De ce nu-i laşi să se dezlănţuie? Vor recolta informaţiile necesare pe măsură ce vor înainta.

— Nu, răspunse Hood pe un ton hotărât. Nu e destul. Am de gând să-i dau Mariei Comeja un răgaz de o oră.

— De ce? întrebă Burkow. Ascultă, dacă ţi-e cumva teamă să ordoni lichidarea acelui ticălos de general…

— Teamă? izbucni Hood. Ticălosul n-a mişcat un deget pentru a împiedica asasinarea unuia dintre oamenii mei. Sunt dispus să fac orice pentru a-l doborî. Cu cea mai mare plăcere.

— Atunci care-i problema?

— Problema e că ne-am concentrat excesiv asupra ţintei, fără să avem în vedere o strategie onorabilă de ieşire pentru echipa de intervenţie.

— Pentru asta n-ai nevoie de Maria, replică Burkow. Vor ieşi pe unde au intrat.

— Nu mă refer la ieşirea din palat, interveni Hood. Vorbesc despre ieşirea de sub imperiul culpabilităţii. Cine îşi va asuma răspunderea pentru toate astea, Steve? Preşedintele a discutat chestiunea asta cu regele?

— Nu ştiu. N-am asistat la convorbire.

— Va trebui să ne dezicem de acţiunea oamenilor noştri, în cazul în care vor fi prinşi? întrebă Hood. Vom susţine că sunt mercenari sau că operaţiunea a fost organizată fără ştirea noastră şi-i vom lăsa să se descurce cum pot?

— Uneori n-avem de ales, spuse Burkow.

— E-adevărat, încuviinţă Hood. Dar nu şi atunci când există o alternativă. Iar alternativa ar fi să lăsăm un cetăţean spaniol să se implice, la un moment dat, în desfăşurarea operaţiunii. Atunci am putea susţine că echipa de intervenţie a acţionat doar pentru a-l sprijini pe respectivul patriot, chiar dacă afirmaţiile noastre ar fi doar praf în ochii opiniei publice.

Burkow nu scoase nici un cuvânt.

— În consecinţă, voi aştepta până la amiază un semn de la Maria, urmă Hood. Ne-ar fi de-ajuns să ştim unde se află în palat. Dacă echipa o va culege, în drum spre Amadori, nu voi avea nici o reţinere să dau ordinul de lichidare a ticălosului.

Tăcerea apăsătoare se prelungi. Într-un târziu, Burkow se hotărî să o rupă.

— Pot să-i spun preşedintelui că operaţiunea va fi declanşată la amiază? întrebă el.

— Da, rosti Hood.

— E-n regulă, spuse Burkow sec. Mai stăm de vorbă atunci.

Şeful Securităţii Naţionale închise. Hood ridică privirea spre Rodgers. Generalul zâmbea.

— Sunt mândru de tine, Paul, spuse el. Foarte mândru.

— Mulţumesc, Mike.

Hood închise fişierul afişat pe monitor şi se frecă la ochi.

— Doamne, cât sunt de obosit! M-am săturat de toată porcăria asta.

— Încearcă să dormi puţin, îl sfătui Rodgers. Preiau eu cartul.

— Nu pot, până când nu se va fi terminat, spuse Hood, care adăugă: Dar poţi să-mi faci un serviciu.

— Desigur.

Hood ridică receptorul.

— Am să vorbesc cu Bob Herbert şi Stephen Viens. Le voi cere să o localizeze cât mai curând cu putinţă pe Maria. Între timp, află dacă nu cumva Darrell ar mai putea să ne ajute în vreun fel sau altul. O oră nu înseamnă cine ştie ce, dar poate că-i de-ajuns să aflăm dacă nu cumva, în trecut, a existat vreo tentativă de plasare de microfoane în interiorul palatului. Şi încă ceva. Poate că Darrell va găsi vreo modalitate pentru a-i băga în sperieţi pe unii dintre inamicii regelui.

— Se face.

— Asigură-te că echipa de intervenţie ştie care sunt posibilele consecinţe ale acţiunii.

Rodgers încuviinţă din cap şi ieşi, închizând uşa în urma sa. Hood le telefonă lui Herbert şi Viens. După ce sfârşi de discutat cu aceştia, îşi încrucişă braţele pe birou şi se rezemă cu fruntea de ele.

Era cu adevărat epuizat. Şi nu era deloc mândru de sine. Ba dimpotrivă. Era dezgustat de ideea de a-l lichida fără remuşcări pe Amadori, fie şi ca răzbunare pentru uciderea Marthei Mackall; chiar dacă altcineva dăduse ordinul fatal şi apăsase pe trăgaci. Toate făceau parte din acelaşi tablou inuman.

În cele din urmă însă, toate aveau să îşi găsească un sfârşit. Amadori avea să fie mort sau Spania avea să cadă în mâinile generalului, caz în care problema nu avea să mai fie doar a lui, ci a lumii întregi. În acel moment, Hood avea să plece de aici; avea să ajungă acasă, unde nu-l mai aştepta nimic. Nimic, în afara unor satisfacţii derizorii, a unor regrete cumplite şi a perspectivei unei înşiruiri similare de sentimente contrarii, atâta vreme cât avea să rămână la Centrul de Comandă.

Nu era de-ajuns.

Nu avea să reuşească niciodată să o determine pe Sharon să privească lucrurile din perspectiva sa. Însă, cu mintea înceţoşată, în care doar emoţiile i se înfăţişau cu limpezime, se vedea nevoit să recunoască faptul că nu mai era la fel de sigur că felul său de-a privi lucrurile era cel corect. Era oare de preferat să se confrunte cu provocări interesante din punct de vedere profesional, câştigând astfel respectul lui Mike Rodgers? Sau ar fi fost mai bine să-şi găsească o slujbă care să nu-l solicite atât de mult şi care să-i îngăduie să se bucure de dragostea soţiei şi a copiilor săi, împărtăşindu-le satisfacţiile mărunte?

„De ce sunt oare nevoit să aleg?” se întrebă el. Dar cunoştea dinainte răspunsul.

Preţul apartenenţei la elita celor puternici, indiferent în ce domeniu de activitate, era risipa de timp şi munca fără răgaz. Dacă dorea să îşi recapete familia, avea să fie nevoit să renunţe la aceste două lucruri. Va fi nevoit să se angajeze într-o universitate, într-o bancă sau într-o echipă de cercetători, să-şi găsească o slujbă care să-i lase timp pentru recitaluri de vioară, pentru meciuri de base-ball şi îmbrăţişări tandre în faţa televizorului, seara.

Hood ridică fruntea şi-şi îndreptă din nou atenţia spre computer. Şi, în vreme ce aştepta să primească veşti din Spania, tastă următoarele cuvinte:

„Domnule Preşedinte,

Prin prezenta demisionez din funcţia de director al Centrului de Comandă.

Al dumneavoastră sincer,

Paul Hood.”